Manual de fotografie: Chirico, Musette cea goală şi Monet într-un clişeu pe eleşteu

# Un instantaneu din 1974, de Gianfranco Gordoni, îi are ca protagonişti pe Andy Warhol şi pe Giorgio de Chirico, la o petrecere mondenă din New York. Ce atrage atenţia: contrastul puternic dintre beznă şi lumină (trupul lui Warhol nu se desluşeşte deloc, ci doar capul cu ochelari şi gura deschisă), luciul paharului ţinut de Chirico în mână, chipul bătrân şi cumsecade al acestuia din urmă, rupt parcă dintr-un film de groază din epoca mută. Pare o lucrare de grafică în cărbune. Dacă aş fi avut degete mai îndemânatice, mi-ar fi plăcut să-i desenez rapid, prin zvâcnituri puternice, să suflu de pe hârtie resturile de negreală sfărâmicioasă, să-ntind cât mai mult întunecimile, haotic, fără un sens aparent; pentru un desen cu Chagall în partea de sus a foii, plutitor, ar trebui să învăţ cum se redau gogoloaiele de soare prin mina creionului.

# Claude Monet şi-a fotografiat propria umbră căzută discret pe luciul lacului de la Giverny. Lucrase la amenajarea grădinii şi la săparea eleşteului după 1893, iar în 1909 a expus 48 de tablouri intitulate "Nuferi: Serie de peisaje cu apă". Ani atât de îndepărtaţi încât nu-mi spun decât că groapa umplută cu apă, verdeţuri şi flori plutitoare a apărut într-o vreme în care nici măcar bunicii mei nu se născuseră. Criticii i-au considerat autoportretul drept o confesiune artistică, o proiecţie trupească peste propria lume simbolică; ceva de genul acesta, nu-mi bat capul să-mi aduc aminte. Niciodată nu mi-au plăcut fotografiile cu nuferi, aşa cum întotdeauna am privit c-un uşor plictis merele pictate ale lui Cezanne (pe care le bănuiam şi viermănoase), precum şi naturile moarte ale altor iluştrii decedaţi. Şi totuşi, da, există şi un "şi totuşi", fotografia alb-negru, văzută într-o tristă reproducere pe-o foaie lucioasă, m-a nedumirit. Mii de fotografi, profesionişti sau amatori, şi-au imortalizat umbra tremurândă pe lacuri, râuri, mări şi oceane, nici eu n-am rezistat ispitei ignorându-mi vocea interioară care-mi ţipa că-i un clişeu, însă cu Monet e altceva. Către sfârşitul vieţii îşi fotografiase umbra plutitoare pe lacul Lui, lângă nuferii înfloriţi acolo la porunca Lui, probabil şevaletul îi era aproape, iar peisajul din faţa aparatului i se regăsea sub diferite cromatici şi consistenţe în tablouri. Tablourile Lui.

În anul 1908, cineva (nu i s-a păstrat numele) l-a fotografiat pe Monet împreună cu Alice, într-o piaţă invadată de aripi şi capete de hulubi. Pictorul e îmbrăcat într-un costum deschis la culoare, are o şapcă de stofă pe creştet, şi pe aceasta, un porumbel. Un altul a zăbovit pe mâna lui dreaptă. Şi Alice cea îmbătrânită şi cu pană lungă în pălărie are porumbei pe mâini, alţii la picioare, pe caldarâm. Peste trei ani de la acea scenă, femeia lui Monet avea să moară de leucemie. Într-o fotografie din 1887 pictorul e, în mod firesc, mai tânăr. Barba lungă, stufoasă, îi e neagră; burta mare, mătăhăloasă. Un portret făcut pe când avea 35 de ani îl arată proaspăt frezat, dichisit şi sobru, serios până peste poate, responsabil; nu-mi lasă impresia unuia care ar putea picta peisaje cu tuşe groase, pastelate, din acelea de zgâriat retinele burghezilor. Etienne Carjat l-a fotografiat în 1858. Monet avea atunci 18 ani, fundă albă la gât şi-o romantică pelerină. Pe cel de atunci mi-l pot închipui uşor zugrăvind cu mâna moale nuferi gheboşaţi şi tremuraţi, fără să ţin cont că doar peste ani lungi avea să-i treacă din eleşteu în tablouri.

# Un tablou de Cezanne, după Delacroix, înfăţişează o tânără femeie nudă ce-şi aranjează pletele în faţa oglinzii. Este în picioare, cu braţele ridicate şi cu toate formele din carne spre privitori. În schimb, pensula a ascuns cu vopsea trăsăturile chipului, iar în oglinda întunecată nu se zăreşte nimic. O fotografie făcută în 1890 (autor necunoscut mie), arată o tânără goală, cam în aceeaşi poziţie ca în pictura lui Cezanne, admirându-se în faţa oglinzii în care i se zăreşte desluşit trupul de la bărbie până la coapse. Modelul imortalizat de fotograf are forme mai pline, ciorapi albi până la genunchi, pletele lungite până peste şale. Comparând cele două lucrări, pictorul şi criticul Andre Lhote spunea: "Este de ajuns să alături un model viu din timpul impresionismului în această poză tradiţională, de un motiv pictat de Cezanne, pentru a percepe caracterul idealizator al oricărei arte bazată pe expresia colorată. Modelul, simplist circumscris de obiectiv, ca de un penel academist, apare în tot ridiculul său de fiinţă materială şi greoaie, în comparaţie cu imaginea subţiată prin spiritualizare". Acelaşi Lhote a făcut un tablou după fotografia "Bucătăria la Gordes", de Willy Ronis. În pictură femeia şi toate ustensilele casnice par ascuţite, conturate şi abstracte, pe când în fotografie se arată moi, calde, palpabile şi mirositoare. Tabloul aduce în plus o tuşă de tristeţe aridă, dar în acest caz prefer fotografia lui Ronis, pentru că în mod ciudat pictura îmi dă senzaţia de vârf de ac în care aş putea să mă înţep.

Delacroix şi Ingres s-au folosit deseori de studii fotografice cu nuduri, dealtfel primul era şi membru al Societăţii franceze de fotografie. Pictorii preferau uneori să lucreze având în faţă un model fotografiat, şi nu din carne şi oase, pentru că femeia din poză nu cerea bani şi nici nu ostenea stând încremenită cu orele în aceeaşi poziţie. La rândul lor, fotografii de la mijlocul secolului al XIX-lea apelau la modelele profesioniste ale pictorilor, acestea fiind obişnuite să stea nemişcate într-o poziţie contorsionată, chinuitoare, timp de 10-15 minute, cât erau necesare atunci pentru o expunere. În Muzeul "George Eastman" se păstraseră două albume cu nudurile fotografice făcute de Delacroix. Din păcate nu le-am văzut.

"Musette" cea din tabloul "Scenes de la vie de Boheme", pictat de Henri Murger în 1856, fusese fotografiată în pielea goală de Nadar. Christine Roux se numea în realitate, şi fusese metresa lui Murger. Nudul lui Nadar n-a fost expus în acele vremuri, probabil de teama şuşotelilor de indignare care ar fi ieşit din gurile publicului pudibond; a servit drept studiu pentru pictură. Ce se vede: coapsele pline, desuet de abundente, triunghiul negru de sub buric, picioarele aşezate pe-o pânză mototolită, sânii împungători, cuminţi, şi braţele ridicate. Ce nu se vede: chipul Christinei, ascuns voit de braţul drept şi de umbre. Un nud de-al lui Moulin a fost folosit de Courbet pentru tabloul lui, "Studioul artistului".

G.B. Shaw era adeptul nudurilor îndrăzneţe, fără false pudori, ironizându-i pe artiştii care estompau curbele trupului prin texturi confuze şi tonuri exagerat de întunecate. În octombrie 1902, în "The amateur photographer", spunea că aparatul poate să redea carnaţia într-un mod atât de minunat, încât "dacă aş avea curajul, n-aş fotografia niciodată un corp fără să cer ca îmbrăcămintea să fie lepădată"; a se băga de seamă întrebuinţarea expresiei "dacă aş avea curajul", ceea ce însemna în fond lipsa acestuia şi recunoaşterea neputinţei. Pledoaria pentru nudurile realiste, sincere, continua: "Este monstruos ca tradiţia să ne silească să ne arătăm feţele în mod ostentativ, oricât de obosite, zbârcite şi dezgustătoare ar fi ele, în timp ce ne ascundem cu grijă toate celelalte părţi, oricât ar fi ele de frumoase şi de bine conservate... Elegantele noastre cărţi despre călătorii în Africa şi Australia sunt pline de fotografii cu doamne de culoare închisă, neîmbrăcate şi nestingherite, a căror decenţă naturală trece neobservată pentru că demnitatea lor ne face să uităm pudoarea noastră exagerată". Nu ştiu cum se vedeau pe la 1900 femeile cu pielea ca abanosul, neacoperite decât de frunze şi cercuri de oase, însă acum în orice caz nu par goale în sensul în care o doreau pictorii. O sălbatică cu sânii goi şi trei fire de bambus atârnate de mijloc arată în mod ciudat la fel de îmbrăcată ca o occidentală oarecare ce se plimbă în fustă lălâie şi sacou pătrăţos; amândouă la fel de decente şi lipsite de erotism. Comparând un fotomodel celebru ce în mod frecvent apare în reviste lucioase fără de sutien şi de bikini, cu o femeie obişnuită, să zicem gospodină ori vânzătoare de cartofi la aprozar, se poate ajunge empiric la o concluzie interesantă. Manechinul nu va şoca prin goliciunea care de multă vreme nu mai are taine pentru cei din jur, pe când gospodina va părea indecent de goală, neruşinată, obscenă chiar. Corpul brânzos nebronzat acoperit doar cu braţele puse de-a curmezişul, aluniţele, sânii neretuşaţi de bisturiul chirurgului, dunga chilotului sovietic imprimată pe burtă, obrajii înroşiţi şi sudoarea, toate îi trădează goliciunea adevărată, necosmetizată, dar mai ales ruşinea întipărită în ea din pruncie.

# Fritz Henle, în 1941 a fotografiat-o nudă pe una dintre modelele pictorului Diego Rivera. Tânăra cu forme pline, voluptoase, are pletele lungi până aproape de buric. Tot Henle a fotografiat-o şi pe soţia lui Rivera, pictoriţa Frida Khalo. La ea în studio, în faţa şevaletului, în grădină, cu o maimuţă în braţe, cu cercei lungi atârnaţi până la umăr sau fără, cu mâna adâncită într-o apă curgătoare, înfăşurată în şal, lângă biserică; în ani diferiţi, pe când avea trupul mai sănătos ori mai bolnav. Fotografii aşezate şi frumoase, lipsite totuşi de dramatismul şi bizareria tablourilor Fridei. Lipseşte din ele şi durerea.

În 1951, Gisele Freund a fotografiat-o împreună cu medicul care o trata, dr. Farill, în atelier, stând dreaptă în căruţ, lângă tabloul care o înfăţişează pe Frida în căruţul pe rotile, în faţa şevaletului pe care se află portretul aceluiaşi dr. Farill. În spatele încăperii se află o fereastră înaltă, aşezată lateral, apoi puţin mai la dreapta atârnă din tavan un bec stins. Obişnuiesc să privesc cu cea mai mare atenţie şi florile de pe rochia Fridei, sticlele de pe masă, dopurile, şevaletul, pensula ţinută în mână doar de dragul de a fi imortalizată. Medicul are aceeaşi privire încremenită atât în portretul din tablou, cât şi în fotografie.

# În "Homage to Seurat", fotografie din 1964, modelul fotografiat de Jeanloup Sieff e firav, cu braţe, pulpe şi gambe filiforme. Tânăra e tunsă castron, şic, iar poziţia îi este cât se poate de firească şi lipsită de inhibiţii. Palmele cu degetele împreunate îi acoperă triunghiul dintre coapsele desfăcute, e adevărat, însă gestul pare pur întâmplător. Arată ca o figurină fragilă de porţelan ce poate fi apucată între degetul mare şi cel arătător, gata să se frângă la cea mai mică apăsare.