În Ploiești, într-o zi ploioasă, Tristan de la mondenități nu a mai venit la muncă. Părăsit și trist, zăcea mort de beat în bar cu capul pe masă. Șeful cel mare tună și fulgeră și îl chemă pe tipul de la necroloage să inventeze ceva să umple spațiul. Azi, o creatoare de modă și-a găsit cățelul mort. A sunat iubitul, care a făcut accident și a murit. A sunat amantul, care s-a înecat. Tipa, moartă de frică, a leșinat și nu mai e. Așa succes nu a mai avut niciodată presa scrisă din oraș, cum știm cu toții, pe ducă.
Tatiana Crețu
Bunicul se așeză cu oftatul pe prispa lutuită. Luă pipa și punga cu tutun de pe pervazul ochiului de geam. Cu gesturi simple răspândi starea de bine. Trase cu sete fumul aromat în piept și zâmbi. Era momentul depănării poveștilor. Nepoate, într-un an soarele se topise și căzuse în livadă. Bunică-ta a fugit în casă după aghiazmă. Mintea ei credea că a găsit rezolvarea. Eu am fumat până când norii din pipă au ridicat soarele pe cer. Când povestea se termina, eu scotoceam livada după bucățile din soarele topit.
Bogdan Sebastian Burjan
Când și din ce s-a făcut lumea. Ce a fost înainte de lume. Și ce ar fi după lume. Cine a fost primul și cum era primul dacă nu mai era nimeni. Cum ar fi fost cerul dacă nu era pământul. Și cum era pământul când era doar cer. Dacă putea să fie apă fără să fie foc. Sau dacă deșertul îngheață vara. Iar ploaia aprinde fiecare incendiu. Sau ei doi. Cum s-au cunoscut. Mâine. Fără să se vadă. Sau să se știe vreodată. Enunțuri în loc de întrebări. O frumoasă poveste eternă. Scrisă noaptea într-o stea. O stea căzătoare.
