Drumul spre casă

Rose Tremain (n. 1943, Londra), una dintre cele mai cunoscute şi apreciate scriitoare britanice contemporane, a studiat la Sorbona şi University of East Anglia. A scris romane şi povestiri, dar şi piese de teatru pentru radio şi televiziune, fiind distinsă cu numeroase premii prestigioase, dintre care Angel Literary Award (în 1985 pentru Swimming Pool Season şi 1989 pentru Restauraţia, roman ce a primit şi o nominalizare la Booker Prize), James Tait Black Memorial Prize şi Prix Femina Étranger (în 1992, pentru Sacred Country).

Cel mai recent roman al său, Drumul spre casă, întâmpinat cu entuziasm de critica literară, a obţinut Orange Prize for Fiction pe anul 2008, Good Housekeeping Book Award, 2008, şi a fost nominalizat în 2007 la Costa Novel Award.

Actual, intens şi îndrăzneţ, cu accente dulci-amărui, ultimul roman al autoarei volumelor Muzică şi tăcere şi Restauraţia ne aduce o mare surpriză: o poveste contemporană - cu reverberaţii speciale pentru noi! - a emigrantului est-european descins într-o Londră fremătătoare, multiculturală, în căutarea unei vieţi noi.

O lectură incitantă, provocatoare, despre Europa de Est şi Londra de azi, despre culturi ce-şi dau întâlnire surprinzător, despre dileme, bucurii şi suferinţe, aspiraţii şi speranţe... şi, mai ales, despre căutarea acelui "acasă" din fiecare dintre noi.

"Începuturile o fascinează pe Tremain: dacă se poate vorbi despre un tipar după care sunt croite romanele sale, acesta constă tocmai în preocuparea pentru încercările de transformare a propriei fiinţe. Drumul spre casă urmăreşte întâmplările prin care trece Lev, un muncitor imigrant sosit din Europa de Est în Anglia zilelor noastre. Povestea lui capătă o forţă arhetipală - aceea a încercării de împlinire a unui destin într-un oraş străin... Un roman al umanităţii care îşi revendică drepturile, o lectură captivantă atât prin jocul speranţelor şi al temerilor, cât şi prin empatia cu imigrantul stabilit într-o lume nouă." (The Sunday Telegraph)

"Un roman admirabil al talentatei Rose Tremain." (The Guardian)

În autocar, Lev şi-a ales un loc în spate şi s-a aşezat înghesuit lângă fereastră, fixând cu privirea pământul pe care îl părăsea: câmpurile de floarea soarelui pârjolite de vântul uscat, fermele de porci, drumurile pavate, râurile şi usturoiul sălbatic care creştea verde pe marginea drumului.

Lev purta o jachetă de piele şi o şapcă de piele trasă adânc peste ochi şi faţa lui atrăgătoare avea tonuri de gri din cauza fumatului iar în mâini ţinea strâns o batistă de bumbac roşie, veche şi un pachet îndoit de ţigări ruseşti. În curând va împlini patruzeci şi trei de ani.

După câteva mile, în timp ce soarele răsărea, Lev şi-a scos o ţigară şi a prins-o între buze, iar femeia care stătea lângă el, o persoană durdulie, reţinută, cu faţa plină de aluniţe ca nişte stropi de noroi, a spus repede:
- Îmi pare rău, dar nu aveţi voie să fumaţi în autobuz.

Lev ştia asta, o ştiuse dinainte, încercase să se pregătească mental pentru lunga agonie a acestui fapt. Dar, chiar şi o ţigară neaprinsă era un camarad - ceva de care să se agaţe, ceva care îi oferea o promisiune - şi tot ce putea face acum era să dea din cap, doar ca să-i arate femeii că a auzit ce i-a spus, să o liniştească că nu va crea probleme; pentru că vor fi nevoiţi să stea aici timp de cincizeci de ore sau mai mult, unul lângă celălalt cu durerile şi cu visele lor separate, ca un cuplu căsătorit. Îşi vor auzi unul altuia sforăiturile şi suspinele, vor mirosi mâncarea şi băutura pe care fiecare şi-a adus-o, vor observa gradul în care fiecăruia îi va fi teamă, vor face scurte incursiuni în conversaţie. Şi apoi, mai târziu, când vor ajunge în sfârşit în Londra, probabil că se vor despărţi de abia cu un cuvânt sau o privire, vor păşi într-o dimineaţă ploioasă, fiecare singur şi începând o nouă viaţă. Şi Lev se gândea cum asta era atât de ciudat dar necesar şi deja îi comunica ceva despre lumea înspre care călătorea, o lume în care îşi va rupe spatele muncind - numai dacă ar putea fi găsită munca asta. S-ar menţine la distanţă de ceilalţi oameni, ar găsi colţuri şi umbre în care să stea şi să fumeze, va demonstra că el nu are nevoie să aparţină, că inima lui a rămas în propria lui ţară.

Erau doi şoferi de autocar. Cei doi făceau cu rândul pentru a conduce şi a dormi. Exista o toaletă la bord, aşa că singurele opriri pe care le făcea autobuzul erau pentru a se alimenta cu benzină. La benzinării, pasagerii puteau să coboare, să facă câţiva paţi, să vadă flori sălbatice la marginea drumului, hârtii murdare pe lângă tufişuri, soarele sau ploaia de pe drum. Puteau să-şi întindă mâinile şi picioarele, să-şi pună ochelari de soare împotriva atacului luminii naturale, să caute frunze de trifoi, să fumeze şi să se uite la maşinile care se grăbesc pe lângă ei. Apoi erau mânaţi înapoi în autocar, îşi recăpătau vechile atitudini, se înarmau pentru următoarele o sută de mile, pentru mirosul unei alte zone industriale, sau pentru strălucirea bruscă a unui lac, pentru ploaie şi apus şi apropierea întunericului în mlaştinile tăcute. Erau momente în care călătoria părea să nu aibă sfârşit.

Dormitul în poziţia şezut nu era ceva cu care să fie obişnuit Lev. Cei mai în vârstă păreau să poată face asta, dar a avea patruzeci şi doi de ani încă nu însemna a fi în vârstă. Tatăl lui Lev, Stefan, obişnuia uneori să doarmă în şezut, vara, într-un scaun tare de lemn în pauza sa de masă de la gater, cu soarele fierbinte pe bucăţile de cârnat învelite în hârtie pe genunchi şi pe sticla sa cu ceai. Atât Stefan cât şi Lev puteau dormi întinşi pe o grămadă de fân sau pe un covor de muşchi în pădure.

Deseori, Lev dormise pe un preş zdrenţăros lângă patul fetei lui, atunci când era bolnavă sau îi era frică. Şi atunci când soţia lui, Marina, era pe moarte, zăcuse timp de patru nopţi întins, pe bucata de linoleum nu mai mare decât lungimea braţului său, dintre patul de spital al Marinei şi o perdea cu modele de margarete roz şi purpurii, iar somnul venise şi plecase într-un mod de neînţeles, creând în creierul lui Lev ciudate imagini care nu mai dispăruseră niciodată complet.



Către seară, după două opriri pentru benzină, femeia plină de aluniţe a dezvelit un ou fiert tare. L-a decojit în linişte. Mirosul oului i-a amintit lui Lev de izvoarele cu sulf de la Jor, unde a dus-o pe Marina, în speranţa că natura ar putea să vindece ceea ce omul îşi pierduse speranţa să o mai poată face. Marina îşi scufundase supusă corpul în apa spumoasă, zăcuse acolo uitându-se la o barză care se întorcea la cuibul său aflat la înălţime, şi îi spusese lui Lev:
- Dacă am fi şi noi berze.
- De ce spui asta? a întrebat Lev.
- Pentru că nu vezi niciodată o barză murind. Este ca şi cum ele nu ar muri.

Dacă am fi berze.

Pe genunchiul femeii era întins un şervet curat de bumbac şi mâinile ei albe l-au netezit, apoi a desfăcut şi o pâine de secară şi puţină sare.
- Numele meu este Lev, a spus Lev.
- Eu sunt Lydia, a spus femeia. Şi şi-au dat mâna, mâna lui Lev ţinând batista şifonată, iar mâna Lydiei plină de sare şi mirosind a ou, şi apoi Lev a întrebat:
- Ce vrei să faci în Anglia?
- Am câteva interviuri în Londra pentru o slujbă de traducător.
- Asta sună promiţător.
- Sper. Am fost profesoară de engleză la şcoala 237 din Yarbl, aşa că limbajul meu este foarte colocvial.

Lev s-a uitat la Lydia. Nu era greu să ţi-o imaginezi stând în faţa unei clase şi scriind cuvinte pe tablă. A spus:
- Mă întreb de ce părăseşti ţara noastră când aveai o slujbă bună la şcoala 237 din Yarbl?
- Ei bine, a spus Lydia, obosisem de priveliştea de la fereastra mea. În fiecare zi, vara şi iarna, mă uitam afară la curtea şcolii şi la gardul înalt şi la blocul din spate, şi am început să-mi imaginez că voi muri văzând lucrurile astea, şi nu voiam asta. Cred că înţelegi ce vreau să zic?

Lev şi-a scos şapca de piele şi şi-a trecut degetele prin părul des şi încărunţit. A văzut-o pe Lydia că se întoarce spre el pentru o clipă şi se uită foarte serios în ochii lui. A spus:
- Da, înţeleg.

Apoi a urmat o tăcere, timp în care Lydia şi-a mâncat oul fiert tare. A mestecat foarte încet. Când a terminat oul, Lev a spus:
- Engleza mea nu este chiar rea. Am urmat câteva cursuri în Baryn, dar profesoara mea mi-a spus că am probleme cu pronunţia. Pot să-ţi zic nişte cuvinte şi tu să-mi spui dacă le pronunţ corect?
- Da, sigur, a spus Lydia.

Lev a spus:
- Drăguţ. Îmi pare rău. Sunt legal. Cât de mult, te rog. Mulţumesc. Poţi să te ajut.
- Pot să te ajut, l-a corectat Lydia.
- Pot să te ajut, a repetat Lev.
- Continuă, a spus Lydia.
- Barză, a spus Lev. Cuib de barză. Ploaie. M-am pierdut. Caut un traducător. Bee-and-bee.
- Be-and-be? a spus Lydia. Nu, nu. Vrei să spui "to be, or not to be".
- Nu, a spus Lev. Bee-and-bee. Hotel pentru familii, destul de ieftin.
- Ah, da, ştiu. B&B.


Lev se uita pe fereastră şi vedea că acum se întunecă afară, şi se gândea cum, în satul lui, întunericul venea mereu în exact acelaşi fel, din aceeaşi direcţie, deasupra aceloraşi copaci, indiferent dacă era devreme sau mai târziu, indiferent dacă era vară, iarnă sau primăvară, toată viaţa sa. Acest întuneric, specific acelui loc, Auror, era felul în care, în inima lui Lev, cădea mereu întunericul.

Şi astfel i-a spus Lydiei că venea din Auror, că lucrase la gaterul Baryn până când a fost închis acum doi ani, şi de atunci nu-şi găsise nimic de lucru şi familia lui - mama lui, fata în vârstă de cinci ani şi el - trăiseră din banii câştigaţi de mama lui vânzând bijuterii făcute din tablă.
- Oh, a spus Lydia, ce inventiv să faci bijuterii din tablă.
- Sigur, a spus Lev, dar nu este suficient.

În gheată avea o sticluţă cu vodkă. A extras-o şi a luat o duşcă lungă. Lydia continua să mănânce din pâinea ei de secară. Lev şi-a şters gura cu batista roşie şi şi-a privit faţa reflectată în fereastra autocarului. Şi-a îndepărtat privirea. De la moartea Marinei, nu-i plăcea să prindă cu privirea propria lui reflexie, pentru că ceea ce vedea mereu în ea era propria lui vină de a mai fi încă în viaţă.
- De ce s-a închis gaterul de la Baryn? a întrebat Lydia.
- Au rămas fără copaci, a spus Lev.
- Foarte rău, a spus Lydia. Ce altceva ştii să lucrezi?

Lev a băut din nou. Cineva îi spusese că în Anglia vodka era prea scumpă. Imigranţii îşi făceau singuri alcoolul din cartofi şi apă de la robinet, şi când Lev se gândea la aceşti imigranţi muncitori, îşi imagina că stau pe lângă un foc de cărbuni într-o casă înaltă, că vorbesc şi râd, cu ploaia căzând pe ferestre şi autobuze roşii trec pe acolo, şi un televizor pâlpâie într-un colţ al camerei. A oftat şi a spus:
- Voi face orice fel de muncă. Fiica mea Maya are nevoie de haine, pantofi, cărţi, jucării, de toate. Anglia este speranţa mea.


Către ora zece, pasagerilor, dintre care unii deja dormeau, li s-au oferit pături roşii. Lydia a pus deoparte rămăşiţele mesei sale, s-a acoperit cu pătura şi a aprins o lumină mică dar puternică deasupra ei sub stativul pentru bagaje şi a început să citească o carte veche, decolorată, scrisă în engleză. Lev a văzut că titlul cărţii era The Power and the Glory. Dorinţa de a fuma creştea din ce în ce mai mult de când băuse vodka şi acum era acută. Simţea dorinţa în plămâni şi în sânge, avea mâinile din ce în ce mai nervoase şi simţea un tremur în picioare. Cât mai era până la următoarea oprire pentru benzină? Ar mai putea dura patru sau cinci ore. Toată lumea din autobuz ar fi adormită până atunci, cu excepţia lui şi a unuia dintre cei doi şoferi. Numai ei vor fi într-o veghe singuratică şi extenuantă, corpul şoferului tensionat de stările şi alarmele drumului care se desluşea întunecos; propria lui jinduire după confortul nicotinei şi al uitării - şi ne obţinând nici una dintre acestea.

O invidia pe Lydia, scufundată în cartea ei englezească. Lev ştia că trebuie să îşi distragă cumva atenţia. Luase cu el o carte de fabule: poveşti improbabile pe care le iubise o dată, despre femei care se transformau în păsări în timpul nopţii, şi o turmă de porci sălbatici care şi-au ucis vânătorii şi i-au prăjit. Dar Lev se simţea prea agitat să citească astfel de lucruri fantastice. În disperare, a scos din buzunar o bancnotă nou nouţă de douăzeci de lire sterline s-a întins şi şi-a aprins propria lui lumină de citit şi a început să examineze bancnota. Pe una dintre părţi, regina demodată, E II R, cu diadema ei, faţa gri pe fundalul purpuriu, şi pe cealaltă parte un bărbat, un personaj din trecut, cu o mustaţă neagră tristă şi un înger care sufla dintr-o trompetă deasupra lui şi toată radierea îngerului căzând asupra lui în linii verticale.
- Britanicii îşi venerează istoria, i se spusese lui Lev la cursurile de engleză, mai ales pentru că nu au fost niciodată sub ocupaţie. Doar din când în când se mai întâmplă să vadă că unele dintre faptele lor din trecut nu au fost bune.

Perioada în care a trăit omul era indicată pe bancnotă: 1857- 1934. Arăta ca un bancher, dar ce făcuse ca să fie pe bancnota de douăzeci de lire în secolul douăzeci şi unu? Lev se uita fix la maxilarul lui hotărât, se chinuia să-i citească numele scris într-o mâzgălitură sub gulerul cu aripi, dar nu îl putea citi. Se gândea că era o persoană care nu ar fi ştiut niciodată că există un alt fel de sistem de viaţă în afară de Capitalism. Ar fi auzit de numele Hitler şi Stalin, dar nu s-ar fi temut - nu ar fi avut nevoie să se teamă de nimic în afară de puţină pierdere de capital în ceea ce americanii numesc the Crash, atunci când oamenii în New York s-au aruncat pe ferestre şi de pe acoperişuri. Ar fi murit în siguranţă în patul lui înainte ca Londra să fie bombardată până la ruine, înainte ca Europa să fie ruptă în bucăţi. Până la sfârşitul zilelor sale, radierea îngerului s-a arătat probabil pe fruntea lui şi pe hainele lui învechite, pentru că se ştia în întreaga lume: englezii erau norocoşi. Ei bine, se gândea Lev, mă duc în ţara lor acum şi îi voi face să îl împartă cu mine: norocul lor infernal. Am părăsit Auror şi această părăsire a căminului meu a fost grea şi amară dar vine şi vremea mea.

Lev a fost trezit din gândurile sale de zgomotul cărţii Lydiei care a căzut pe podeau autocarului, şi s-a uitat la ea şi a văzut că adormise, şi i-a studiat faţa cu puzderia de aluniţe. I-a dat cam vreo treizeci şi nouă de ani. Părea că poate dormi fără probleme. Şi-a imaginat-o stând în vreo cabină cu căşti prinse în părul ei tern, animată şi alertă într-un flux de traducere simultană neîndurător. Poţi să te ajut te rog. Nu. Pot să te ajut.


Lev s-a decis, odată cu avansarea nopţii, să încerce să-şi amintească câteva ţigări semnificative din trecut. Avea o imaginaţie trepidantă. La gaterul Baryn era cunoscut sub porecla de "visătorul".
- Viaţa nu este pentru visare, Lev, îl avertiza şeful său. Visarea duce la subversiune. Dar Lev ştia că natura lui era fragilă, uşor de distras, uşor de înveselit sau de melancolizat de cel mai ciudat lucru mic, şi că această condiţie îi afectase copilăria şi adolescenţa şi poate că îl împiedicase să se descurce ca bărbat. Mai ales după ce murise Marina. Fiindcă acum moartea ei era mereu cu el, ca o umbră la radiografia spiritului său. Alţi bărbaţi poate că sunt în stare să alunge această umbră - cu băutură sau cu femei tinere sau cu noutatea de a face bani - dar Lev nici măcar nu încercase. Ştia că a o uita pe Marina era ceva de care nu era încă în stare.

Peste tot în jurul lui în autocar, pasagerii picoteau. Unii erau prăbuşiţi către intervalul dintre scaune, cu mâinile atârnându-le într-o atitudine de predare. Aerul era plin cu suspine repetitive. Lev şi-a tras şapca mai adânc peste ochi şi a hotărât să-şi amintească ceea ce le era mereu cunoscut lui şi mamei sale, Ina, drept "miracolul crăciuniţei", pentru că asta era o poveste care ducea către un sfârşit bun, către un fum la fel de imaculat ca iubirea.

Ina era o femeie care nu-şi permitea niciodată să se lase să îi pese de nimic, pentru că, spunea ea deseori:
- Ce rost are, când viaţa ia totul?

Dar erau câteva lucruri care îi ofereau bucurie şi unul dintre acestea era crăciuniţa. Frunzele roşii şi formele lor de brăduţ, semănând mai mult a artefact sclipitor făcut de om decât a plantă vie, crăciuniţele trezeau în Ina o admiraţie sobră, pentru ciudăţenia lor unică, pentru aparenta lor permanenţă într-o lume de lucruri care în continuu dispăreau şi mureau.

Într-o dimineaţă de duminică, acum câţiva ani, aproape de aniversarea Inei de şaizeci şi cinci de ani, Lev s-a trezit foarte devreme şi a mers cu bicicleta douăzeci şi patru de mile până la Yarbl unde se vindeau flori şi plante într-o piaţă în aer liber în spatele gării. Era o zi aproape tomnatică, şi o lumină blândă cădea pe figurile tăcute care îşi aranjau tarabele. Lev fuma şi privea de la bufetul gării, unde bea cafea şi vodka. Apoi a ieşit şi a început să caute crăciuniţe.

Majoritatea mărfii vândute în piaţa Yarbl era hrană pentru păsări: plante de varză, seminţe de floarea soarelui, lăstari de cartofi, tufişuri de zmeură, butuci de afine. Dar din ce în ce mai mulţi oameni erau preocupaţi de lucrurile decorative, inutile şi vânzarea florilor creştea de la an la an.

Crăciuniţele erau mereu vizibile de la o distanţă mare. Lev mergea încet, căutând atent roşul. Soarele strălucea pe pantofii lui negri zgâriaţi. Îşi simţea inima uşoară în mod straniu. Mama lui urma să împlinească şaizeci şi cinci de ani şi el o va lua prin surprindere şi o va uimi plantând o albie de crăciuniţe pe prispa ei, şi seara ea ar sta jos şi ar tricota şi le-ar admira, şi vecinii ar veni şi ar felicita-o - pentru flori şi pentru grija pe care o avusese fiul ei.

Dar nu se găseau crăciuniţe în piaţă. De la un capăt la altul, Lev a mers din greu, uitându-se posomorât la cepele de ferigă, la arpagic, la pungile de plastic pline cu îngrăşământ de porc şi cenuşă.

Nici o crăciuniţă.

Marea catastrofă a acestui lucru i s-a anunţat acum lui Lev. Aşa că a început din nou, refăcând drumul de-a lungul rândurilor de tarabe, oprindu-se din când în când pentru a sâcâi vânzătorii, recunoscând că această hărţuire era acuzatoare, că sugera faptul că aceşti oameni erau şmecheri, ascunzând plantele roşii sub tarabe, aşteptând cumpărători care ofereau dolari americani sau părţi de motociclete sau droguri.
- Am nevoie de crăciuniţe, s-a auzit singur spunând, ca un om cu gâtul uscat de sete sau ca un copil răsfăţat.
- Îmi pare rău amice, spuneau vânzătorii. Numai de Crăciun.

Tot ce putea face era să pedaleze înapoi acasă, în Auror. În spatele bicicletei trăgea o remorcă de lemn, făcută de el (din resturi de lemn braconate din curtea de cherestea din Baryn) iar roţile acestei remorci scârţâiau din ce în ce mai batjocoritor cu fiecare milă. Goliciunea aniversării de şaizeci şi cinci de ani a Inei se căsca înaintea lui Lev ca o mină abandonată.

Lev s-a mişcat încet în scaun, încercând să nu deranjeze somnul Lydiei. Şi-a sprijinit capul de sticla rece a geamului. Apoi şi-a amintit de priveliştea care l-a întâmpinat, ca o viziune, într-un sat pierdut de pe drum: o femeie bătrână îmbrăcată în negru, stând liniştită într-un scaun în faţa casei ei, cu un bebeluş care dormea în căruciorul de plastic de lângă ea. Şi la picioarele ei o amestecătură de posesiuni de vânzare: un gramofon, câteva greutăţi pentru cântar, un şal brodat, o pereche de burdufuri de piele. Şi o roabă cu crăciuniţe, cu frunzele de abia stropite cu roşu.

Lev s-a clătinat pe bicicletă, întrebându-se dacă nu cumva visează. Şi-a pus un picior jos pe drumul prăfos.
- Sunt crăciuniţe alea, mamaie?
- Aşa se numesc? Eu le spun steaguri roşii.

Le-a cumpărat pe toate. Remorca era înghesuită şi grea. Nu mai avea nici un ban.

Le-a ascuns sub nişte saci până s-a lăsat întunericul, le-a plantat în albia Inei sub stele şi a rămas lângă ele, privind cum răsare soarele, şi când razele le-au atins, roşu frunzelor lor s-a intensificat în mod surprinzător, aşa cum înfloresc brânduşele de deşert după ploaie. Şi în acest moment şi-a aprins Lev o ţigară. S-a aşezat pe treptele prispei şi a fumat şi a privit crăciuniţele, şi ţigara era ca un chihlimbar luminos în el şi a fumat-o până la ultimul centimetru şi de abia apoi a stins-o, dar tot a păstrat-o strânsă între degetele sale murdare.


Lev a adormit până la urmă.

S-a trezit când autocarul s-a oprit pentru benzină, undeva în Austria, a presupus el, pentru că benzinăria era mare şi strălucitoare şi într-o parcare deschisă într-o parte era parcată o adunare silenţioasă de camioane cu nume germane scrise pe ele. Freuhof. Bosch. Grunewald. Königstransporte...

Lydia era trează şi împreună cu Lev a coborât din maşină şi a respirat aerul răcoros al nopţii. Lydia şi-a tras o jachetă în jurul umerilor. Lev a căutat pe cer răsăritul, dar nu a văzut nici un semn. Şi-a aprins o ţigară. Îi tremurau mâinile în timp ce îşi punea ţigara în gură şi o scotea.
- Va fi frig în Anglia, a spus Lydia. Eşti pregătit pentru asta?

Lev s-a gândit la casa lui imaginară, înaltă în ploaie şi cu televizorul licărind şi autobuzele roşii trecând pe lângă ea.
- Nu ştiu, a răspuns.
- Când va veni iarna vom fi şocaţi.
- Şi iernile noastre sunt reci, a spus Lev.
- Da, dar nu atât de mult timp. În Anglia, mi s-a spus că unele ierni nu trec deloc cu adevărat.
- Vrei să spui că nu este vară?
- Este vară. Dar nu o simţi în sânge.

Şi alţi pasageri din autocar se plimbau acum prin preajma benzinăriei. Unii mergeau la toalete. Alţii doar stăteau acolo, la fel ca şi Lev şi Lydia, tremurând puţin, spectatori neştiind sigur la ce se uitau, călători care nu au ajuns încă la destinaţie, toată lumea în tranzit şi nesiguri de ora pe care ar trebui să o arate ceasul lor. În spatele zonei în care erau parcate camioanele se întindea o întunecime neagră şi impenetrabilă de copaci.

Pe Lev l-a apucat o dorinţă bruscă să-i trimită fiicei sale Maya o carte poştală de aici, să-i descrie pragul nopţii: cerul de sodiu, copacii nemişcaţi, strălucirea casieriilor, oamenii ca oamenii dintr-o galerie de artă, neajutoraţi în faţa exponatelor inexplicabile. Dar Maya era prea mică să înţeleagă ceva din toate astea. Avea numai cinci ani. Când va veni dimineaţa, ea va apuca mâna Inei şi va mere la şcoală. La prânz va mânca cârnaţi reci şi pâine cu seminţe de mac. Când va ajunge acasă, Ina îi va da lapte de capră cu scorţişoară într-un pahar galben şi prăjitură cu stafide şi gem de trandafiri. Îşi va face temele la masa din bucătărie, apoi va ieşi pe strada principală din Auror şi îşi va căuta prietenii şi se vor juca în praf cu caprele şi găinile.
- Deja îmi este dor de fiica mea, i-a spus Lev Lydiei.


Până în momentul în care autocarul a trecut graniţa dintre Germania şi Olanda, Lev deja se predase: spaţiului său mic de lângă fereastră; zumzăitului continuu al aerului condiţionat; prezenţei tăcute a Lydiei, care îi oferea ouă şi fructe uscate şi bucăţi de ciocolată; mirosului şi vocilor celorlalţi pasageri; odoarei chimice a toaletei de la bord; sentimentului unei mişcări încete dar mereu înainte de-a lungul unei distanţe lungi.

Privind câmpurile plate şi plopii strălucitori, canalele şi morile de vânt şi satele şi animalele care păşteau, Lev se simţea atât de liniştit şi împăcat încât era de parcă autobuzul devenise viaţa lui şi nu va trebui niciodată să se mai mişte din această inerţie a vieţii în autocar. A început să-şi dorească ca Europa să fi fost mai largă, astfel încât să mai poată întârzia în decorul ei zile întregi de-acum înainte, până când s-a schimbat ceva în el, până când s-a plictisit de ouălele fierte tari şi de vederea vitelor pe pajişti verzi şi şi-a redescoperit dorinţa de a ajunge la destinaţie.

Ştia că apatia asta crescândă era periculoasă. A început să-şi dorească ca prietenul său cel mai bun, Rudi, să fi fost cu el. Rudi nu ceda niciodată în faţa a nimic, şi nu ar fi cedat în faţa opiului milelor parcurse. Rudi purta o luptă crâncenă cu viaţa în fiecare clipă.
- Viaţa este doar un sistem, îi amintea deseori Rudi lui Lev. Tot ce contează este să spargi sistemul.

Când dormea, Rudi stătea cu trupul ghemuit, cu pumnii strânşi la piept, ca un boxer. Când se trezea, sărea şi lovea la o parte aşternuturile. Părul său negru sălbatic lucea cu propria lui strălucire invincibilă. Iubea vodka şi mersul la cinema şi fotbalul. Visa să deţină ceea ce el numea o "maşină serioasă". În autocar, Rudi ar fi cântat şi ar fi dansat dansuri populare în intervalul dintre scaune şi ar fi făcut schimb de bunuri cu ceilalţi pasageri. Ar fi opus rezistenţă.