Lecţii de fotografie: Motanul impresionist

O foarte mare importanţă o are alegerea modelului, în cazul acesta un motan. Cei ambiţioşi din fire îşi pot încerca puterile cu o pisică, dar nu recomand. Pisicile sunt modele dificile, neascultătoare. Motanii în general şed aşa cum îi pui, nu fug din faţa obiectivului datorită unei lene existenţiale. Îţi vei recruta modelul cu mare grijă, căutând pe la rude, prieteni, colegi, tomberoane, sub maşini şi pe acoperişuri. E de preferat un model viu. În nici un caz nu se va folosi motanul familiei, din motive ce ţin de sănătatea psihică a acestuia. Motanii supraponderali se vor evita, deoarece cu greu pot fi ţinuţi cu mâna stângă. E foarte importantă comunicarea dintre model şi fotograf, ambianţa prietenoasă, şi muzica de fundal. Motanii negrii preferă "Vară" de Vivaldi, iar cei galbeni jazz-ul.

După ce îi comunici cum anume vrei să-l pozezi, îl iei delicat de ceafă sau cu braţul pe sub burtă, şi îl ţii în faţa unei oglinzi. Aparatul se ţine bine cu mâna dreaptă. Cu mâna stângă se mişcă motanul de la stânga la dreapta, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Se vor folosi diferiţi timpi de expunere: 30, 8 sau 4. Trebuie să ignori protestele modelului, arta cere sacrificii. Dacă vrei ca limba motanului să fie scoasă din al lui bot, înainte de a-l poza, mânjeşte-l discret pe mustăţi cu lapte, muştar, pireu, sau oricum, ceva comestibil. Fireşte că se poate experimenta pe această temă. De exemplu motanul se poate roti uşor, în sensul acelor de ceas, sau invers, se poate mişca pe diagonală sau pe verticală, atâta timp cât poţi să-l ţii de ceafă. Succes!