A făcut film în Vietnam şi Dubai, dar s-a întors să lucreze în România

A terminat UNATC în 2001, iar un an mai târziu a plecat cu prietena şi pisica la Saigon, mutându-se apoi, în aceeaşi formaţie, în Dubai
Scurtmetrajul său, O zi bună de plajă, selecţionat la Berlin în competiţia pentru Ursul de Aur la categoria respectivă, vorbeşte în 10 minute despre trei delincvenţi minori răzvrătiţi împotriva adulţilor
După ce a elaborat împreună cu Cătălin Mitulescu scenariul la Un balon în formă de inimă, Bogdan Mustaţă (32 de ani) pregăteşte scenariul primului său lungmetraj.

Iulia Blaga: De ce ai plecat la Saigon?
Bogdan Mustaţă: M-am dus să muncesc. Iniţial, eu şi cu prietena mea nu ştiam unde să mergem, dar s-a ivit ceva de muncă pentru ea şi aşa ne-am hotărât. Am plecat în decembrie şi în martie deja lucram. Proiectul principal au fost serialele - am scris scenariile şi am regizat 12 episoade din 16. Am lucrat în engleză până am reuşit s-o rup pe vietnameză, dar au fost zile când n-am avut traducător şi a trebuit să mă descurc. După Saigon m-am întors un pic la Bucureşti, după care am plecat în Dubai unde am scris. Aici am avut de scris un proiect de lungmetraj, dar în acelaşi timp veneam des pe la Bucureşti pentru că începuse nebunia cu Un balon în formă de inimă. În 2006 proiectul a mers la vreo trei ateliere, la Sarajevo, Salonic şi Cannes.

I.B.: Te ştii cu Cătălin Mitulescu de mult?
B.M.: Am terminat împreună UNATC-ul în 2001 şi suntem prieteni buni. Scenariul la O zi bună de plajă e scris de el. Scenariul a câştigat la CNC din al doilea foc. Pe atunci era, aşa, o mică joacă de-a noastră, pentru că scriam cu el la Balon..., iar eu alesesem un scenariu de-al lui din mai multe pe care le avea. Din prima zi petrecută în Vietnam am început să scriu, şi am făcut un mediumetraj de vreo 30 de pagini, pe care i l-am trimis lui Cătălin. I-a plăcut şi a zis să-l dezvolt. Pe urmă a fost o pauză fiindcă el filma la Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, iar eu aveam filmele mele la Saigon. În schimb, scenariul la O zi bună de plajă îl ştiu de mai de mult. Cătălin făcuse înainte de UNATC nişte documentări prin penitenciare pentru minori. Cred că de acolo a venit ideea. Eroii filmului sunt trei copii, care se vede clar că sunt delincvenţi, care răpesc o prostituată şi un şofer. Îi răpesc pentru a se răzbuna.

I.B.: Filmul tău seamănă cu Funny Games al lui Michael Haneke?
B.M.: Am revăzut filmul lui Haneke înainte de începerea filmărilor. Acolo era cu totul alt mesaj, dar în structură, pentru mine, ştiu că sunt câteva lucruri din Haneke. Dar nu văd decât eu asta.

I.B.: Cum te-ai documentat?
B.M.: Am petrecut câteva săptămâni vorbind mult cu copii închişi pentru delincvenţă la Găeşti şi Craiova. Sunt întrebări-tip cu care începi o discuţie - "De ce eşti aici?", De cât timp?", "Cine sunt ai tăi?" , dar e impresionant că marea majoritate a acestor minori, 90%, provine din familii dezorganizate. Părinţi despărţiţi, morţi, plecaţi. Toţi au probleme de genul ăsta. Cumva despre asta e vorba în film, despre o răzbunare faţă de nişte posibili părinţi. Când am făcut castingul, am schimbat scenariul şi am coborât şi vârstele copiilor, şi ale adulţilor.

I.B.: Ai comunicat uşor cu aceşti copii?
B.M.: Acuma, se spune că există trei poveşti: una pe care ei o spun celor care îi judecă, povestea pe care o spun colegilor şi povestea pe care n-o ştie nimeni. Eu am încercat să trec de povestea primă şi cred că de multe ori am reuşit să ajung la cea colegilor. La povestea adevărată n-am ajuns decât cu copiii cu care am filmat. Şi nici acolo nu sunt sigur că aşa a fost.

I.B.: Printre aceşti copii delincvenţi i-ai găsit pe cei trei interpreţi?
B.M.: Pe unul dintre ei l-am luat de la Craiova, deşi era complicat din punctul de vedere al producţiei. Cu ceilalţi doi, care vin din centre de plasament, mai lucrasem când fusesem director de producţie la mediumetrajul Ruxandrei Zenide, Stejarii verzi, şi în care ei jucau. Acolo eu mă ocupam de relaţia cu orfelinatele - luam aprobările, vorbeam cu educatoarele etc. Mi-am petrecut mult timp cu ei.

I.B.: Care e povestea acestui copil luat din centrul de reeducare de la Craiova?
B.M.: Florin Sinescu fost închis pentru tâlhărie. Când am ajuns noi la Craiova, el era în preventiv, adică aştepta sentinţa finală. Ei au nişte sisteme - închis, semideschis, deschis -, iar el, fiind în preventiv, era în sistem închis, adică tot timpul trebuia să fie cineva cu el. Cu câteva zile înainte de începerea celor cinci zile de filmare am aflat însă că fusese eliberat condiţionat pentru judecată. L-am luat cu aprobări, am mers la filmare, ne-am mai văzut la un postsincron, iar acum am auzit că e încă la Craiova. I-au dat patru ani jumate, dar nu ştiu dacă o să stea atât. M-ai întrebat dacă l-a ajutat cu ceva faptul că a lucrat la film. Răspunsul e că nu ştiu. A luat patru ani jumate pentru că nu s-a prezentat la proces, fiind plecat în străinătate - deşi n-avea voie.

I.B.: Te aşteptai să fii selecţionat la Berlin?
B.M.: Mă aşteptam să fiu luat în secţiunea "Generations", care e, fireşte, de mai mică importanţă decât competiţia pentru Ursul de Aur şi Ursul de Argint.

I.B.: E un avantaj sau un dezavantaj faptul că Ada Solomon e în juriu?
B.M.: Nu ştiu, nu prea cred în teoria asta a conspiraţiei dar, pe de altă parte, această teorie ar putea funcţiona şi invers, adică ar putea exista o presiune să nu pară că mă favorizează pe mine. Nu ştiu, habar n-am.

I.B.: Dar dacă un Urs de Aur pentru un scurtmetraj românesc s-a dat deja acum patru ani crezi că se va spune: "românii să mai aştepte?
B.M.: Nici în teoria asta nu cred. Oricum, premii sunt destule. Nu se dă numai Ursul de Aur, se mai pot da încă doi Urşi de Argint, plus alte premii care se dau pentru toate cele 30 de filme alese în Berlinale Shorts.

I.B.: Cu proiectul lungmetrajului de debut cum stai?
B.M.: Lucrez la el. Bine, teoretic mai am un proiect de lungmetraj în Dubai, proiect pe care îl scriu sub contract şi pe care l-aş putea regiza. Acuma, eu am făcut lungmetraj şi în Vietnam, pentru că serialul la care am lucrat acolo şi care a făcut oarecare vâlvă a fost remontat şi a fost lansat în cinematografe, eu fiind co-regizor. E un serial despre studenţi - nu doar vietnamezi, dar şi străini -, despre iubirile şi beţiile lor, şi a rulat în cinematografe cu titlul 39 de grade dragoste. Eu am plecat din Saigon când încă nu se dăduse drumul serialului, dar am auzit pe urmă că a fost vândut în Singapore, Malaezia, Indonezia, şi că a mers foarte bine. În acel moment, filmele coreene erau foarte scumpe şi actorii coreeni erau idoli în toată Asia. Dar pe urmă piaţa s-a umplut şi s-a simţit nevoia altor filme, cu mai puţini bani.

I.B.: Şi cum e să stai în Saigon?
B.M.: E cald, e frumos. Am prieteni acolo şi oameni care mă cheamă să fac filme, dar infrastructura nu e foarte bună. La început mi se părea că nu se lucrează pe platou. M-am dus la medic - căderi de calciu, etc. Dar problema era a mea, că eram obişnuit cu alt stil. Acolo sunt alte priorităţi. Relaţiile sunt mult mai importante. Decât să respecţi un deadline mai bine mergi cu omul respectiv la o cafea şi stai de vorbă şi vă împrieteniţi. E alt ritm. Mi-e foarte dor de Saigon. Dar în câteva luni o să devin tată aici.


(Interviu preluat din România Liberă, ianuarie 2008)