Compania de balet Alvin Ailey scrie de jumătate de secol o istorie a conștinței propriei valori, negată inițial pe motive strict rasiale. Formată numai din dansatori de culoare, care, indiferent de valoarea lor erau refuzați în spectacolele albilor de pe întreg teritoriul Statelor Unite, Alvin Ailey American Dance Theatre a devenit în timp un autentic reper cultural al culturii afro-americane.
Prezentă la Sala Mare a Palatului în contextul Întâlnirilor JTI, o serie de manifestări care își merită pe deplin numele de deschizătoare de drumuri în peisajul cultural autohton în materie de artă coregrafică, celebra companie a depășit așteptările. Ținuta fizică, explozia gestului coregrafic, performanța tehnică, acuratețea și fluența întregului discurs sunt caracteristici care au impresionat din primele minute publicul. Din fericire însă, fapt ce a făcut ca spectacolul să se înscrie ca reper al genului pentru toți cei prezenți în sală, uimirile generate de latura sportivă a dansului au ajuns la cote nemaivăzute la noi de la ultimele întâlniri JTI. Mai mult decât atât, publicul a fost purtat mai departe, dincolo de cele văzute.
Prin toate dimensiunile spectacolului, de la muzică, la costume și lumini, trecând cu strălucire prin coregrafie, producția și-a propus și a oferit superlativul. Fie că a fost vorba despre incursiuni în universul afro-american ca în dansurile Night Creatures pe muzica lui Duke Elington sau Revelations pe muzică negro spirituals (dans care este menținut în repertoriul trupei încă de la începuturile acesteia), fie de noi tălmăciri inspirate de curgerea inexorabilă a muzicii lui Bach pentru vioară (dansul sugestiv intitulat Solo), ori de surprinderea inefabilului cotidian la viteza secolului XXI pe muzica lui Stevie Wonder în Love Stories, ceea ce a conferit unitate întregului spectacol a fost primatul sugestiei. Totul a însemnat ceva, spus cu maximă intensitate a trăirilor, cu eleganță și o ușurință care a ascuns perfect miile de ore de muncă pe care le au în spate acești mari artiști. Trecând cu subtilitate din momentele de solo în cele de "tutti", balansând între căutate și bine stăpânite senzații de aleatoriu, ansamblul a impresionat prin felul în care o trupă de puternice individualități artistice a reușit să pulseze asemenea unui organism viu și complex cu o personalitate colectivă nu mai puțin fascinantă.
Revenind în Sala Palatului, a trebuit să constatăm că modelul american de "standing ovations" a pătruns din păcate și la noi, fiind greu astăzi pentru cei de pe scenă să mai știe unde este vorba despre convenție și unde despre reala emoție pe care publicul o răsplătește aplaudând în picioare artiștii. La Alvin Ailey American Dance Theatre publicul care a umplut cam trei sferturi din numărul de locuri al sălii a fost cu adevărat entuziasmat. Cucerit de mândria cu care artiștii dezvăluiau minunate teritorii ale propriei lor culturi pe durata unui spectacol care în cazul de față își merită cu adevărat numele de show, publicul a ovaționat la sfârșit în picioare cu recunoștință. (Virgil Oprina)
De la Bach la hip-hop
Eram în foierul Sălii Palatului cu câteva minute înaintea începerii spectacolului susținut de Alvin Ailey American Dance Theater la București sub egida Întâlnirilor JTI și vedeam cum continuau să intre personalități ale artei coregrafice de la noi, dar și ale vieții culturale în general.
Un public foarte eterogen am întâlnit la spectacolul Alvin Ailey American Dance Theater, public selecționat (sau "cenzurat", depinde de unde privești) - în afara invitaților - de prețurile destul de piperate ale biletelor. Nu-mi dau seama câți dintre spectatori știau însă ce înseamnă de aproape un deceniu în București Întâlnirile JTI, un program inaugurat în anul 2000 care are un scop clar, dar destul de banal, la prima vedere: promovarea în România a marilor valori culturale internaționale. Particularitățile apar din momentul în care cauza către care s-au îndreptat prioritar a fost dansul, care la acea vreme se număra printre domeniile culturale cele mai "neglijate" de autorități, în plus trecând aproape neobservat de companiile private dispuse să sponsorizeze evenimente culturale. Sub umbrela Întâlnirilor JTI au fost invitați în fiecare an pentru a susține spectacole în fața publicului bucureștean Bejart Ballet, Compania Nacional de Danza, Cullberg Ballet, Nacho Duato, Mats Ek sau Joaquin Cortes.
Virtuțile fizice ale dansului
Spectacolul de la București a marcat 50 de ani de când Alvin Ailey American Dance Theater evoluează ca ambasador cultural al Americii în lume, sintetizând în aparițiile lor expresia culturală afro-americană și tradiția dansului modern american. Un tip de artă extrem de rafinat și totuși cu un mare potențial de popularitate - astfel ar putea fi descris dansul celebrei companii americane. Faptul că în cinci decenii generațiile succesive de dansatori ai trupei au putut fi admirați de peste 21 de milioane de oameni, din 71 de țări, de pe șase continente este deja un record al genului.
Fascinant și neobișnuit pentru noi era faptul că vedeai dansatori care cunosc foarte bine tehnicile clasice, dar care nu au parte de nici o constrângere în a-și expune forma fizică remarcabilă, ea reprezentând chiar un atu în limbajul pe care îl promovează.
De la dans clasic la hip-hop
Nu m-am uitat pe internet să aflu istoria companiei tocmai pentru a păstra proaspete senzațiile vii ale serii. Este evident că motivul pentru care celebrul dansator Alvin Ailey a înființat compania în 1958 a fost imposibilitatea balerinilor negri (în acea vreme în care nu se inventase corectitudinea politică, afro-americani, acum) de a intra în trupele de balet clasic ale vremii. Manifest cu conotații politice evidente în 1960, acum părând doar un superb tablou de epocă, Revelations, capodopera lui Ailey, concepută pe muzică de gospel și negro spirituals, a încheiat spectacolul de la București, reușind să fie momentul agreat de toate genurile de public aflate în sală prin frumusețea cvasi-picturală a mișcărilor și prin superba împletire muzică-mișcare.
Mai îndrăzneață, Night Creature, creată tot de fondatorul companiei pe muzica lui Duke Ellington în 1974, păstrează același limbaj al dansului clasic îmbinat cu clișeele culturii afro-americane, superbele costume pictate de Elissa Tatigikis Iberti completând picturalul imaginii.
Cea mai modernă coregrafie este cea concepută în 2004 de Judith Jamison (actuala conducătoare a companiei), Robert Battle și Rennie Harris la Love stories, în care deși se pornește de la un cântec al lui Stevie Wonder, dominanta este dată de tehnicile de dans hip-hop, un hip hop nobil, dacă s-ar putea face o astfel de asociere.
Solo pe muzică de Bach a fost momentul cel mai scurt din spectacol dar, pe de altă parte, cel care mi-a rămas cel mai pregnant în memorie. Muzica pentru vioară solo a lui Bach reinterpretată de siluetele evoluând în permanentă mișcare ale celor trei "versiuni" ale dansatorului afro-american (Clifford Brown, Jamar Roberts și Antonio Douthit) generează o adevărată bijuterie coregrafică, pe care o putem considera una dintre capodoperele lui Hans van Manen.
Tot ce putem spera după acest spectacol este că Întâlnirile JTI nu se vor opri aici. (Oltea Șerban-Pârâu)