Hostel cu şi fără gogoloi de soare

depinde cum era vremea atunci când ajungeam în acest gang.

Dar indiferent de soarele era la iveală ori ba, în fiecare zi unul din oaspeţi scotea la fereastră un bol roşu, un castron de bucătărie, pe care-l suspenda aproape în gol, între ramele geamurilor şi pervaz. De câte ori am trecut pe acolo (cel puţin de 20 de ori într-o lună), pata de roşu pe zidul albastru era la locul ei. Îl bănuiesc şi acum pe stăpânul castronului că numai motive estetice îl îndemnau să-l aşeze la vedere, doar dacă nu cumva, deşi nu avea cum să mă cunoască, îşi dorea s-o înveselească pe Alina Andrei, care foarte des se abătea din drum numai ca să vadă dacă stropul roşu (viu) mai era cocoţat pe peretele albastru (vânăt). Chiar dacă nu se desluşeşte în poză, e acolo, la a doua fereastră din dreapta. Nu ştiu mai nimic despre Hostel (în afară de nume: Kanonia, preţul de persoană pe noapte: 100 de zloţi), nu-i cunosc pe cei care şi-au odihnit oasele în el. Nici despre stradă nu ştiu. De fapt povestirea aceasta nu are subiect, intrigă, deznodământ. E despre nimic. Şi de fapt nu e povestire. Am băgat de seamă că tot din motive estetice localnicii (varşovieni) care-şi plimbau sacoşele de la magazin spre casă, şi invers, precum şi cei care-şi scoteau căţeii la aer, să se uşureze pe colţurile caselor, erau îmbrăcaţi în diferite nuanţe de albastru. Femeile în bluze înflorate, bărbaţii în cămăşi simple, cu gulerele neascuţite. Iar dacă aveau hainele de alte culori, măcar ochii din capetele lor erau ca floarea de nu mă uita, iar claiele de păr de nuanţa paielor uscate, rămase pe câmp după seceriş. Bruneţii şi roşcaţii păreau rătăciţi, când apăreau în gang.

Undeva în stânga, la o fereastră ferecată cu zăbrele, îşi scotea capul lătrător o potaie mică, albă, creaţă şi isterică. Ori de câte ori apărea alt patruped prin zonă. De bună seamă că zăbrelele groase au fost montate nu pentru a feri casa de hoţi (zona e destul de liniştită), ci pentru a-i proteja pe căţeii vecinilor de scuipăturile şi muşcăturile acelui pudel deosebit de agresiv.

Într-o zi, mergând pe o stradă apropiată, am văzut un bătrân în costum alb, ducând de lesă un alt pudel, la fel de alb, doar cu nasul şi ghearele negre. I-am urmărit pas cu pas, pozându-i pe ascuns preţ de câteva minute. Au trecut pe lângă gang, au ajuns în piaţa cu clopot, au ocolit doi tineri lipiţi unul de altul ca ventuzele (sau meduzele); întorcând capul, bătrânul a băgat de seamă, uimit, că-l pozez, dacă îmi aduc bine aminte a rămas cu gura căscată, preţ de câteva secunde. Ca-n filmele proaste cu detectivi m-am prefăcut că fotografiez avioane (cerul era curat, fără urmă de aripi, de niciun fel), domnul a plecat mai departe, eu după dânsul, furiş-grăbiş, pentru că totul era deja ca într-o fotografie. Ziduri albe împrejmuitoare, în faţă un gang cu turlă de biserică, caldarâm şi pe pietre acest bărbat elegant cu pudel. Prin urmare scena era ca într-o fotografie înfiorător de banală, însă nu m-am putut abţine să nu apăs pe buton de câteva ori. Până când, în întâmpinarea domnului a ieşit o femeie, probabil soţia. Îmbrăcată tot în alb, pantaloni şi sacou, însă întâlnirea nu avea nimic romanţios, era mai degrabă casnică. Nu s-a întâmplat deloc ca în filmele americane, n-au fugit unul în braţele celuilalt, ea nu l-a pupat apăsat ţinându-şi un picior ridicat în aer, şi în niciun caz câinele nu şi-a plecat privirea înduioşat. Dacă scena s-ar fi petrecut întocmai ca în filmele poloneze, atunci vremea ar fi fost şi mai mohorâtă, bătrânul ar fi fost bolnav, pe moarte chiar, doamna s-ar fi chinuit cu vinovăţii ascunse; ar fi purtat un crucifix la gât, atârnat printre sâni, primit de la un bărbat sobru care obişnuia să-i pupe mâna de fiecare dată când se vedeau la biserică. Câinele şi-ar fi dat duhul călcat de maşină. Şi-am fi ştiut că pe acea stradă, în alt doilea război mondial, a fost ucis fratele dânsei, împuşcat în cap de nemţi în timp ce încerca să salveze o pasăre rănită.

I-am fotografiat în trei, câinele sărea la mijloc întocmai ca o minge din câlţi, ca apoi să-i las să plece în tihnă, discutând probabil despre nebuna care-i urmărise preţ de câteva străzi şi minute.

Spun că fotografiile acelea sunt banale pentru privitori, însă pentru mine vor rămâne peste ani ca dovezi palpabile că am fost acolo, pe acele pietre, o certitudine că nu am visat şi că-mi amintesc bine străzile, oamenii, lumina. Şi mai ales mă vor ajuta să revăd cu ochii minţii ce s-a întâmplat înainte şi după ce i-am fotografiat pe aceşti necunoscuţi.