Dispariţia iepuroaicei din joben

Acum câţiva ani, câteva luni, zile şi ore, s-a născut Georgina. Ar fi trebuit să fie albă, pentru că aşa îi erau mama şi tatăl din acte. Cu cât creştea mai mult, cu atât cei din jur remarcau că blana îi este gri de-a dreptul, ca şi căciulile năpârlite ale vânzătoarelor de lozuri în plic. Da, nu semăna deloc cu taică-său, aristocratul, ci cu vecinul de cuşcă, un venetic adus doar pentru îndestularea burţii şarpelui boa constructor, cum îi zicea mezina familiei. Înainte de a fi fost servit drept mic dejun, prânz şi cină, reuşise să amuşine codiţa ridicată a doamnei. Probabil a făcut mai mult de atât.

Fratele mai mic avusese un sfârşit nefericit, aşa cum se întâmplă cu toţi iepuraşii îndopaţi cu forţa cu magiun de prune şi dulceaţă de coacăze. S-a movulit peste noapte, iar când a traversat strada printr-un loc nepermis, fiind scăpat de sub supraveghere, l-a înhăţat un şoim şi-a plecat cu el în gheare. L-a scăpat trei case mai încolo, deasupra unei pisicine. S-a înecat. Grădinarul încercase să-i facă respiraţie gură la bot, însă fără folos.

În mod obişnuit, Georgina vedea burţi pufoase, iarba plină cu căcăreze, jumătăţi şi sferturi de morcovi, cotoare de mere, pereţii de lemn ai cuştii şi plasa de sârmă. Prin pătrăţelele sârmei, curtea. Din când în când era luată de urechi, ridicată. Atunci vedea mutre turtite ce se schimonoseau a încântare. Într-o zi de toamnă un bărbat a vârât-o într-o pălărie. Nu s-a mirat, nu-i stătea în fire să-şi pună întrebări. După plecarea ei au plâns amarnic atât fetiţa, cât şi şarpele boa constructor.

După primul spectacol a primit un onorariu promiţător: şapte morcovi şi-o ridiche albă. Şi n-a trebuit să facă mai nimic. Stătea cuminte în joben, ronţăind un fir de iarbă. Când s-a auzit Hocus Pocus o mână s-a vârât după ea, scoţând-o în lumina reflectoarelor. Au plăcut-o, mi-am dat seama de asta pentru că toţi au aplaudat, având gurile rotunjite a încântare. La al şaselea spectacol, ţinut în sala de recepţii a unui hotel de lux, Georgina a fost înconjurată de un stol de porumbei şi-un cârd de batiste de mătase, de toate culorile, ce pluteau pe aerul suflat de ventilatoare. Pentru că nu i se ceruse să facă şmecherii, s-a mulţumit să stea ca o mimoză în lumina reflectoarelor. Ai fi zis că e împăiată şi că are ochi de sticlă, dacă la sfârşit nu şi-ar fi spălat urechile cu labele umezite. A fost plătită cu opt morcovi lunguieţi şi mustăcioşi, fragezi de i se topeau sub dinţi, plus ridichea şi-o jumătate de varză cu gărgăriţe. Locuia în casă cu scamatorul, avea voie să se plimbe peste tot. Îi plăcea să zacă pe mocheta verde ca un gazon şi în spatele fotoliului. Într-o dimineaţă a ros ziarul London Times, cu tot cu pagina în care erau rezultatele la cricket. Ajunsese pe podea printr-o gaură din uşă. Pentru această măgărie i s-a tăiat un morcov de la salariu.


Magicianul se încurcase cu o doamnă de condiţie îndoielnică, florăreasă. Lăsa prin casă dâre lungi de parfum dulceag, se lăbărţa des pe mobile spunându-i „pupă-mă aici, şi-aici“, ridicând şi trăgând de bluză, fustă, ca brusc să-l împingă cât colo în uşi sau în pereţi, chicotind cum numai femeile crescute printre trandafiri cu spini ştiu s-o facă. Uneori florăreasa era de-o tristeţe pe care abia o suporta dormitorul. Draperiile se blegeau, mototolite, praful se-ngroşa pe noptieră, şifonier şi parchet. Nu se spăla cu zilele, îşi lăsa părul de sub braţe să crească în tufe groase, încâlcite. Se-mpiedica de Georgina, mai să-şi rupă gâtul, învârtindu-se fără rost sub lustra aprinsă şi-n miezul zilei. Nu-şi trâmbiţa peste tot nefericirea, nu se pricepea la aşa ceva, doar se plimba dintr-o cameră în alta, când goală când îmbrăcată într-un capot slinos. Era ca şi cum cineva i-ar fi spus c-a murit în picioare, aşa se simţea, şi toată casa în jurul ei, la fel. Ca să nu-i stea în cale, scamatorul de bună voie s-ar fi vârât în pălărie, însă n-ar fi încăput. I-ar fi trebuit una mai mare.


În zilele de bine, transpiraţia florăresei mirosea a mosc. Se freca cu buretele săpunit, îşi picta cu grijă unghiile, îl muşca pe el de urechi, şoptindu-i porcoşenii. Înainte de a pleca la piaţă se ruja ţuguindu-şi buzele, ca apoi s-o ştampileze pe Georgina, lăsându-i urme roşiatice pe toată blana.

Florăresei îi venise ideea s-o pudreze cu talc, s-o albească în fiecare seară, înainte de spectacol. Îi dădea şi de băut, puţin Cinzano, ca să i se înroşească ochii. I se părea că aşa arată mai de soi. L-a sfătuit pe scamator să includă şi-un număr cu artificii şi petarde, iar acesta, cuminte, n-a spus nu.

N-a fost bine pentru că-i venea să strănute în joben, ceea ce a şi făcut de câteva ori, mici ciuperci de pudră ţâşnind din pălărie atunci când nu era cazul. De exemplu când scamatorul lovea cu ciocanul în Rolexul învelit în batistă. Am fost de faţă, am văzut cu ochii mei şi tocmai de asta i-am luat apărarea magicianului, în faţa americanului din public, ce primise fărâmiţe în loc de ceas. Nimeni nu poate să-şi vadă de treabă dacă din senin apar pufnind ciuperci de talc, şi-apoi cine e aşa de fraier să-şi dea jos de la mână Rolexul, merită să şi-l piardă.

Ultima seară din decembrie a fost începutul sfârşitului. Vârând ca de obicei mâna în joben, n-a mai găsit nimic. Nici urmă de urechi, coadă...Georgina dispăruse în eter, fără să lase în urmă ciupercile de talc. Un oarecare din public, şi-o doamnă în lila, i-au spus c-au văzut pe cineva fugind cu iepurele în braţe. Un bărbat înalt, slab, cu insigne Greenpeace pe haină, şi-o undiţă cu-n morcov atârnat de cârlig. Au dispărut în noapte şi nu s-au mai întors.