03.08.2005
Editura Polirom
George Orwell
O mie nouă sute optzeci și patru
Editura Polirom, 2002


Traducere de Mihnea Gafița
Prefață de Vladimir Tismăneanu


Citiți un fragment din această carte.

*****
Intro

George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India și a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. Tatăl său era funcționar public în administrația engleză din India. Orwell a studiat la Eton între 1917 și 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 și 1927 s-a angajat în cadrul Poliției Imperiale Indiene din Birmania, experiență pe care a reconstituit-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris și Londra (1933), este o relatare emoționantă și mai ales comică a celor cîțiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii '30 se numără Fiica unui cleric (1935) și O gură de aer (1939), dar adevărata recunoaștere i-au adus-o alte două proze, tip reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din Lancashire, și Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experiență din timpul Războiului Civil din Spania. "Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stînga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a dezgustului resimțit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa țară, în fața infamiei politrucilor staliniști" (Vladimir Tismăneanu). Între 1943 și 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare și politice, colaborînd în același timp la Observer și la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) și distopia O mie nouă sute optzeci și patru (1949) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell, traduse în întreaga lume. În 1968, Sonia Orwell și Ian Angus i-au editat, în patru volume, eseurile, publicistica și corespondența.

Acest text reprezintă o variantă revăzută și adăugită a unui eseu inițial transmis la Radio Europa Liberă în 1984 și publicat în volumul Noaptea totalitară (București, Editura Athena, 1995).

*****

George Orwell și noaptea totalitară

Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a fost unul dintre acei intelectuali care au personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza și repudia credințele mitologice, narcoza ideologică. Într-o epocă în care identificările fanatice cu dogmele totalitare au reprezentat o maladivă ispită pentru atîția presupuși slujitori ai spiritului, cînd ideea de clasă sau de rasă amenința să se substituie oricăror abordări raționale ale realității, oameni ca Orwell, Koestler, Albert Camus, Panait Istrati, André Gide, Stephen Spender, Ignazio Silone, Hannah Arendt, sau Mančs Sperber au îndrăznit să spună cu voce tare adevărul despre terifianta goliciune a împăratului, au numit oroarea și au denunțat-o fără echivocuri diplomatice. Ferma Animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru, principalele contribuții ale lui George Orwell la literatura trezirii și a apostaziei, fac parte din acel univers intelectual inaugurat de Spinoza și de Hobbes, susțin și fortifică un demers peren al intelectului care refuză să îngenuncheze în fața tiraniilor de orice fel. Una dintre cele mai elocvente formulări ale acestei etici a revoltei o găsim în cuvintele lui Orwell: "It is a most encouraging thing to hear a human voice when fifty thousand gramophones are playing the same tune" ("Este un lucru extrem de încurajator să auzi o voce umană atunci cînd cincizeci de mii de gramofoane transmit aceeași melodie").

Student al Facultății de Filosofie din București, în anii '70, lector avid de literatură disidentă și contestatară, am fost lesne fascinat și subjugat de geometria ideilor orwelliene. Nu puteam să nu fiu frapat de formidabila capacitate de anticipație, de extraordinara forță premonitorie a scriitorului britanic. Îmi venea astfel greu, îmi era în fond imposibil, să operez o brutală segregare între viziunea politică și construcția estetică a romanelor lui Orwell.

Alături de Zero și infinitul (Darkness at Noon) de Koestler, alături de scrierile unor Victor Serge, Boris Souvarine, Aldous Huxley, și lista poate continua firește, alături de eseurile intelectualilor grupați în jurul legendarei Partisan Review (Philip Rahv, William Philips, Dwight Macdonald, Nicola Chiaromonte), cărțile lui Orwell sînt de natură să lumineze și să explice esența lumii totalitare, logica ei secretă, fenomenele de strangulare a libertății și, mai ales, geneza alarmantului proces al înrobirii voluntare. Nu are sens să intru aici în detalii referitoare la drama epică a romanului O mie nouă sute optzeci și patru: am încă în memorie excelentele prezentări ale literaturii orwelliene, datorate Monicăi Lovinescu, și sînt convins că, asemeni mie, și alți ascultători ai Europei Libere au devenit familiari, de-a lungul anilor, cu temele majore ale literaturii antitotalitare (între timp, grație Editurii Humanitas, aceste răscolitoare contribuții au fost publicate în țară). Ceea ce vreau să realizez în aceste rînduri este o investigație a semnificației contemporane a romanului O mie nouă sute optzeci și patru, o examinare a implicațiilor axiologice și etice ale tezelor atît de controversate propuse de scriitorul britanic. Pentru că, să nu uităm, O mie nouă sute optzeci și patru este un roman-eseu, o variantă modernă a utopiei, mai exact spus, este o anti-utopie, sau o utopie negativă. Despre problematica filosofică și morală a utopiei a scris rînduri excepționale Sorin Antohi. Aș menționa aici și o recentă lucrare a sociologului Krishan Kumar, profesor la University of Virginia, 1989: Revolutionary Ideas and Ideals (University of Minnesota Press, 2001), în care critica orwelliană a totalitarismului, în oricare din variantele sale, este asociată cu opoziția lui Karl R. Popper față de utopiile colectiviste ("The Open Society and Its Enemies has remained the most thoroughgoing and influential critique of utopianism from the pen of a modern social theorist; it is, we might say, the non-fictional equivalent of Nineteen Eighty-Four", op. cit., p. 175). Romanul lui Orwell vorbește despre coșmarul utopiei realizate, despre moartea iluziilor și despre triumful logicii birocratice. În lumea descrisă de Orwell, în universul blocat al societății închise, toate speranțele au fost anulate, individul este condamnat la o lentă moarte spirituală. Negativitatea a dispărut, tehnologia puterii a ajuns la forme de o macabră perfecțiune. Despotul absolut, anonim și periculos, o divinitate tribală însetată de glorie, este simbolul înspăimîntător al uniformizării totalitare. El este fratele cel mare, "salvatorul magic" despre care vorbea cîndva Erich Fromm. El deține controlul absolut asupra faptelor și minților oamenilor. Dictatorul totalitar știe mai bine decît oricine cînd și cum trebuie să fim fericiți, el se consideră în măsură să formuleze criteriile fericirii. Datorită lui știm cînd este noapte și cînd este zi, ce este alb și ce este negru, cine este erou și cine este trădător. Hitler decidea că un întreg popor nu este altceva decît o mizerabilă vermină, iar decizia lui, celebrată de scribi frenetici, era rapid tradusă în acțiuni criminale nemijlocite. Totalitarismul adoră eficiența: imediatitatea respinge speculația, nu lasă loc pentru amînări și așteptări presupus sterile. Concretul este argumentul magic de care se serveau torționarii de la Auschwitz și frații lor gemeni de la Vorkuta. Pentru Stalin lucrurile erau puțin mai complicate: el a fost fratele cel mare care a învins, concretul lui se dovedise superior concretului nazist.

În spațiul irespirabil al stalinismului și-a regăsit George Orwell sursa capitală de inspirație. Trebuie accentuat acest lucru îndeosebi acum, cînd o anumită direcție spirituală "anti-anti-comunistă" din Apus încearcă să "dezamorseze" mesajul orwellian, să-l frustreze de semnificațiile sale genuine, să-l descrie în termenii neutri ai "refuzului represiunii tehnologice". La vremea sa, în anii '50, gînditorul troțkist britanic de origine poloneză Isaac Deutscher încerca să sterilizeze mesajul dinamitard al romanului lui Orwell, ironizînd efortul anti-comuniștilor de a promova o "mistică a cruzimii". Este perfect adevărat că Orwell, asemeni atîtor altor gînditori din acest veac, a privit cu îndreptățită neîncredere tendințele de necontrolată și nesăbuită expansiune a tehnicii, s-a temut de autonomizarea acesteia, de riscurile sugerate de mitul ucenicului vrăjitor. Ceea ce nu înseamnă că O mie nouă sute optzeci și patru ar fi doar o utopie-avertisment, motivată de pericolele dominației tehnologice. Putem oare să-l bănuim măcar o clipă pe George Orwell că nu a sesizat diferența dintre utilizarea tehnicii în sistemele democratice și instrumentalizarea ei în dictaturile totalitare? Poate crede cineva cu sinceritate că "teoria și practica colectivismului oligarhic", copleșitor rezumată în romanul lui Orwell, trimite spre cine știe ce nebuloasă orînduire "globală", iar nu spre organismul social fundat pe dominația partidului unic și a ideologiei monolitice, așadar spre acel totalitarism? Mai mult, Orwell a izbutit să ofere ceea ce sociologii numesc tipul ideal al societății totalitare, și numai ignoranța ori reaua-credință pot explica tentativele unora de a determina carențele descrierii imediate și exacte a unor societăți întotdeauna polimorfe.

Într-unul din ultimele sale eseuri, Orwell își mărturisea visul estetic: a face din literatura politică o artă. Tocmai din acest motiv, cartea sa nu s-a structurat ca o cenușie relatare politologică, este departe de a se reduce la o simplă autopsie sociologică a universului stalino-nazist. Orwell a perceput teroarea ca substrat al existenței totalitare, însă nu a ignorat angoasa și anxietatea ca fenomene ce acompaniază dezvoltarea subiectivității în acest veac. El a știut să indice zonele precare și punctele nevralgice ale conștiinței, acele teritorii subconștiente și anevoie controlabile, asupra cărora totalitarismul a știut să-și pună apăsătoarea amprentă, fără însă a izbuti să le constrîngă definitiv la tăcere.

Într-un eseu publicat cu ani în urmă în Le Nouvel Observateur, Jean Lacouture atrăgea atenția asupra anumitor puncte comune între biografia lui George Orwell și cea a lui André Malraux. Este vorba, înainte de toate, de experiența traumatică a războiului din Spania, de înțelegerea jocurilor politice operate de staliniștii diverselor Fronturi Populare. Mai departe, și acest lucru este fundamental pentru interpretarea adecvată a evoluției celor doi scriitori după cel de-al doilea război mondial, finalul "iluziei lirice", despărțirea de utopiile de sorginte marxistă, a dus la redescoperirea unor valori stabile și durabile, maculate de demagogia iresponsabilă a feluritelor profetisme.

Orwell a detestat organic totalitarismul în oricare dintre ipostazele sale. Ca nimeni altul, el a știut să surprindă ipocrizia nesfîrșită a discursului totalitar, cinismul ca resursă esențială a acelor comportamente care susțin perpetuarea regimului despotic. Mai mult, el a fost printre primii gînditori ai secolului douăzeci care a analizat stupefianta originalitate a sistemului totalitar. Înainte ca Hannah Arendt să-și publice monumentala cercetare asupra originilor totalitarismului, înainte cu atîția ani ca revelațiile lui Soljenițîn să devină un punct cardinal de referință al culturii occidentale, avînd în minte doar experimentul nazist și puținele date deținute despre cel stalinist, George Orwell a detectat principalele legități de funcționare și supraviețuire ale formațiunii totalitare.

Universul compact al anului 1984, acel punct mort al istoriei în care însăși ideea de opoziție a fost anihilată, iar libertatea ca practică și concept a fost definitiv suprimată, nu este altceva decît consecința finală a logicii totalitare, așa cum a fost pregătită de sistemele staliniste din Uniunea Sovietică, Germania nazistă și din statele din orbita de dominație a acestor puteri. O spune de altfel în romanul lui Orwell însuși O'Brien, ideologul-călău: "Naziștii germani și comuniștii ruși s-au apropiat foarte mult de noi prin metodele pe care le-au folosit, dar n-au avut niciodată curaj să-și recunoască propria motivație. Și unii și ceilalți au pretins, și poate chiar au crezut, că ajunseseră la putere siliți de împrejurări și numai pentru o vreme și că undeva, după colț, îi aștepta raiul pe pămînt, în care oamenii trăiau liberi și egali. Noi nu sîntem atît de naivi. Noi știm că nimeni nu pune mîna pe putere cu intenția de-a o mai preda vreodată altcuiva. Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine. Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluție, ci revoluția o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuției este persecuția însăși. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este puterea". O succesiune de axiome la care pot adera atîția dintre tiranii totalitari ai acestui secol, diverșii "părinți ai națiunii" și lideri supremi, fii "venerați" ai unor popoare reduse la tăcere și condamnate la amnezie. Experimentul grupului Pol Pot în Cambodgia, cele mai mult de patru decenii de terorism nestăvilit din Albania lui Enver Hodja, mascarada cultului personalității la Phenian sau la București, prigoana disidenților în toate statele comuniste fără excepție, toate acestea vorbesc despre permanența și perseverența totalitarismului, despre capacitatea sa de adaptare, despre forța sa de expansiune și contagiune.

Sistemul totalitar urăște memoria, se ferește de martori și mărturii, face tot posibilul pentru ștergerea frontierelor între adevăr și minciună, între obiectiv și subiectiv, între realitate și iluzie. Personalitatea trebuie degradată la statutul de masă, poporul devine populație, iar populației i se pot servi orice inepții, fără teama că cineva va fi făcut vreodată răspunzător pentru continuul viol simbolic practicat de sistem. "Ministerul Adevărului", sediul propagandei de partid, centrul nervos al complotului minciunii, este un element indispensabil al ordinii totalitare. Partidul unic nu poate accepta adevărul, își refuză propria istorie, subvenționează o armată de funcționari supuși, pentru a rescrie mereu un trecut neasumabil.

Partidul este infailibil, aceasta este logica funestă a stalinismului de ieri și de astăzi (la vremea sa, înaintea rupturii definitive cu Stalin, chiar Troțki a subscris la postulatul partidului ca încarnare a Rațiunii în Istorie). Partidul este posesorul adevărului și, întrucît se întîmplă ca partidul să greșească, nu rămîne altă soluție decît să modificăm adevărul. Despre experiența deprimantă a topirii și retopirii adevărului vorbește filosoful polonez Leszek Kołakowski într-un impresionant eseu publicat în cadrul volumului 1984 revizitat. Totalitarismul în secolul nostru, editat la mijlocul anilor '80 de cunoscutul critic literar și filosof social american Irving Howe. Kołakowski este conștient de atacurile la care este supus în ultima vreme conceptul de totalitarism și tocmai din acest motiv el înțelege să susțină valențele cognitive și relevanța politic-intelectuală a acestei noțiuni. În absența unui cadru explicativ întemeiat pe conceptul de totalitarism, în absența conștiinței noutății fundamentale a sistemului totalitar în raport cu tot ceea ce a cunoscut umanitatea în materie de teroare și represiune, este imposibilă abordarea lucidă a problemelor societăților de tip sovietic. Trebuie să fii cu deosebire refractar evidențelor pentru a nu vedea relația de profundă afinitate dintre sistemul ideologic marxist și structura despotic-teroristă a regimurilor staliniste și neo-staliniste. Kołakowski a experimentat personal intoleranța și obtuzitatea birocrațiilor dominante, s-a izbit de zidul de orgoliu insolent ridicat de potentații totalitari. Cărțile filosofului polonez, și în primul rînd epocala sa trilogie Main Currents of Marxism, au reușit să clarifice relațiile de profundă solidaritate între visul social-marxist și utopiile polițienești ale acestui veac.

În celebrul ei studiu asupra fenomenului totalitar, Hannah Arendt accentua faptul că regimurile despotic-totalitare își află forma perfectă nu în împărăția mesianică, ci în lagărul de concentrare. Lagărul de concentrare este simbolul tragic al condiției de prizonierat la care este condamnat individul în cadrul sistemului totalitar, sau cu cuvintele lui Adam Michnik, "lagărul de concentrare este totalitarismul pe deplin realizat". La Buchenwald și la Magadan s-au scris paginile esențiale ale istoriei totalitare: sîrma ghimpată a devenit veritabilul fir roșu al unui întunecat și infinit supliciu. Sistemului îi repugnă îndoiala, el se teme de eretici, nu are nici o milă pentru cei slabi și șovăielnici. "Aici nu există warum (de ce)", avea să afle Primo Levi în prima zi trăită la Auschwitz. Dictatura trăiește sub semnul mobilizării permanente, își denunță adversarii, automat identificați cu interesele cine știe căror puteri străine. Totalitarismul tratează cu ostilitate orice inovație, se ferește de alteritate, persecută metodic imaginația și creativitatea. Pentru Hitler, fizica trebuia să fie "ariană", pentru Stalin cibernetica și genetica erau științe "burgheze", deci "pseudo-științe": cele două totalitarisme perfecte ale secolului douăzeci mărturiseau cel mult diferențe de jargon, nu însă și de impuls ori finalitate. Scopul ambelor era același: "purificarea" permanentă, înlăturarea tentațiilor eretice sau libertare, masacrarea adversarilor, obsesia lugubră a năruirii unui inamic de cele mai multe ori fantasmat. Lupta de clasă și lupta de rasă devin fixații patologice ale discursului terorist. Dictatorii vorbesc cu spume la gură, anunță noaptea totalitară și nu ezită să lupte pentru eternizarea ei. Aici este miezul întregii chestiuni a totalitarismului: o dată cu această orînduire a răsărit în istorie un sistem care aspiră la veșnicie și care urmărește să distrugă tot ceea ce este liber și spontan. Victimele totalitarismului, spune Orwell, "trebuie să trăiască într-o continuă exacerbare a urii față de dușmanii din afară și de trădătorii dinăuntru, de jubilare în fața victoriilor și de auto-umilire în fața puterii și înțelepciunii Partidului".

Glorificarea ființei colective a partidului, pasiunea de a smulge din rădăcini orice pornire de emancipare, plăsmuirea unei noi structuri lingvistice adecvate scopurilor propagandei totalitare, iată numai unele dintre caracteristicile colectivismului birocratic pe care Orwell a știut să le distingă cu admirabilă acuratețe. Confiscarea memoriei, tratarea cinică a trecutului, cauterizarea oricăror relații de atașament sentimental și încurajarea celui mai abject oportunism au dus la geneza unui tip uman incapabil să mai opereze distincția dintre adevăr și fals. Spre a-l cita pe Kołakowski, în societățile de tip sovietic, "minciuna devine adevăr - sau cel puțin distincția dintre adevăr și fals în sensul lor obișnuit a dispărut. Acesta este marele triumf cognitiv al totalitarismului. Întrucît el reușește să abroge însăși ideea de adevăr, nu mai poate fi acuzat de minciună".

Tăcerea și consimțămîntul, conformismul cel mai obedient și răbdător sînt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Timp în care diverși inspectori ai sufletelor, servitorii dictaturilor concentraționare, se pregătesc să mai adauge vreun cadavru etic pe lunga listă a oribilelor lor cuceriri. Reluînd cuvintele lui Albert Camus, putem spune că "nici un rău pe care totalitarismul pretinde a-l vindeca nu este atît de rău precum totalitarismul însuși". Dincolo de atîtea triste abdicări, rămîne însă certitudinea rațiunii ca substrat al speranței, convingerea că solidaritatea, individuală și socială, poate învinge noaptea totalitară. Poate că nimeni nu a afirmat mai limpede acest lucru decît Hannah Arendt în finalul Originilor totalitarismului: "But there remains also the truth that every end in history necessarily contains a new beginning; this beginning is the promise, the only 'message' which the end can ever produce. Beginning because it becomes a historical event, is the supreme capacity of man; politically, it is identical with man's freedom. Initium ut esset homo creatus est - 'that a beginning be made man was created' said Augustine. This beginning is guaranteed by each new birth; it is indeed every manChrW(8220) ("Rămîne totuși adevărul că fiecare sfîrșit în istorie conține în chip necesar un nou început; acest început este promisiunea, unicul «mesaj» pe care îl poate vreodată genera sfîrșitul. Începutul, întrucît devine un eveniment istoric, este suprema capacitate a omului; se identifică cu libertatea umană. Initium ut esset homo creatus est - «pentru ca începutul să se producă a fost creat omul», a spus Augustin. Acest început este garantat de fiecare nouă naștere; el este de fapt fiecare om").

Toate aceste lucruri trebuie necontenit subliniate, îndeosebi atunci cînd din diverse motive se încearcă "respectabilizarea" experiențelor totalitare, escamotarea frontierelor fundamentale dintre acest tip de regimuri despotice și oricare dintre celelalte modele de organizare politico-socială, fie ele democratice ori autoritare. Înfrînt în versiunile sale seculare, totalitarismul își caută refugiul în zonele fanatismului teocratic. Noile sau vechile fundamentalisme continuă să viseze la instituirea unui "regat al virtuții" și își află suporteri în acele grupuri ostile proiectului modernității pluraliste. Devizele imperiului imaginat de Orwell în O mie nouă sute optzeci și patru prezidează asupra întregii ofensive anti-occidentale a diverselor secte radicale pseudo-iluminate: Războiul înseamnă pace; libertatea înseamnă sclavie; ignoranța înseamnă forță. Falsitatea și ipocrizia sînt pilonii de rezistență ai propagandei totalitare, acea instituție omniprezentă pentru care scopul a fost și rămîne același: lichidarea libertății, distrugerea democrației, zdrobirea demnității individului.

0 comentarii

Publicitate

Sus