Jackpot. Aveam copiuțele lui Luci, de departe cel mai bun elev al nostru. De la el am învățat cum să fac lucrurile importante, nu doar la examen, ci și în viață. Cum să obțin întotdeauna ceea ce vreau, fie că e vorba de capital, de o relație, de o experiență. Cum să vorbesc astfel încât, de fiecare dată, să fiu înțeles și ascultat, și, deci, să nu am opoziție întru retorică. Cum să fac să crească ori să scadă prețul acțiunilor la bursă. Perfect. A, voi încă mai credeți că Luci vine de la Lucian?
Gabriela Rus
Bunica avea pe peretele sufrageriei un portret, care mereu m-a fascinat. O reprezenta pe sora ei, Ninel, decedată neașteptat la 18 ani, în dimineața examenului de bacalaureat. Fusese o domnișoară frumoasă, cu un aer ușor melancolic. Crescând, număram anii până la bac cu oarecare groază, întrebându-mă dacă nu o fi vreun hotar karmic misterios al familiei și urma să cad și eu secerată în ziua fatidică a primului examen de maturitate. Copiuțe nu mi-am făcut. Inutil să te bați cu destinul, mi-am zis.
Ana Maria Dobre-Nir
S-a așezat cu capul pe bancă. În clipele alea, era încă eleva cuiva, copilul unor părinți. Pe bancă erau scrise câteva cuvinte. A zâmbit. Cineva ar trebui să le spună copiilor aceștia că trăitul și simțitul nu se copiază, și-a spus în gând, în timp ce-ncerca să-și amintească cât mai mult. Nu se simțea prea schimbată, dar de atunci trăise cât pentru zece vieți. Până la urmă nimeni și nimic n-o pregătise pentru așa ceva. Poate doar șoaptele lăsate de Dumnezeu. Singurele. Ca o mână de gânduri suspendate în viață.
