Ţi se pare că ai văzut pe cineva

Un om merge pe stradă cu toate cele două picioare şi două mâini întregi, lipite prin încheieturi de trup, dar la un moment dat imaginea a ceea ce este i se lipeşte deformat de pelicula foto, ajunge pe-o hârtie şi n-ai zice că-i chiar el, ci altceva ce aduce vag a ceea ce-a fost înainte ca aparatul să se fi îndreptat spre corpul lui. Se transformă într-o părere, într-o bănuială, ca atunci când te uiţi cu coada ochiului peste umăr, brusc, şi ai impresia că ai văzut ceva sau pe cineva, dar nu eşti sigur şi nici că-ţi pasă, zăreşti doar nişte linii tremurânde, schiţate, auzi un fâşâit de haine. Un strănut. Un nas şters zgomotos în şerveţelul de hârtie. Dacă a fost un cunoscut, peste o vreme nu-ţi vei mai aminti dacă era vesel sau trist, zbârcit ca un măr creţ la faţă, cu cearcăne lungi, scufundate-n piele, vesel ori dimpotrivă, amorţit, cum sunt toţi la sfârşit de noiembrie.