Răzbunarea lui Alexandru / Derapaj derapat

Citiţi un fragment din această carte.

"Visul meu prostesc mirosea a cuişoare şi dulceaţă de vişine, ca o jucărie perfectă. Şi jucăria asta nemaipomenită, în care puştiul din mine îşi punea toate speranţele, s-a făcut ţăndări într-o bună zi. Era o zi simplă, curată, oribilă. N-am uitat-o, dar nici n-am de gînd să v-o povestesc. Dacia 1100 s-a îndepărtat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionînd jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică." Nouă, adică nouă, cititorilor? S-ar putea. Şi cum arată această răzbunare, răzbunarea unui "copil al comunismului" care are azi, în anul 2006, 38 de ani? Iată cum.

Ion Manolescu a scris o carte de aproximativ 650 de pagini, cartea pe care o veţi citi în continuare, ca pe un lung, complicat şi extraordinar din punct de vedere literar exerciţiu de răzbunare-exorcizare. De exorcizare a trecutului, a copilăriei perfecte şi triste petrecute înainte de 1989, de exorcizare a tinereţii cu toate elanurile ei universitare, de exorcizare a dragostei, şi ea perfectă şi tristă totodată şi, dincolo de toate astea, ca pe un exerciţiu de exorcizare a literaturii în sine, cu toate poncifele ei, a literaturii ca poveste cu suspans şi eroi misterioşi. Să le luăm pe rînd. Dar înainte de asta, vreau să stabilim de la bun început un lucru: Ion Manolescu scrie impecabil. Cred că oricine poate depune mărturie în acest sens, citind chiar şi numai fragmentul pe care l-am citat mai devreme. Din punct de vedere stilistic, estetic, cartea lui este una dintre revelaţiile acestor ani de efervescenţă a noii literaturi. Rar am mai auzit în literatura română un sunet atît de limpede, o filtrare atît de fină a efectelor de nostalgie, un dozaj atît de bine cumpănit de îndrăzneală stilistică şi sensibilitate vizuală, un mixaj mai substanţial de cultură literară şi originalitate lingvistică... Iar dacă pe spaţiile întinse ale acestei cărţi s-ar putea să nu vă gîndiţi întotdeauna la calitatea literară a scriiturii, vă invit să vă opriţi, aşa cum am făcut-o eu, ori de cîte ori cîte un fragment vă va tăia respiraţia, ca, de pildă, cel de la pagina 165: "România mea plutea undeva departe, pierdută prin optzeci şi ceva: o ţară combinată, cu imagini încete şi tremurătoare ca fumul de ţigară, extrase din perioada interbelică şi aduse, cu tot cu oameni şi clădiri, în sufletul meu de copil şi adolescent comunist. Un desen nesigur, supraimprimat delicios în memoria mea afectivă".

Personajul care vorbeşte în paginile ce urmează este Alexandru Robe, cel pe care-l ştim din romanul anterior, apărut la Univers în 1998. În cei opt ani care au trecut de atunci, personajul din romanul cu fractali pe copertă s-a transformat, crescînd psihologic şi literar, în ceea ce am putea numi un erou rizomatic, cu multiple faţete, reflectat într-un joc ameţitor de oglinzi. Ceea ce autorul spune la un moment dat că s-ar putea întîmpla cu istoria literară în eventualitatea unei abordări fractalice se întîmplă de fapt cu personajul său în roman, şi anume: "(«istoria» literaturii) s-ar deşira într-un frizom (fractal rizomatic) viermuitor, suspendat de orice «începuturi» şi «continuări», construit şi deconstruit în miriade de fluxuri, tensiuni şi iradieri haotic-controlate". Nici cronologic, nici previzibil, personajul Alexandru Robe e, într-o simultaneitate ameţitoare, "copilul comunismului", un bărbat tînăr îndrăgostit, un profesor, un împătimit de Pif-uri, un descifrator de coduri şi mistere cibernetice, un observator al lumii de ieri şi de azi şi un neobosit, original şi insuportabil de lucid gînditor asupra propriei condiţii. Ca în cele mai bune romane interbelice, pe care autorul le cunoaşte foarte bine... doar că aici sunetul de fundal este în mod definitiv unul al mileniului trei.

Apetitul memorialistic, jucat şi haios, trist şi grav, pe care îl ştim mai ales din volumul O lume dispărută, se regăseşte şi în acest roman. Amintirile coboară în timp şi recompun imaginea unei lumi cu "Bărbaţi sleiţi, îndesaţi în autobuzele cu burduf, ca nişte muzicieni înghiţiţi de-un acordeon uriaş; femei colosale, irigate pe gambe de cerneala varicelui; copii fericiţi, pătaţi pe fălci de dungile de cacao ţîşnind din «Eugeniile» expirate". O grădină zoo, cum bine zice autorul. Doar că în această grădină mai e loc şi de copilărie, în tot ce are ea mai atemporal. Sexualitatea infantilă e unul dintre ingredientele cele mai rare şi fineţea cu care tratează subiectul Ion Manolescu se înrudeşte la noi cu Mircea Cărtărescu şi cu Simona Popescu: "Eram un pupăcios şi, dacă stau să mă gîndesc, nu unul oarecare. Căpătasem anvergură, ştiam să mă gudur în aşa fel încît să obţin glezne şi coapse, umeri şi încheieturi. Cu un zîmbet şi puţin noroc, mi se dădea voie să trec sub masă: acolo, printre pantofi şi gentuţe, primeam acces liber la rochiile cu bumbi şi ciorapii de nailon. Mă strecuram sub primele, morfolind cordonul în gură, în căutarea aromelor de şifonier sau de bucătărie. Unele rochii miroseau a naftalină, altele a cozonac şi mai erau unele (puţine şi doar sîmbăta) după care mă topeam, cu parfum de lămîie amestecată cu scorţişoară".

Sexualitatea matură transferă din senzaţiile copilăriei aceeaşi intensitate, doar că poveştile sînt mult mai complicate psihologic, pînă acolo încît, dacă din Derapaj ar rămîne, să zicem, doar povestea dintre Alexandru şi Maria, cartea ar fi deja o reuşită majoră. Rareori am întîlnit cu mai multă măiestrie descrisă realitatea unei relaţii stabile, veche de cîţiva ani, în care există absolut toate ingredientele amorului perfect, dar şi angoasa permanentă a nemulţumirii. Maria care poartă tocuri ameţitoare şi are părul "de arăboaică bogată", Maria care vine din Pajura şi dă peste cap toate convingerile unui bărbat din Dorobanţi mai degrabă blazat, Maria care, atunci cînd e tristă, taie obsesiv coji de fructe ("mirosea în toată casa a lacrimi şi portocale"), Maria cu care Alexandru nu se potriveşte deloc, dar fără de care nu poate trăi este de fapt personajul principal al cărţii şi al vieţii eroului totodată. Cum se termină povestea? Veţi vedea, deşi cred că nu finalul e important, nici măcar "cum a început totul", ci durata nesfîrşită, numărată în fracţiuni de secundă, a unei relaţii vii, pulsînd sub ochii noştri: "Maria intrase în viaţa mea cu istoriile ei tulburi sau puţin prea clare, cu familia ruptă şi azvîrlită pe două continente, cu galeria de la «Hanul cu Tei» mirosind a trabuc şi lemn vechi, cu o jumătate de cartier care ar fi sărit s-o apere şi la patru dimineaţa şi, mai ales, cu un «dom' profesor» numai al ei, pe care îl proteja cu înverşunare şi de care nu lăsa pe nimeni să se-apropie. Aşa arăta femeia de lîngă mine. Eram topit după ea". E o poveste de amor metropolitană, tipică în lipsa ei de finalitate (nu există planuri de căsătorie sau copii), cu două personaje care se adulmecă unul pe altul îmbătate de propria dorinţă, care se risipesc dezinvolt cu o cafea perfectă în faţă, la cele mai bune cafenele din oraş, care fac dragoste pe albume de artă şi urmăresc conspiraţii universale iarna, pe malul mării. E un fel de cavalcadă nebună, o poveste care structurează de fapt întreaga carte. E vorba de un "derapaj"? Într-un fel, în acel fel în care orice relaţie amoroasă se îndreaptă, triumfal şi fără oprire, înspre propriul ei derapaj. Să nu uităm însă că autorul este înzestrat, pe deasupra, cu o apreciabilă doză de umor. Povestea de dragoste, fericită şi tristă în acelaşi timp, e glazurată cu cele mai haioase scene: "Oamenii veneau la teatru ca la telenovelă. Încărcau sălile, echipaţi cu şube şi căciuli rotunde de blană. Bătrînii năvăleau senil, cu abonament; studenţii mergeau să-l vadă pe X sau pe Y. Nu întîlneai o piesă unde să nu fie sala plină, se intra şi-n mijlocul spectacolului. Te topeai de frig şi căldură. Scaunele vişinii, desfundate, te strîngeau de brîu, ca la cinema. Nu mai fuseseră reparate de pe vremea lui Dej. Majoritatea scrîşneau din nituri sau aveau balans: decolai ca-n rachetă. La sfîrşit, lumea aplauda convinsă, fără discernămînt; vedeai numai spinări, pentru că se ridicau toţi în picioare. Ţi-era şi jenă să rămîi aşezat, te înţepau şuruburile şi se uitau actorii chiorîş după tine".

"Derapajul", acela de la care se trage şi titlul cărţii, invadează de fapt toate spaţiile prin care se plimbă, viermuitor, personajul. Poate cel mai spectaculos surprins e derapajul Bucureştiului, decăderea inexorabilă a clădirilor, prostia edililor care schimbă băncile de lemn ce îmbrăţişau corpul cu unele noi, reci şi incomode, decăderea anotimpurilor sau derapajul dinspre copilărie înspre maturitate al naratorului şi al personajelor-prietene. Nu e o viziune sumbră şi nici apocaliptică, doar una melancolică, o melancolie mereu dublată de umor şi de poveste. Pentru că voinţa de construcţie a arhitectului acestei cărţi se vede cel mai bine aici. Nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării şi toate aceste "fluxuri, tensiuni şi iradieri" sînt ţinute în frîu de o poveste coborîtă parcă din romanele cu mistere ale lui Umberto Eco. La fel ca semioticianul italian, Ion Manolescu se joacă de-a conspiraţia universală, antrenîndu-şi personajele în căutări de coduri cibernetice, într-un carusel ameţitor în care intră "cel mai mare scriitor român în viaţă" (atenţie la felul în care e îmbrăcat acesta!), periculoasa mafie a Anticarilor, şi mai periculoşii Blocatari, un aparat misterios ascuns între paginile unui roman de Camil Petrescu şi un exemplar extrem de rar al revistei Pif... Vă las plăcerea descifrării acestor mistere!

Orice prefaţă serioasă trebuie să spună ceva despre autor, cînd s-a născut, ce a mai scris, cît este de apreciat în branşă... Cred însă că autorul se poate lipsi de aceste amănunte, lesne de aflat, de altfel, pentru că nu e vorba despre un debutant. Vreau să folosesc spaţiul rămas pentru încă un fragment din carte, pentru că am convingerea că, după ce veţi degusta şi această ultimă mostră, nu vă veţi mai putea opri. Fragmentul este al naratorului, dar n-am putea spune oare că e vorba despre un fel de cover, un fel de Alexandru Robe featuring Johnny Manolescu? Să încercăm: "Am închis televizorul, după ultima catastrofă aviatică. Mi se părea prea mult, aveam 38 de ani şi nici o dorinţă împlinită. Timpul şi spaţiul o luaseră razna, nu reuşeam să mă aşez în ele. O dată în viaţă, puteam să fiu sincer cu mine, aşa cum dumneavoastră n-o să fiţi nici la 80 de ani: eram un profesoraş stingher, megaloman, invidios; un bărbat necăsătorit, fără familie şi copii, făcînd sex pasional, de trei ori pe săptămînă; un ins fără griji şi fără conştiinţă, capabil să ascundă orice lucru bun ca să mimeze toate lucrurile rele. Examenul apărea spontan, fără motiv, ca un sîmbure ţinut prea mult în colţul gurii: trăiam haotic, mulţumit, la întîmplare, ca şi cum aş fi avut tot timpul din lume să pun lucrurile la punct. N-aveam. Îmi consumam ultimele 18 secunde din viaţă, ca operatorul de pe «Air Kazah 1907», înainte să se ciocnească la 4 500 de metri de Boeing-ul saudit, deasupra aeroportului din New Delhi: conştient de catastrofă, incapabil s-o evit. Muream cu încetinitorul".

(Luminiţa Marcu)

---

Ultima carte semnată de Ion Manolescu e formată din două romane, unul foarte bun, autobiografic, pardon, autoficţional, bine scris, şi al doilea, un roman indigest, cu toate că aparţine genului consumabil sau cel puţin aşa şi-a dorit autorul. Cele două romane se întrepătrund în cele 649 de pagini cît are opul, aşa că unui cititor normal îi e greu să le separe pentru a rămîne cu partea bună.

În cronica de faţă mă voi ocupa numai de romanul prost, un roman pe care autorul l-a declarat a fi o "combinaţie între Dan Brown şi Umberto Eco". Mai sînt şi alte influenţe, de la Matrix la Arturo Pérez-Reverte, autorul unor romane de consum (Clubul Dumas, în cazul nostru) cu priză la public. Autorul, Johnny (mnemonic) Manolescu, imaginează o lume virtuală controlată de Economiştii minţii, o organizaţie ultrasecretă care se ocupă de memoria noastră. Pe mai bine de 400 de pagini aceşti economişti fac eforturi disperate pentru ca eroul romanului, Alexandru Robe, să nu aibă acces la propria biografie, deoarece asta ar schimba istoria construită chiar de ei. Dar Alexandru, băiat deştept, dr. lector la Filologie, le dejoacă planurile deoarece l-a citit pe Camil Petrescu şi a aflat de la iubita sa despre supraimprimarea secundă în pictura secolelor 18 şi 19.

Toată povestea e încîlcită şi neglijent scrisă, dar tocmai partea asta fără nici o pretenţie de a fi literatură ar putea să prindă la un public needucat sau prea puţin educat. Ocupîndu-se de acest tip de roman, R.-M. Albérès scria următoarele în a sa Istorie a romanului modern: "Dacă ne interesează zborurile imaginaţiei, putem pătrunde în romanele acestea ca într-o lume necunoscută. Dorim ca forţele raţiunii să fie împinse şi mai departe, pînă la ameţeală, pînă la absurditate? Putem aborda Lumea A-urilor de Van Vogt (în cazul nostru, romanul lui Ion Manolescu, n.m.): o carte densă, demenţială, pretenţioasă, pregnantă şi stupidă (primejdioasă pentru autodidacţi). (...) În aceste poveşti grosolane şi năucitoare (...) amatorii nu găsesc astăzi o lecţie, o tradiţie, ci imaginaţie nedomesticită".

Şi un dispreţ uriaş pentru ceea ce, pe vremuri, se numea literatură, aş completa eu.

(Ştefan Agopian, cronică preluată din Academia Caţavencu, noiembrie 2006)