Autobiografie

Citisem relatarea locotenentului Herndon despre expediţiile sale de explorare a Amazonului şi rămăsesem puternic impresionat de ceea ce spunea despre coca. M-am hotărât să pornesc spre izvoarele Amazonului şi să recoltez coca, pentru a mă îmbogăţi din vânzarea acestei plante. Stăpânit de această idee măreaţă, m-am îmbarcat pe vasul "Paul Jones" cu destinaţia New Orleans. Unul din piloţii acelui vas era Horace Bixby. Am făcut cunoştinţă cu el şi, nu peste multă vreme, am ajuns să-l înlocuiesc la timonă o bună parte din carturile de peste zi. Când am sosit la New Orleans, m-am interesat de vasele care plecau spre Pară, dar am constatat că nu existau asemenea vase şi că probabil nici n-aveau să existe până la sfârşitul secolului; nu-mi trecuse prin minte să întreb despre lucrurile astea înainte de a pleca din Cincinnati. Aşadar, nu mai puteam porni spre Amazon. La New Orleans n-aveam prieteni şi nici bani. M-am dus la Horace Bixby şi l-am rugat să facă din mine un pilot. Mi-a răspuns că acceptă dacă-i plătesc cinci sute de dolari - dintre care o sută avans. Am stat la timonă pentru el până la St. Louis, am împrumutat banii de la cumnatul meu şi am încheiat târgul. Făcusem rost de acest cumnat cu vreo câţiva ani mai înainte. E vorba de William A. Moffett, un negustor din Virginia - un om deosebit din toate punctele de vedere. Se căsătorise cu soră-mea Pamela. În decurs de optsprezece luni am devenit un pilot competent, şi am lucrat în această calitate până când izbucnirea Războiului Civil a pus capăt traficului fluvial pe Mississippi.

În 1858 eram timonier pe rapidul şi popularul pachebot "Pennsylvania", care făcea naveta între New Orleans şi St. Louis, sub comanda căpitanului Kleinfelter. Stăpânul meu, domnul Bixby, mă împrumutase domnului Brown, unul dintre piloţii de pe "Pennsylvania"; cred că am lucrat vreo optsprezece luni pentru domnul Brown, apoi, în primele zile ale lunii mai a anului 1858, a avut loc o călătorie tragică - ultima cursă a acelui pachebot rapid şi celebru. Am relatat-o pe larg într-una din cărţile mele, Viaţa pe Mississippi. Nu cred însă că am descris în ea şi visul pe care-l visasem. E cu neputinţă să-l fi descris, deoarece nu voiam ca mama să afle despre vis, iar ea a mai trăit mulţi ani după apariţia cărţii.

Îi găsisem un loc pe "Pennsylvania" fratelui meu Henry. Nu era o slujbă rentabilă, ci doar una promiţătoare: slujba de ajutor de impiegat. Aceşti funcţionari nu primeau salariu, dar puteau fi promovaţi treptat până la gradul de casieri. Visul meu începe într-o perioadă când Henry lucra de vreo trei luni pe vas. Ne aflam în portul St. Louis. Piloţii şi timonierii n-aveau nimic de făcut în cele trei zile cât vasul stătea în port la St. Louis şi la New Orleans, dar un ajutor de impiegat trebuia să-şi înceapă munca în zori şi s-o continue până noaptea târziu, la lumina torţelor din lemn de pin. Eu şi Henry, fiind nesalarizaţi şi cu buzunarele goale, trăsesem în gazdă la cumnatul nostru, domnul Moffett, ca să dormim la el în nopţile cât vasul se afla în port. De mâncat, mâncam la bordul vasului. De fapt, numai eu dormeam în casa domnului Moffett, nu şi Henry; acesta îşi petrecea doar serile acolo, de la nouă până la unsprezece seara, când se întorcea pe vas, ca să poată fi devreme la datorie.

În noaptea visului meu, Henry a plecat la ora unsprezece, după ce-a strâns mâinile tuturor celor din familie şi le-a spus "la revedere", potrivit obiceiului. Precizez că strângerea mâinilor nu era doar obiceiul acelei familii, ci obiceiul întregii regiuni, al întregului ţinut Missouri. Până atunci nu văzusem niciodată pe vreun membru al familiei Clemens sărutându-l pe vreun altul - decât o singură dată: când taică-meu agoniza în locuinţa noastră din Hannibal, şi-a petrecut braţul pe după gâtul surorii mele şi, trăgând-o spre el, a sărutat-o spunându-i: "Vreau să mor!" Ţin minte vorbele astea şi mai ţin minte horcăitul care le-a urmat - căci au fost ultimele sale cuvinte. Despărţirile aveau loc întotdeauna în salonaşul de la etaj, iar Henry şi-a luat rămas bun de la ceilalţi şi a coborât de acolo, fără altă ceremonie. De data asta, însă, mama l-a însoţit până-n capul scărilor şi i-a spus din nou "la revedere". Pe cât îmi amintesc, a făcut-o din pricină că observase ceva ciudat în purtarea lui Henry; şi a rămas în capul scărilor cât timp cobora. Când a ajuns la uşă, Henry a şovăit, apoi a urcat din nou scările şi i-a strâns încă o dată mâna mamei.

A doua zi dimineaţa m-am trezit după un vis atât de viu, atât de asemănător realităţii, încât m-a amăgit, făcându-mă să cred că se întâmplase aievea. Îl văzusem în vis pe Henry mort. Zăcea într-un coşciug de metal şi era îmbrăcat într-un costum de-al meu; pe piept avea un buchet mare de flori, mai ales trandafiri albi, cu unul roşu în mijloc. Coşciugul era aşezat pe două scaune. M-am îmbrăcat şi am pornit spre uşă, cu gândul să intru acolo şi să mă uit, dar m-am razgândit; mi se părea că încă nu pot da ochii cu mama. Voiam să mai aştept puţin şi să mă pregătesc pentru cazna asta. Casa era situată pe Strada Salcâmului, puţin mai sus de Strada a 13-a; am mers până-n Strada a 14-a, până pe la jumătatea cvartalului de după casa cu pricina, când mi-am dat seama că nu era nimic real, că totul fusese un vis. Simt şi acum ceva din extraordinara bucurie a acelui moment, precum şi rămăşiţa de îndoială, bănuiala că s-ar putea să fie totuşi aievea. M-am întors acasă aproape în fugă, am urcat câte doua-trei trepte deodată şi am dat buzna în salonaş, unde m-am liniştit căci n-am văzut nici un coşciug.

Am pornit în cursa obişnuită spre New Orleans - o cursa nu lipsită de peripeţii, căci în timpul călătoriei la vale a avut loc încăierarea mea cu domnul Brown, în urma căreia acesta a cerut să fiu lăsat la New Orleans. La New Orleans găseam totdeauna de lucru. Pentru trei dolari păzeam stivele de pe chei, între orele şapte seara şi şapte dimineaţa. Lucram câte trei nopţi, o dată la treizeci şi cinci de zile. Henry venea totdeauna pe la nouă seara să-mi ţină tovărăşie, după ce-şi termina treaba, şi ne plimbam adesea sporovăind, până pe la miezul nopţii. De data asta urma să ne despărţim, aşa încât în noaptea din ajunul plecării sale i-am dat câteva sfaturi lui Henry. "În caz că se întâmplă ceva cu vasul", i-am spus, "să nu-ţi pierzi capul. Lasă-i pe pasageri să şi-l piardă, ei se pricep la asta şi nu se dezmint niciodată. Tu, însă, dă fuga spre puntea de promenadă şi spre barca de salvare de la pupă, e agăţată acolo, la babord, lângă timonerie. Ascultă ordinele secundului, ca să te faci folositor. Când barca de salvare va fi lansată la apă, dă o mână de ajutor femeilor şi copiilor, dar ai grijă să nu te urci şi tu în barcă. Vara, fluviul nu-i mai lat de-o milă, aşa că poţi înota lesne până la mal."

Peste două sau trei zile, cazanele vasului au explodat, în zori, lângă Ship Island, mai jos de Memphis - am povestit ce s-a întâmplat în Viaţa pe Mississippi. După cum arătam în acea carte, am plecat cu o zi mai târziu la bordul unui alt vas, pe ruta "Pennsylvaniei", şi am început să aflăm veşti despre catastrofă în fiece port unde ne opream, astfel încât când am ajuns la Memphis ştiam totul.

L-am găsit pe Henry întins pe o saltea pe podeaua unui mare imobil, împreună cu alţi treizeci-patruzeci de oameni opăriţi şi răniţi, iar un individ nesăbuit m-a informat de îndată că Henry inhalase aburi otrăvitori, că trupul îi era plin de arsuri şi că n-o să mai trăiască mult; mi s-a mai spus de asemenea că doctorii şi infirmierele se ocupau exclusiv de cei ce aveau vreo şansă de a fi salvaţi. Era lipsă de medici şi surori, iar Henry şi alţii, socotiţi pierduţi, primeau îngrijiri doar în măsura în care o permiteau cazurile mai urgente. Dar doctorul Peyton, un medic bătrân şi inimos, care se bucura de o mare reputaţie în rândurile populaţiei din regiune, mi-a arătat înţelegere şi, preluând personal cazul, a izbutit să-l readucă în simţiri pe Henry cam într-o săptămână. Doctorul nu se încumeta niciodată să facă pronosticuri hazardate, dar într-o noapte, pe la orele unsprezece, mi-a declarat că Henry e în afara oricărui pericol şi o să se facă bine. Apoi a adăugat: "La miezul nopţii, nenorociţii ăştia care zac aici şi prin apropiere vor începe să geamă şi să se vaiete, iar dacă Henry îşi va pune la inimă gemetele lor, va fi rău de el; de aceea, roagă-i pe doctorii de serviciu să-i administreze a opta parte dintr-un dram de morfină, dar numai dacă Henry va da semne de nelinişte".

Să nu mai vorbim despre restul celor întâmplate. Doctorii de serviciu, nişte tineri proaspăt absolvenţi ai facultăţii de medicină, au comis o greşeală - n-aveau cum să măsoare a opta parte dintr-un dram de morfină, aşa că au făcut-o pe ghicite şi i-au administrat lui Henry o doză enormă, îngrămădită pe vârful unui cuţit, iar efectele fatale n-au întârziat să se arate. Cred că se luminase de ziuă când a murit, nu-mi mai amintesc precis. A fost transportat în camera mortuară, iar eu m-am dus la un cetăţean în a cărui casă am dormit câteva ore, frânt de oboseală. Între timp s-a întâmplat ceva: sicriele pregătite pentru morţi erau din scânduri de brad albe, nevopsite, dar în cazul de faţă nişte doamne din Memphis strânseseră un fond de şaizeci de dolari şi cumpăraseră un coşciug de metal, iar când m-am întors şi am intrat la morgă, Henry zăcea în coşciugul acela deschis - îmbrăcat într-un costum de-al meu. Mi-am dat seama de îndată că visul meu din urmă cu multe săptămâni se materializase întocmai în ce priveşte aceste detalii; cred că lipsea un singur detaliu, care însă avea să se împlinească numaidecât, căci o doamnă în vârstă păşi tocmai atunci în încăpere, cu un buchet mare de flori, mai ales trandafiri albi, având în mijloc unul roşu, şi-l puse pe pieptul fratelui meu.

Cred că n-am nutrit niciodată vreo îndoială în privinţa principalelor elemente ale visului, elemente de o asemenea natură încât sunt adevărate tablouri, iar tablourile pot fi rememorate când sunt vii mult mai bine decât vorbele sau faptele nelegate între ele prin ceva temeinic. Deşi au trecut atâţia ani de când am povestit visul, mai văd şi azi tablourile cu pricina - la fel de limpede ca şi cum ar fi acum sub ochii mei, în această încăpere. N-am povestit în întregime visul. Am lăsat pe dinafară o mare parte din el. Vreau să spun că n-am povestit tot ce s-a întâmplat în cursul materializării visului. După întâmplarea din camera mortuară, s-a mai petrecut ceva. Iată ce anume. Când am ajuns la St. Louis cu sicriul, pe la opt dimineaţa, am dat fuga la biroul cumnatului meu, sperând să-l găsesc acolo, dar nu l-am găsit, pentru că tocmai plecase de la locuinţa lui spre vas, pe când eu mă duceam la biroul lui. Când m-am întors la vas, sicriul nu mai era.

Cumnatul meu îl luase la el acasă. M-am dus repede la locuinţa lui, iar când am ajuns, oamenii tocmai scoteau din căruţă sicriul, pentru a-l transporta sus, la etaj. I-am oprit, deoarece nu voiam ca mama să vadă faţa mortului; unul din obraji era deformat din pricina morfinei. Când am urcat sus, am zărit cele două scaune pe care le văzusem în vis; iar dac-aş fi sosit cu două sau trei minute mai târziu, sicriul ar fi fost aşezat pe aceste scaune, întocmai ca în visul pe care-l avusesem cu câteva săptămâni în urmă.

Mă aflam la New Orleans când Louisiana a ieşit din Uniune, în ziua de 26 ianuarie 1861, iar a doua zi am pornit spre miazănoapte. în drumul lui, vasul străpungea zilnic câte o blocadă, iar la Jefferson Barracks (mai jos de St. Louis), bateriile de coastă au lovit cu două obuze coşurile vasului; asta s-a întâmplat în ultima noapte a călătoriei. În iunie m-am alăturat confederaţilor în districtul Ralls din Missouri, ca sublocotenent sub comanda generalului Tom Harris, şi era cât pe ce să am onoarea de a fi capturat de colonelul Ulysses S. Grant. Am părăsit armata după două săptămâni de serviciu militar, cu explicaţia că eram "zdrobit de oboseală" în urma retragerilor sistematice.

Între timp Orion continuase să se spetească la mica lui tipografie din Keokuk, unde stătea în casa familiei neveste-sii, chipurile în calitate de chiriaş, deşi e puţin probabil că Orion ar fi fost în stare să-şi plătească chiria. Din pricină că nu cerea nici un ban pentru comenzile executate de tipografie, aproape că nu avea nimic de făcut acolo. Orion n-a putut niciodată să priceapă că o muncă ce nu are la bază câştigul se degradează, ajungând să nu mai aibă nici un preţ în ochii muşteriilor, care se adresează unor întreprinderi unde pot găsi o muncă de calitate superioară, chiar cu riscul de a plăti pentru ea preţuri mai mari. Având timp berechet, s-a apucat să-l studieze din nou pe Blackstone şi şi-a pus o firmă prin care-şi oferea serviciile ca avocat. În zilele acelea n-a putut obţine nici un proces, nici măcar o singură cerere de întocmit, deşi ar fi fost dispus să ofere asistenţă juridică chiar şi pe gratis, furnizând el însuşi hârtia necesară pentru întocmirea actelor. Totdeauna a fost generos în felul acesta.

La un moment dat, Orion s-a mutat într-un cătun numit Alexandria, situat cu vreo două-trei mile mai la vale, pe fluviu, şi şi-a atârnat şi acolo firma. N-a muşcat nimeni din momeală. Sărmanul intrase rău la apă. Eu, însă, începusem între timp să câştig câte două sute cincizeci de dolari pe lună ca pilot, aşa că l-am ajutat de atunci cam până-n 1861, când vechiul său prieten Edward Bates, membru al primului cabinet al lui Lincoln, i-a făcut rost de postul de secretar al noului Teritoriu Nevada. Orion şi cu mine am şters-o spre acel teritoriu cu diligenţa transcontinentală, eu achitând costul foarte ridicat al călătoriei şi luând toţi banii pe care izbutisem să-i pun deoparte - cred că vreo opt sute de dolari, numai arginţi, o adevărată pacoste din pricina greutăţii. Mai aveam şi o altă belea pe cap, şi anume Dicţionarul neprescurtat. Cântărea enorm şi transportul lui ne costa o avere, deoarece societatea de transporturi cerea o taxă pentru fiece gram de bagaj suplimentar. Am fi putut întreţine o familie întreagă cu banii plătiţi pentru dicţionarul acela - şi nici măcar nu era un dicţionar ca lumea, n-avea în el nici un cuvânt modern, ci doar cuvinte vechi, folosite pe vremea când Noah Webster era copil.

Guvernul noului Teritoriu Nevada era o menajerie interesantă. Guvernatorul Nye era un politician bătrân şi hârşit, din New York - politician, nu om de stat. Avea părul alb, dar se ţinea foarte bine. Avea o faţă simpatică şi prietenoasă, cu nişte ochi negri strălucitori, care ştiau să exprime, întocmai ca o limbă neaoşă, toate simţămintele, toate emoţiile, toate pasiunile. Ochii aceştia vorbeau mai bine decât limba lui, ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă personajul era şi un vorbitor remarcabil, atât în intimitate, cât şi de la tribună. Era un om foarte şiret de felul lui. Se pricepea să citească gândurile oamenilor şi să vadă ce se petrece în sufletele lor, fără să dea impresia că-i observă. Când nişte oameni în toată firea se dedau la glume şi farse, acest lucru ne dă măsura caracterului lor. După ce-au dus o existenţă obscură, meschină şi plină de ignoranţă, ajung la maturitate să-şi păstreze şi să îndrăgească nişte criterii şi idealuri pe care le-ar fi lepădat odată cu adolescenţa, dacă ar fi avut şansa de a ieşi în lume şi a duce o viaţă mai puţin mărginită. În noul Teritoriu se aflau o sumedenie de farsori. Nu-mi face nicio plăcere să divulg acest fapt, pentru că oamenii îmi erau simpatici; spun însă adevărul. Aş fi dorit să pot spune despre ei lucruri ceva mai plăcute. Dac-aş spune că erau nişte tâlhari sau găinari ori ceva asemănător ar însemna să umblu cu mănuşi. Dar nu, nu pot spune despre ei aşa ceva, oricât aş dori-o. N-ar fi adevărat. Oamenii aceia erau nişte farsori şi n-am de gând s-o ascund. În alte privinţe erau oameni destul de cumsecade - cinstiţi, simpatici şi cu nume bun. Îşi făceau farse unii altora, spre admiraţia şi aplauzele restului comunităţii, care-i pizmuia. Erau, fireşte, dornici să-şi încerce măiestria pe spinarea unor oameni cu vază, iar guvernatorul era un astfel de om. Numai că, în cazul lui, nu le-a mers. Au încercat ei de câteva ori, dar guvernatorul le-a dejucat planurile cu uşurinţă, continuând să-şi arboreze surâsul amabil, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în cele din urmă, pişicherii din Carson City şi din Virginia City s-au gândit să-şi pună laolaltă talentele pentru a vedea dacă nu pot câştiga o victorie, fiindcă începuseră s-o cam sfeclească: oamenii îşi băteau joc de ei, în loc să râdă de victimele lor. Se adunară, aşadar, vreo zece la număr, şi-l poftiră pe guvernator la un banchet neobişnuit pentru epoca aceea - un banchet cu stridii şi şampanie, articole de lux foarte rar văzute în regiunea respectivă, şi existente mai degrabă ca produse ale imaginaţiei decât ca obiecte reale.

Guvernatorul m-a luat cu el, spunându-mi cu dispreţ în glas:
- E o glumă ieftină, care nu poate păcăli pe nimeni. Vor să mă îmbete şi să mă facă să cad sub masă, ceea ce pentru ei ar fi extrem de amuzant. Numai că nu mă cunosc. Sunt obişnuit cu şampania şi n-am nicio prejudecată contra ei.

Soarta farsei a fost decisă abia pe la orele două noaptea, când guvernatorul, deşi băuse atât încât nici nu mai putea să râdă fără să verse lacrimi de şampanie, era senin, binedispus, mulţumit şi treaz; la aceeaşi oră, ultimul farsor se alăturase camarazilor săi căzuţi sub masă beţi turtă. Guvernatorul îmi spuse atunci:
- Locul ăsta e prea uscat, Sam. Hai să mergem undeva să bem, înainte de a ne duce la culcare.

Menajeria oficială a guvernatorului fusese alcătuită din rândurile celor mai umili alegători ai săi de-acasă - oameni cumsecade şi nevinovaţi care-l sprijiniseră în campania electorală, iar acum îşi primeau răsplata sub forma unor lefşoare plătite în bancnote aproape lipsite de orice valoare. Băieţii aceia o duceau foarte greu. Orion, care primea un salariu de o mie opt sute de dolari pe an, nu era în stare să-şi întreţină nici măcar dicţionarul cu banii ăştia. Dar era acolo o irlandeză, venită cu echipa guvernatorului, care le cerea doar zece dolari pe săptămână membrilor menajeriei pentru masă şi casă. Orion şi cu mine locuiam la ea, astfel încât, în aceste condiţii, arginţii aduşi de mine de-acasă rezistau foarte bine.

La început am cutreierat ţinutul căutând argint, dar pe la sfârşitul anului 1862 sau poate la începutul lui 1863, am plecat din Aurora pentru a începe o carieră de ziarist la "Enterprise" din Virginia City; ziarul m-a trimis curând la Carson City să scriu despre sesiunea Adunării Legislative. Am scris câte o corespondenţă pe săptămână - apărea în fiece duminică -, iar lunea dezbaterile legislative erau, în consecinţă, tulburate de plângerile deputaţilor. Aceştia, invocându-şi privilegiile speciale, răspundeau cu furie la criticile corespondentului, gratificându-l de obicei cu insulte lungi şi complicate, în lipsa unui stil mai concis. Pentru a le face economie de timp, am început să-mi semnez corespondenţa "Mark Twain", una din chemările marinarilor sondori de pe Mississippi (însemnând doi stânjeni).

Orion a devenit curând foarte popular printre membrii Adunării Legislative, care constatau că, deşi nu puteau avea încredere unii în alţii şi nici în oricine altcineva, în el puteau avea încredere deplină. Orion îşi câştigase lesne titlul de campion al cinstei în acea regiune, titlu ce nu-i folosea la nimic din punct de vedere pecuniar, deoarece n-avea deloc talent nici să-i convingă, nici să-i bage în sperieţi pe deputaţi. Eu, însă, eram mai bine plasat. Mă aflam zilnic în Adunarea Legislativă, pentru a împărţi complimente şi critici cu o balanţă echitabilă, şi pentru a le publica apoi pe câte o jumătate de pagină din ziarul "Enterprise", în fiece dimineaţă; în consecinţă, eram un factor influent. Am determinat Adunarea să adopte o lege care obliga toate societăţile ce făceau afaceri în Teritoriul Nevada să-şi înregistreze integral statutul, fără a omite nimic, într-un registru ţinut de secretarul Teritoriului - adică de fratele meu. Toate statutele astea erau formulate în exact aceiaşi termeni. Pentru această operaţiune de înregistrare secretarul era împuternicit să încaseze câte patruzeci de cenţi de fiece coală (a o sută de cuvinte) şi câte cinci dolari pentru întocmirea unui certificat de înregistrare. Toţi cetăţenii aveau dreptul la perceperea unei taxe pentru drumurile aflate pe proprietatea lor - aveau dreptul, dar nu şi drumurile. Dreptul trebuia însă să fie înregistrat contra unei taxe. Orice cetăţean doritor să întemeieze o societate pe acţiuni - şi toţi o doreau - trebuia să plătească pentru înregistrarea ei. În felul acesta am început să propăşim. Serviciul de registratură aducea un venit lunar de o mie de dolari-aur.

Guvernatorul Nye lipsea adeseori din Teritoriu. Îi plăcea să se repeadă din când în când la San Francisco, pentru a scăpa puţin de civilizaţia "teritorială". Nimeni nu făcea plângere, fiindcă era extrem de popular. În tinereţe fusese surugiu de diligenţă la New York sau în Noua Anglie, astfel încât căpătase deprinderea de a reţine numele şi feţele oamenilor, făcându-se agreabil pasagerilor. Ca politician, această însuşire îi folosise mult şi şi-o cultiva cu asiduitate. La un an după numirea lui ca guvernator, dăduse mâna cu toate fiinţele omeneşti din Teritoriul Nevada, pe care le recunoştea numaidecât, putând să le spună pe nume. Toţi cei 20.000 de locuitori ai Teritoriului erau prietenii lui personali şi, orice ar fi făcut, putea fi sigur că vor fi mulţumiţi. Ori de câte ori lipsea din Teritoriu - şi lipsea mai tot timpul - Orion îi ţinea locul ca "guvernator interimar", titlu ce avea să fie redus în curând la formula, mai uşoară, de "guvernator". Doamnei "guvernator Clemens" îi plăcea să fie nevastă de guvernator. Nici un muritor de pe planeta asta nu s-a bucurat vreodată de o distincţie mai mult decât se bucura ea. Plăcerea de a fi în fruntea societăţii era atât de sinceră, încât dezarma orice critică şi chiar şi invidia. Fiind soţia guvernatorului şi fruntea societăţii, trebuia să aibă o locuinţă corespunzătoare- o casă potrivită cu rangul ei -, astfel încât l-a convins lesne pe Orion să construiască o asemenea casă. Orion putea fi convins de orice. A construit deci casa şi a mobilat-o, cu o cheltuială de douăsprezece mii de dolari; nici o altă casă din oraşul acela n-ar fi putut rivaliza cu casa lui Orion în ce priveşte stilul şi costul.

Când mandatul de patru ani al guvernatorului Nye era pe terminate, misterul ce-i învăluise hotărârea de a părăsi marele stat New York pentru a se stabili în acel deşert cu scaieţi a fost dezlegat: plecase acolo pentru a putea deveni senator al Statelor Unite. Acum nu mai era nevoie decât de un singur lucru - şi anume ca Teritoriul să fie transformat într-un stat. Nye a izbutit acest lucru fără nici o dificultate. Petecul acela de nisip şi populaţia lui răzleaţă nu erau făcute să suporte greaua povară a unei administraţii de stat - dar n-avea importanţă, căci oamenii doreau această schimbare, astfel încât guvernatorul şi-a putut face jocul.

Aparent şi Orion şi-a făcut jocul, fiindcă era la fel de popular prin cinstea lui, pe cât era de popular din motive mai temeinice guvernatorul. Dar firea lui capricioasă a ieşit la iveală într-un moment critic, fără nici un avertisment, iar catastrofa s-a produs de îndată.

Pentru toate slujbele din noul stat al Nevadei, în afară de două - aceea de senator (guvernatorul Nye) şi aceea de secretar de stat (Orion Clemens) - existau mai mulţi candidaţi. Nye era sigur că va deveni senator, iar Orion era sigur că va obţine postul de secretar -, şi într-adevăr, singurul care-avea să fie propus pentru acest post a fost el. Dar chiar în ziua când partidul republican, întrunit în congres, urma să facă numirile, Orion a fost apucat de una din crizele lui de virtute şi a refuzat să ia parte la congres. Unii au încercat să-l convingă, dar toate apelurile au rămas fără ecou. Orion zicea că prezenţa lui acolo ar exercita o influenţă neloială şi că numirea ar trebui să fie un omagiu şi un dar gratuit şi neprihănit. Atitudinea asta i-ar fi putut rezolva situaţia fără vreun alt efort, dar în aceeaşi zi a mai avut o criză de virtute, care a făcut absolut sigură soluţia. Orion avea de mulţi ani obiceiul de a-şi schimba religia odată cu cămăşile; ideile despre temperanţă i se schimbau în acelaşi ritm. Era în stare să fie abstinent şi adept al temperanţei o vreme, pentru a trece imediat de partea cealaltă. În ziua numirii lui, a trecut brusc de la o atitudine amicală faţă de whisky - atitudinea cea mai populară - la o abstinenţa totală, şi a practicat-o el însuşi până i s-a uscat gâtlejul de tot. Prietenii lui au căutat să-l înduplece, dar degeaba. N-a putut fi convins să treacă pragul unei cârciumi. A doua zi gazeta locală a publicat lista candidaţilor aleşi, iar numele lui Orion nu figura - nu primise nici măcar un vot!

Când a luat fiinţă administraţia statului, veniturile lui au secat. A rămas fără ocupaţie. Trebuia să facă ceva, aşa că şi-a pus la uşă firma de avocat, dar nu s-a prezentat nici un client. Era ceva straniu şi greu de explicat. Eu, unul, nu pot da nici o explicaţie - dar dac-ar fi să sugerez vreuna, aş sugera că de vină era faptul că Orion, prin însăşi firea lui, era în stare să cerceteze ambele laturi ale unui caz cu atâta sârguinţă şi conştiinciozitate, încât la sfârşitul pledoariei sale nici el nici juraţii nu puteau şti de partea cui era. Cred că un client ajungea să-i cunoască firea de îndată ce-i expunea situaţia, şi se şi grăbea să-l părăsească pentru a evita un dezastru...