Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

"Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece..." [1] "Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi." [2] "(Naţia) o iubim sans phrase." [3] Aşa îşi exprimă poetul dragostea de neam şi ţară.

Pentru Eminescu, ca o totalitate de indivizi să se poată numi "una", să aibă sentimentul solidarităţii naţionale, aceştia trebuie să aibă în comun limba, religia, obiceiurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu-le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. Pentru că "spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea" [4], conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură dacă vrem ca poporul însuşi să-şi păstreze individualitatea şi astfel să dăinuie. Această teorie l-a făcut pe Eminescu să caute toate sursele ce ar putea duce la crearea unei "poezii artistice naţionale" [5]: istoria românilor, literatura şi cronicile româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cuvintele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt, în călătorii sau la petreceri populare, şi notate cu grijă. În 1869 Eminescu este chiar delegat de societatea "Orientul" să culeagă folclor din Moldova. Opera sa are deci la bază o documentare serioasă, întreprinsă de-a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vitejia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelepciunea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea meleagurilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi articolele. Eminescu a conceput chiar şi un proiect de Decameron înfăţişându-i pe marii domnitori. Nu l-a dus însă la bun sfârşit.

Eminescu a vizitat şi a scris despre mai toate provinciile ţării. Moldova este "pământ înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurelor străine, pe ale cărei moaşte sfinte calcă picior străin" [6]. Cuprins de dorul de casă, poetul îşi imaginează o "căsuţă tăcută mitutică" pe iubita vale natală. Moldova este locul copilăriei, al primelor iubiri, al primei slujbe de gazetar, dar şi al multor dezamăgiri ca bibliotecar, inspector, profesor şi, mai apoi, din cauza bolii.

Bucovina a cunoscut-o Eminescu încă de mic, când învăţa la Cernăuţi şi când fugea de la şcoală, când publica prima poezie plângându-l pe Aaron Pumnul şi când organiza mai apoi serbarea de la Putna.

Prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a învăţat la şcoala din Blaj. A apărut mai târziu în faţa justiţiei pentru articolele vehemente publicate în "Federaţiunea" în care enunţa drepturile istorice ale românilor din Transilvania şi îi îndemna pe locuitorii provinciei să iasă din starea de pasivitate.

Odată cu obţinerea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă, Eminescu ia atitudine în privinţa organizării noii provincii şi a respectării drepturilor locuitorilor pentru ca românii să nu facă dincolo de Dunăre aceleaşi greşeli pe care le făceau maghiarii în Transilvania. Poetul ajunge cel puţin o dată şi până la malul mării.

Eminescu şi-a iubit ţara, a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sau măcar să nu se schimbe în rău. A fost un adevărat patriot, pentru care "naţionalitatea trebuie simţită cu inima, nu vorbită cu gura. [...] Iubesc poporul românesc fără a iubi semidocţii şi superficialităţile sale" [7], franţuzismele proaspăt adoptate, demagogia greco-bulgărimii, şiretlicurile şi intervenţiile izraelite.

Eminescu scria într-un articol din 1879: "E mică ţărişoara noastră [...], dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc [...] S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre. [...] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării" [8]. Această idee pare a fi reluată la sfârşitul testamentului lui Ion Moţa: "Să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!", parafrazat de Radu Gyr în mai cunoscuta variantă: "Să faci, Căpitane, o ţară/ Ca soarele sfânt de pe cer!" (Imnul eroilor Moţa-Marin).

Poporul român e prea "blând" şi îngăduitor, "cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism" [9], nu se indignează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Este un popor "bun, blând şi omenos". Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus "sentimentul de demnitate naţională" [10], şi păturii suprapuse, formate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro-Ungariei, guvernau ţara. Într-o Românie astfel condusă ar dispărea într-un final elementul naţional, iar ţara ar deveni "o Americă sau o Belgie a Orientului [...], o expresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional" [11]. Ideea este repetată şi sub alte formă: "expresia etnologică e prea mult desconsiderată în favorul expresiei geografice" [12] - suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în aceeaşi zonă. Românii trebuie să-şi conserve deopotrivă naţionalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdioaselor idei ale veacului.

Eminescu este adeptul teoriei statului natural, în care legile nescrise, bazate pe înţelegeri, pe obiceiul pământului, sunt rezultatul felului de a fi al locuitorilor, putând astfel să evolueze într-un ritm adecvat stării de fapt din ţară. "El (progresul) este opera înceată şi înţeleaptă a timpului" [13], şi nu rezultatul unor legi împrumutate din Apus. Contractul social nu era pentru jurnalist o ipoteză plauzibilă privind apariţia statului.

Eminescu crede în misiunea României în Peninsula Balcanică, căci toate popoarele acestei regiuni se trag din traci, în ciuda valurilor de cuceritori ce s-au aşezat în regiune: "După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român" [14]. Eminescu şi-a dorit un Imperiu Roman al Orientului, numit Dacisches Kaiserreich de agenţii austro-ungari, la curent cu visele lui Eminescu. [15]

Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nostru spune despre români că sunt "limbă cumpenei universului" [16]. El crede în destinul nostru universal.

Patriotismul jurnalistului a fost privit în mod diferit de contemporanii săi: Haşdeu îl considera pe Eminescu "cosmopolit" într-un articol din 1871, când poetul era la Viena; într-un studiu din 1891, Grama considera că patriotismul şi iubirea românilor din Austro-Ungaria lipseşte cu desăvârşire din opera lui Eminescu; Vlahuţă credea că "Junimea" nu sprijinea sentimentele de patriotism şi naţionalism, motiv pentru care şi Eminescu şi-ar fi pierdut însufleţirea din tinereţe. O parte a contemporanilor l-a considerat pe Eminescu ca lipsit de patriotism, o parte l-a acuzat de şovinism, antisemitism, xenofobie. Dar cel puţin arătau un interes pentru această problemă. Acum e clar pentru toţi că Eminescu e marele nostru poet naţional, însă această siguranţă implică aşezarea lui Eminescu pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi discuţiile despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că Eminescu a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?

Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele poezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din majoritatea operelor contemporane: verva lor şi calitatea mesajului stârnesc o stare aparte: elanul, dorinţa de a face ceva pentru a schimba lumea. Elanul e "un mod existenţial" pe care Ernest Bernea îl enumeră printre "bucuriile plenitudinii" [17]. E o stare morală pozitivă ce dă forţa şi dorinţa de a începe, de a duce mai departe, de a realiza ceva măreţ. Sunt câteva cărţi care m-au făcut să mă simt bine şi mândră de poporul din care fac parte. Prima a fost Fiinţa istorică a lui Blaga, pentru că a fost întâia carte care m-a uimit - inteligenţa şi cultura acestui autor român erau de netăgăduit. A doua, Schimbarea la faţă a României, pentru entuziasmul lui Cioran, dorinţa lui de a scoate România dintre ţările predestinate să aibă un "destin minor". După cartea aceasta am simţit că trebuie să fac ceva, să ajut cumva măcar la crearea ideii că avem nevoie de un grup de tineri care să conducă generaţia, la fel cum şi tinerii din perioada interbelică i-au avut pe cei din Criterion. Ei s-au lovit de război şi comunism, noi nu avem scuză. A treia carte a fost o culegere de articole politice scrise de Eminescu, după care mi-am spus că nu se poate să nu afle şi cei de vârsta mea despre cum a fost de fapt Eminescu.
[...]
În prefaţa [18] volumului Opera etico-socială, apărut la Paris în 1989 pentru a sărbători centenarul morţii poetului, Nicu Caranica îl reaşează pe Eminescu pe locul cuvenit, ca spirit enciclopedic, ca persoană meticuloasă şi corectă în tot ceea ce face, mai mult decât cel mai mare poet al românilor.

Eminescu şi-a exprimat crezurile, opiniile despre întreaga societate românească, crezând în renaşterea ei. Avea păreri asemănătoare cu cele ale conservatorilor când era vorba de modalitatea de a guverna statul în concordanţă cu tradiţia, dar îi depăşea în ceea ce priveşte vehemenţa naţionalismului său şi cunoştinţele istorice pe care îşi fonda argumentele. Cât despre teoria păturii suprapuse, aceasta îi supăra pe mulţi conservatori. Totuşi, "şovinist nu era, pentru că ştia să-şi situeze ceea ce iubea fanatic într-un vast orizont al culturii umane." Până şi Călinescu spunea că Eminescu era "departe de a-i urî pe evrei". Eminescu nu îi suporta pe "romunculii" care "vorbesc franţuzeşte şi fac politică" în detrimentul naţiunii întregi, dar mai ales al ţăranilor.

Nicu Caranica îl numeşte pe Eminescu "un Esculap al nostru misterios, un tămăduitor al sufletului românesc", care e mai mult decât un poet visător şi un mare jurnalist. De aceea "nu poţi mutila pe Eminescu decretându-l poet de geniu pe de o parte şi închizându-i pe de altă parte toată imensa meditaţie etico-socială în radicala paranteză pe care ipso facto o creează eticheta de «scrieri politice»".

Un zeu al medicinii care ne vindecă de nedreptate, corupţie, demagogie. Care ne învaţă să iubim adevărul căutându-l, nu acceptându-l aşa cum ne este dat. Care ne face să căutam frumosul şi binele încercând să-l facem noi înşine, nu aşteptându-i pe ceilalţi să ni-l facă. Aşa ar trebui să fie un român adevărat şi nu un "romuncul", un om adevărat, care încearcă să se înţeleagă pe sine, căci, cum spunea Nicolae Steinhardt "a vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine".

[...]
Pe parcursul căutărilor şi cercetărilor, am descoperit multe cărţi şi mulţi autori care l-au prezentat deja pe Eminescu ca jurnalist, gânditor politic şi economic, istoric, patriot. Însă am vrut să scriu în încercarea de a face "publicitate" jurnalistului Eminescu şi de a pune întrebarea "de ce?": de ce nu e cunoscut jurnalistul, ci doar poetul romantic?

E în interesul multora să nu aflăm despre opera politică a lui Eminescu, altfel am fi citit la şcoală Scrisorile până la capăt, nu doar părţile istorice sau cele filozofice, am fi citit şi sfârşitul Scrisorii III, nu doar partea cu "- Tu eşti Mircea?/ - Da-mpărate!" şi n-am mai fi fost feriţi de tiradele ce descriu clasa politică degenerată, de exemplu:
Aş fi vrut să-mi fi spus mai devreme cineva că Eminescu nu este doar "cel mai mare poet", ci şi "cel mai mare naţionalist" (şi asta nu în înţelesul depreciativ de azi), "cel mai mare jurnalist", un jurnalist care nu a făcut compromisuri şi care a ţinut la unitatea şi independenţa reală a României.

Cineva nu vrea să ştim unele lucruri din istoria noastră, nu vrea să învăţăm despre trecut ca să nu pricepem prezentul şi să nu avem păreri despre ce ar trebui să facem în viitor. Aşa că la şcoală suntem consideraţi destul de inteligenţi şi culţi ca să pricepem Sărmanul Dionis, dar nu destul de maturi să înţelegem măcar un articol din opera politică a lui Eminescu. Totuşi, mi se pare mult mai uşor să tragi nişte concluzii sau măcar să rămâi cu o idee dintr-un articol clar, scris direct, decât dintr-o nuvelă fantastică. În plus, din multe articole ale lui Eminescu am aflat lucruri care nu sunt scrise în cărţile de istorie. Cu toate astea, numai poezii, poveşti şi nuvele citim în liceu.

Într-un articol în care arăta actele de corupţie ale unor oportunişti, Eminescu se întreabă retoric: "Dar cei care tolerează asemenea lucruri? Ce anume merită? Ce cauze-i îndeamnă? Slăbiciune? Incapacitate? Egoism, complicitate?" [19] La fel mă întreb şi eu ce îi determină pe cei care concep programele şi sistemele de învăţământ să nu includă un mic paragraf dedicat lui Eminescu ca jurnalist, economist, analist politic. Sau ce face ca la comemorările Eminescu să auzim doar poezii neutre şi nici un articol politic. Ne e oare frică să ne afişăm în Europa cu un poet naţional considerat antisemit, când de fapt el e un gânditor economic şi politic corect? Cum putem judeca un om şi nişte evenimente din trecut cu ajutorul şabloanelor de astăzi? Eminescu era o personalitate enormă a epocii sale, activitatea sa influenţa politica vremii şi un articol putea duce la căderea guvernului.

Şi mai intervine o problemă, una şi mai gravă, chiar dacă poate suna a teorie a conspiraţiei: dacă şi în cazul lui Eminescu există multe semne de întrebare vizavi de promovarea unei părţi a operei lui în detrimentul alteia, câte astfel de cazuri există în cărţile de istorie pe care le credem obiective şi pe care le citim la o vârstă la care tot ce e scris în manuale e în mod necesar adevărat, de netăgăduit? Un exemplu ar fi glorificarea Partidului Liberal în cărţile de istorie, acelaşi Partid Liberal pe care îl critică Eminescu de-a lungul întregii sale cariere. Dacă ce am învăţat despre implicarea noastră în războaie, despre alianţele semnate de România, despre partide politice ca Mişcarea Legionară, despre regimul antonescian şi multe altele nu sunt decât o viziune ce trebuie să ne fie inoculată de mici, pentru a gândi tot restul vieţii într-un anume fel? Naţionalism nu înseamnă antisemitism, legionarii nu înseamnă criminali, însă lucrurile aşa sunt percepute de un public care numai asta a auzit.

Am citit ceva foarte interesant spus de profesorul Ion Coja: sunt mulţi istorici care găsesc adevărul privind un anumit eveniment, o anumită idee, descoperirea lor contrazicând teoria anterioară, însă dacă cineva nu luptă pentru popularizarea noii teorii, cea veche rămâne valabilă în continuare, prin simplul fapt că cea nouă nu e cunoscută. Am cunoscut un om minunat, Vasile Oltean, director al Muzeului Prima Şcoală Românească din Braşov, care a găsit cel mai vechi manuscris în limba română, un manual din secolul al XI-lea, l-a expus în muzeu, a publicat o carte despre el, dar varianta oficială rămâne Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung din 1521, variantă prezentă în manualele şcolare şi care astfel va dăinui întipărită în mintea tuturor. În august 2008, Constantin Barbu a publicat 10 volume cu documente ce arată că Eminescu a fost ucis, n-a murit pur şi simplu în sanatoriu. Sper ca ele să aibă un impact mai mare decât cele scrise de dânsul anterior, astfel încât să se schimbe ceva în manualele de limba română şi istorie, să dispară imaginea idilică a "Junimii".

Se pare deci că nu e de ajuns să găseşti adevărul, el trebuie impus. Şi în funcţie de epocă, se reuşeşte impunerea unui anume adevăr, care sprijină politica celor ce conduc.

De aceea, am început să caut date despre autori înainte de a citi cărţi şi articole, am început să verific informaţiile în mai multe surse. Pe scurt, nu mai cred tot ce pare de la sine înţeles. Câteodată sunt momente de entuziasm când aflu că X a ajuns aşa de bine doar pentru că îl ştia pe Y, cu care fusese prieten în organizaţia Z. Dar sunt şi momente când aflu că ceva despre care eram sigură că e adevărat, e de fapt o manipulare şi când se dovedeşte adevărul expresiei: "la Dumnezeu şi-n Ţara Românească toate sunt cu putinţă" [20].

Şi asta cu toate că distincţia adevăr-neadevăr ar trebui să fie mai uşor de făcut decât cea dintre frumos şi urât, bine şi rău, moral şi imoral, care se fondează pe sisteme de valori.

Note:
[1] Eminescu, Mihai, ms 2257, fila 37
[2] Eminescu, Mihai, "Scurtă comparaţie între ieri şi azi", 22.02.1879
[3] Eminescu, Mihai, "Conservarea naţionalităţii... suprema lege", 27.05.1879
[4] Eminescu, Mihai, "România şi Austro-Ungaria", noiembrie 1876, Curierul de Iaşi
[5] Chendi, Ilarie, "Eminescu. Material nou de studiu", în "Preludii. Articole şi cercetări literare", Editura Sămănătorul, Bucureşti, 1903
[6] Eminescu, Mihai, "Camerele de revizuire şi art. 7", 25.05.1879
[7] Ms. 2257 fol. 67, "Adevăratul naţionalism"
[8] Eminescu, Mihai, "Misiunea noastră ca stat", 02.11.1879
[9] Eminescu, Mihai, "Pătura suprapusă", 29.07-03.09.1881
[10] Eminescu, Mihai, "România... America dunăreană", 19.02.1881
[11] Eminescu, Mihai, "Pătura suprapusă", 29.07- 03.09.1881
[12] Eminescu, Mihai, "Străini de origine română?!?", 26.01. 1882
[13] Eminescu, Mihai, februarie 1882
[14] Eminescu, Mihai, "Retrocedarea Basarabiei?", 21.01.1878
[15] Barbu, Constantin, "Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu", vol. I, pag. 129, Editura Sitech, Craiova, 2008
[16] Eminescu, Mihai, apud Ion Coja
[17] Bernea, Ernest, "Treptele bucuriei", Editura Vremea, Bucureşti, 2008
[18] Prefaţă la ediţia comemorativă Eminescu din 1989, reprodusă în "Un Esculap al sufletului românesc", Editura "Jurnalul literar", 1997
[19] Eminescu, Mihai, "Valul turpitudinilor", 01.07.1881
[20] Eminescu, Mihai, "Comedie, comedie!", 19.08.1882.