Mă duce unchi-miu la un restaurant cu ștaif. Da' ștaif de ștaif. Bărbații - toți în frac cu papion; femeile - cu rochii de seară și pline de diamante. 3 furculițe-n stânga; 2 linguri în dreapta și pahare vreo 5. Stele Michelin; chef de renume - o nebunie. Transpirăm de emoție și-n albul ochilor. Mâncarea - o demență; muzica - jazz suav; atmosfera - parfum diafan. Ce mai, a fost o seară superbă. De fapt, am vrut să mă laud cu restaurantul unde-am fost ieri, dar tema fiind alta, am introdus personajul unchiul.
Alina Ilie
Două picături de mare învolburată vegheau un năsuc ce umbrea doar mijlocul a două petale pline de mac roșu, Dumnezeu îi dăduse și sclipire, motive pentru care toți colegii puteau ușor s-o urască. Prezentau proiect pentru repartizare. Al ei era bun, complex, muncit, voia la București unde erau 30 pe loc și 2 erau toate. În fața comisiei vorbea deja ca un medic, așa frumoasă, serioasă, minunată. Mda, cine te recomandă, tovarășă? Ai și dumneata un unchi, ceva? Nu, sunt orfană. Toți părinții s-au ridicat, e nepoata mea.
Camil Popescu
Nu-mi dădeau lacrimile și familia era îngrijorată. Frații și verii mei lăcrimau deja în toată regula. Și-atunci m-a scos unchi-miu în lume. Știa o spărtură în gard, care dădea la maimuțe. O să râzi cu lacrimi, mi-a zis. El s-a strecurat lejer dar, când mi-a venit rândul, am simțit că-mi explodează capul. Nea Vasile, îngrijitorul, sărea ca un apucat, fluturând o cazma îndoită. Numărul coregrafic s-a încheiat când a primit o copită în țeastă. Am mușcat, până la lacrimi, din Vasile, privind la minunea cu cocoașă.
