După ce mâncă para mălăiață, Spânul acoperi fântâna cu trunchiul părului îngrijit de fata moșului, acum tăiat, apoi puse deasupra 99 de ocale ale puricelui povestitor. Din fântână, Harap Alb înțelese că destinul oricărui românaș e tragic și se resemnă în trei zile cât alții în trei ani, până muri. Eu m-am urcat pe-o șa, dar unul, Petre, mă zvârli cât colo, apoi îmi fură calul și dreptul de autor. Ispirescule, Ispirescule, îi strigai în urmă, de-aista cumătru îmi ești? Hai mâine pe la mine, că-ți fac sarmale bune.
Camil Popescu
Eram a 12-a, mergeam la școală cu cămașa scoasă din pantaloni, o mână în buzunar, ghiozdanul în spate și țigara după ureche. Viitorul suna bine, cele trei secunde moca oferite de Connex la început de apel îmi ajungeau să-i transmit profei de engleză ora și locul întâlnirii. Sau ea mie. Într-o zi, în pauză, sună telefonul. Toată lumea cu ochii pe mine. Eu, mai nemuritor ca niciodată, răspund: ce faci, iubi? Iubi e în cancelarie, alături de părinții tăi. Eu sunt direc.. am închis din reflex, să nu treacă 3 secunde.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Poveștile muritoare sunt poveștile care nu au apucat să se scrie. Sau durează atât de puțin încât literele se estompează. Am încercat să învăț să le salvez. La unele am reușit. La altele am folosit indigou. Nu mai erau cum au fost, dar măcar le-au mai citit și alții. Câteva am încercat să le scot la xerox. Nu am reușit. Nu poți să plagiezi suflete. Au fost și cele care s-au șters. Nici un fel de cerneală nu m-a ajutat. Acum plec la poveștile mele. Mă așteaptă. Am uitat să vă spun, sunt medic. Pediatru. Oncolog.
