09.04.2005
25 ianuarie 2005
Astăzi la ora 17.38, copila mea a împlinit o săptămână de viaţă. Când eram una şi aceeaşi dar de fapt două persoane, aşteptam cu nerăbdare momentul ăla în care o să îi aud primul strigăt şi or să mi-o pună pe burtică şi va fi mică şi încreţită, albăstruie şi supărată. Pe urmă îmi imaginam cum am să o strâng în braţe tare, tare şi am să îi aniversez fiecare prag: 1 săptămână, 1 lună, 1 an, primul zâmbet, prima privire "hoaţă" şi aşa mai departe. Nu prea se potrivesc însă socotelile de acasă cu cele din realitate. În realitate nu i-am auzit primul strigăt. Dormeam buştean. Anestezie generală, nu pentru că aşa aş fi vrut, ci pentru că aşa s-a nimerit.

După 2 zile de contracţii (doamnele ştiu la ce mă refer), copila mea nu se dădea dusă din cuib, dar nici cuibul nu o mai tolera, cele 3.600 ale fetei presau pe nervii mei sciatici si uite-aşa dădeam în tremurat şi-mi amorţeau picioarele, şi toate băierile naşterii se deschideau dar fata nici gând să o ia spre ieşire. Doctorul buimac de răsturnarea de situaţie îmi zice că e ori-ori: primul ori-mami la cuţit, scos rapid copilul care deja trebuia să fi fost printre noi de vreo 4 ore după estimările lor; al doilea ori: mai stăm că poate am noroc şi coboară domnişoara singurică dar de nu, trecem la forceps. Hait, zic, forceps, nici vorbă, tăiaţi-mă pe mine, eu sunt mai mare şi suport mai bine durerea. După ce am ales de comun acord cu doctorul primul ori, am mai apucat să-i zic că morfina din epidurală s-a cam dus şi ar mai merge o doză, el a zis lasă că acuş mergem în sala de operaţie, pe urmă l-am văzut cu mâinile în aer, o tanti mi-a legat picioarele (de parcă mai aveam cum sau unde să fug) şi o alta mi-a pus o mască pe faţă. Cam atât despre mistica experienţă a naşterii Irinei. Când m-am trezit (povesteşte soţul) spuneam doar două lucruri: "vă rog, mă doare burta..." şi "fetiţa mea unde e".
Mi-au adus-o: roz cu ochi albaştri, senină, doar nu făcuse nici un efort... şi mică, e drept, atât de mică încât şi azi mă tem să o strâng în braţe prea tare, să n-o frâng.




În prima ei zi de viaţă am văzut-o preţ de câte 20 de minute în 3 reprize, cu aburii anesteziei încă în nas, fără să înţeleg prea bine de ce muşcă. Nu mi-a plâns deloc în braţe, până să mă dezmeticesc venea cineva şi mi-o lua. A doua zi la prânz a început propriu-zis aventura noastră. Nu mă puteam da jos din pat, senzaţia că m-a călcat trenul încă mă urmărea. Era la jumătate de metru de mine şi plângea. Noroc că în acelaşi salon cu mine era şi o mamă care născuse normal. Ea se mişca mai uşor şi mi-a pus-o în braţe de câteva ori, apoi mi-a aşezat-o înapoi în covăţica de plastic în care o instalaseră. A treia dimineaţă i-au făcut vaccinul bcg şi când asistenta a înţepat mâna fetei, copila a tras un chiot ca indienii şi-a început să plângă de mi se rupea sufletul. De ce plângi mămico, m-au întrebat, ce-ai să faci, o să plângi de fiecare dată când plânge ea? Nu ştiu ce am să fac, ştiu doar că durerea aia a fetei mi-a tăiat respiraţia şi mi-a adus instant lacrimile în ochi.

Am plecat acasă pe la prânz. După două zile şi jumătate de la cezariană, mergeam ţinându-mă de pereţi, cu spatele aducând a virgulă şi cu stele verzi în ochi. Dar nu asta conta, eram acasă şi deja trebuia să fiu mamă. Cum să fii mama Irinei, habar nu aveam, încă mi-e destul de neclar, dar din momentul în care ne-am întors acasă, timpul trece foarte repede, ziua şi noaptea înseamnă doar ore diferite de masă. Ţinem copila la 24 de grade, mustim în lapte şi încercăm să nu ne pierdem cu firea. Toată lumea ne sună şi eu nu prea pot vorbi cu nimeni şi ei se supără şi cred că îi ignorăm doar pe ei. În realitate am scoate telefonul din priză şi l-am arunca de perete.

În ziua a patra, Irina mi-a făcut praf sfârcurile. Copila muşca, eu habar nu aveam s-o ţin să mănânce. Pampersul se schimbă uşor, dar cam de prin ziua a cincea fata a început să-şi râdă de noi şi aşa se face ca la fiecare schimbat-limpezit, aruncăm 3-4 până când reuşim să lipim scutecul pe curat. Tatăl Irinei vrea să ştie de ce strănută copilul, de ce sughite copilul, de ce tresare copilul, de ce are copilul mâinile reci. Irina s-a prins că dacă plânge într-un anumit fel, buna spune: "măi Andreea, încă îi e foame, mai dă-i să mănânce puţin" şi Andreea nu poate să spună nu. Încă. Şi aşa se face că de la 21 la 24, fata a mâncat din 20 în 20 de minute, spre disperarea mamei şi neliniştea bunicii.

În ziua a şasea descopăr că dacă o ţin întinsă pe piept, doarme ca un pisoi. Bătăile inimii mele îi sunt familiare. Mirosul de lapte deja i-a creat dependenţă. Irina a descoperit că pe lume există ceaiul şi nu e tot acelaşi lucru cu laptele iar chestia asta a mirat-o din cale afară. Când se miră, ochii ei albaştri se fac şi mai mari. Copila scoate sunete ascuţite (cam ca papagalul vecinului de sus) şi când doarme scârţâie discret. Zâmbeşte deja. Trei înghiţituri de lapte, un zâmbet. Alte trei, o încruntare. Şi tot aşa preţ de câte 20-30 de minute. O dată la trei ore. Între timp tatăl Irinei a descoperit că nevastă-sa e cam neîndemânatică şi e mai bine să spele el copilul pentru că mama se mişcă în reluare. Până la urmă tot mai bine se fac lucrurile împreună dar asta ne consumă tot timpul între două mese.

Spre ora 18, Irina se hotărăşte să ignore complet eforturile mamei de a–i face un program cât de cât civilizat şi doarme buştean vreme de şase ore, în ciuda tentativelor uneori grosolane de a trezi îngerul din somn. Se arde priza şi asta face lucrurile mai simple cu temperatura din cameră: rămânem la 23 de grade. Azi Irina primeşte pachet din Anglia dar habar nu are ce frumoase sunt toate hăinuţele. Fântâna Blanduziei e un biet pârâiaş pe lângă şiroaiele de lapte care curg din mine, mă exasperează deja schimbatul cămăşii la 2 ore .

Ziua a şaptea. După ce a plâns o oră şi jumătate în continuu (de la 4 la 5.30 dimineaţa), Irina a intrat cuminte în program: a mâncat conştiincioasă la 6, la 9, la 12, la 15. Apoi a venit buna. Şi a început iar să plângă copila, şi bunei i s-au umezit ochii şi a spus: dă-i mamă să pape că plânge de foame. Dar nu, de azi nu mai e nici ca Irina, nici ca buna, între mese servim doar ceai, puteţi să plângeţi pe voci, sincron, că nici nu mă gândesc să-mi ies din ale mele. Cedez pe la 17.30 spre bucuria tuturor (inclusiv a vecinilor). Ignor cu desăvârşire ora 17.38, când Irina împlinea o săptămână.

Mă bucur doar că e linişte şi că fetiţa mănâncă pe săturate. Tata întinde rufe mici, repară prize, face baie fetei, şi să nu uităm nici pisica... pisica geloasă pe boţul chiuitor, zgârie uşile şi ne priveşte cu mirare. Ca prin farmec, la 20.30 Irina se trezeşte singurică să-şi ia porţia de seară. Apoi adoarme cuminte. Acum e aproape ora 23. Irina doarme, visează ceva, dă din mânuţe, se strâmbă, zâmbeşte...Mi-e somn. Dar încă nu am ieşit din tură, probabil pe la ora unu o să prind ceva somn, până spre patru dimineaţa. Azi am aflat că totuşi e bine să-i dau să mănânce şi la patru dimineaţa tot lapte, nu ceai. Doarme mai bine, se pare, după lapte...





Noapte bună.


[email protected]

0 comentarii

Publicitate

Sus