Senzaţia de déjà vu

Fiecare dintre noi a avut, brusc, senzaţia că a mai văzut un loc în care nu fusese niciodată, că a recunoscut un om pe care nu-l întâlnise niciodată. Sfântul Augustin este probabil primul care a luat în serios acest fenomen. Treptat, senzaţia de déjà vu îi fascinează pe medici, psihologi, filozofi şi scriitori. Toţi îşi pun întrebări despre această experienţă a prezentului care, preţ de o secundă, se identifică cu trecutul - o "piramidă a timpului". Ce ştim noi azi despre acest scurtcircuit între percepţie şi amintire? Să punem oare această senzaţie pe seama unor mecanisme ale inconştientului? Îi găsim oare o explicaţie în reţeaua neuronală, în lobii frontali, în canalul vizual?

Remo Bodei nu exclude nici o pistă, arătând cum mărturiile şi povestirile despre déjà vu dau naştere unei "metafizici populare" sau cum atrag psihologia, poezia, psihiatria, romanul şi psihanaliza. În calitate de filozof, Bodei revizitează conceptul de déjà vu, cu şarmul inerent acestui fenomen cotidian.

Remo Bodei a fost profesor la École normale supérieure din Pisa, iar astăzi predă filozofia la Universitatea din California, Los Angeles. Dintre lucrările sale, amintim Geometria pasiunilor (1997).

Acum şi atunci

Fiecare dintre noi a trăit senzaţia clară şi neaşteptată că a trăit deja într-un trecut indefinibil situaţii absolut identice: că a cunoscut deja o anumită persoană pe care o întâlneşte pentru prima dată, că a mai văzut un loc în care n-a mai fost, că a mai rostit fraze pe care nu le-a mai zis vreodată. Atare senzaţie sporadică, efemeră şi neaşteptată de recunoaştere paradoxală a imposibilului este însoţită de conştiinţa acută că percepţia actuală nu corespunde nici unei amintiri efective. Dimpotrivă, ştim foarte bine că abia acum trăim, pentru prima dată, acea experienţă determinată.

Şi totuşi, senzaţia că parcurgem din nou fragmente de trecut este, pentru câteva clipe, atât de clară şi imperioasă, încât ne umple de nedumerire şi ne provoacă o dezorientare temporală. Spre deosebire de cunoaşterea normală a ceea ce a fost, care - fiind ceva cunoscut - nu ne mai nelinişteşte prea tare, senzaţia de déjà vu este întotdeauna însoţită de un sentiment de stupoare, amestecat cu îndoială şi nelinişte. Certitudinea identităţii perfecte dintre trecut şi prezent coexistă cu o stridentă disonanţă cognitivă în faţa confuziei dimensiunilor timpului. Atunci când prezentul îşi pierde caracterul său de imprevizibilă noutate şi este redus la o irepetabilă repetiţie a ceea ce a fost, percepţia şi amintirea, originalul şi copia par să fie echivalente şi interşanjabile (şi asta chiar dacă mintea constată cu limpezime eterogenitatea lor). Intrând astfel în contradicţie cu ea însăşi, evidenţa fenomenului afirmă şi neagă în acelaşi timp ceea ce arată.

Pe baza unei reacţii chimice speciale, déjà vu şi jamais vu, exactitatea şi imprecizia se combină într-o stare sufletească de o familiaritate stranie, provocând sentimentul incert de acceptare şi de refuz a ceea ce trăim. În acest fel, realitatea şi irealitatea se suprapun, iar diferenţele temporale sunt şterse în chiar momentul în care sunt subliniate. Trecutul şi prezentul, atunci şi acum, aici şi aiurea intră într-un scurtcircuit care anulează nu doar trecerea timpului, ci şi propria lor anulare.

Ceva asemănător se petrece în vis, atunci când asistăm la deformarea unui loc bine cunoscut de noi: ştim că oraşul, satul, casa visată există efectiv şi au caracteristici determinate, care, cu toate acestea, acum ne apar diferite, chiar dacă recognoscibile în alteritatea lor. Există o anumită distanţă, ceva în plus sau în minus faţă de realitatea perceptivă şi faţă de amintirea din starea de veghe, şi, în orice caz, un element care se prezintă în mod evident bulversat şi camuflat, deşi e recognoscibil. Şi aici se intersectează, nu fără o senzaţie de inconfort, recunoaşterea şi înstrăinarea, identificarea şi dezminţirea, obişnuinţa şi surpriza. E ca şi cum visul însuşi ar pune în scenă o formă de comunicare oblică, cernând cu grijă corespondenţe şi diferenţe, cu scopul de a sublinia şi de a semnala misterios ivirea unor aspecte frapante asupra cărora să ne îndrepte atenţia. Sau ca şi cum ni s-ar propune un fel de rebus, oferindu-ni-se în mod aluziv câteva elemente-cheie pentru rezolvarea lui. Spre deosebire de experienţa onirică, în déjà vu devenim victime ale unui "vis răsturnat": în timp ce în vis luăm halucinaţia drept realitate, în acest caz luăm realitatea drept halucinaţie, ceva ce cu greu putem crede, chiar dacă se află în faţa ochilor noştri. Comună ambelor experienţe este însă apariţia unei absurdităţi evidente sau a unei evidenţe absurde.

În timpul scurtei desfăşurări a secvenţelor déjà vu-ului, avem chiar impresia că putem prezice ceea ce urmează să se întâmple, ca şi cum am cunoaşte viitorul imediat şi am şti ceea ce încă ignorăm. Sau ca şi cum am asista la un spectacol deja văzut şi am anticipa scena următoare. Astfel, în timp ce o parte din noi îşi dă seama că timpul cronologic continuă să curgă inexorabil, pentru cealaltă ceea ce a fost, ceea ce e şi ceea ce va fi par, în schimb, să se deplaseze în paralel. Succesiunea lor normală pare momentan suspendată, transformată într-o bizară coexistenţă: aşadar, se prăbuşesc diferenţele dintre cele trei dimensiuni ale timpului şi, pentru o clipă, credem într-o omogenitate între "atunci", "acum" şi "apoi", pe cât de spontană, pe atât de improbabilă, şi în consecventa reversibilitate a timpului.

Ne aflăm, oare, în faţa unui trompe-l'œil temporal, a unei false şi iluzorii recunoaşteri din partea memoriei, a unei iraţionale "amintiri a prezentului", sau mai degrabă ne facem părtaşi la o excepţională şi misterioasă revelaţie a unui alt timp, suspendat într-un mod ambiguu în curgerea sa şi indiferent la ritmul obişnuit al fluxului conştiinţei?

În favoarea acestei ultime ipoteze pare să vorbească imediata şi completa coincidenţă dintre amintirea de nesituat şi percepţia actuală. Dar tocmai această identificare fulgerătoare ne umple de stupoare, chiar dacă în diferite grade de intensitate, şi tocmai efortul de a-i da de capăt acestei anomalii provoacă la nivelul conştiinţei un uşor vertij, iar reacţia acesteia produce adesea un sentiment de stranietate. E ca şi cum eul, privindu-se din afară, s-ar comporta alternativ, când ca participant, când ca unul care-şi aduce aminte, când ca observator, când ca observat, şi ar asocia astfel atât alteritatea, cât şi identitatea cu el însuşi. Fiecare recunoaşte şi nu cunoaşte atunci, simultan, sinele său obişnuit şi un alt sine, care seamănă cu cineva care a trăit deja trecutul în locul său şi care acum vine să-i uzurpe prezentul. Observatorul uluit vede astfel, neliniştit sau detaşat, un cvasistrăin care se comportă în modul repetitiv şi previzibil al unui automat.

Ceea ce nelinişteşte este dubiul aruncat asupra identităţii, suspiciunea că în noi se află un străin sau un revenant, asupra căruia nu suntem în măsură să exercităm nici o putere. În stare de veghe, acţionăm, vorbim, simţim, ne închipuim sau ne gândim încontinuu, dar nu tematizăm aproape niciodată aceste activităţi atât de comune, nu ne oprim niciodată îndeajuns ca să reflectăm asupra acestor funcţii obişnuite, cel puţin atât timp cât viaţa noastră se desfăşoară fără obstacole şi surprize deosebite. În schimb, senzaţia de déjà vu pare să presupună o momentană, neaşteptată şi involuntară oprire a fluxului experienţei, o reflecţie în sens optic: prezentul, în fond, se oglindeşte într-un mod atât de exact în trecut, încât percepţia se întoarce instantaneu asupra ei înseşi sub formă de amintire.

În general, un atare tip de reflecţie pare să aibă loc atunci când "atenţia îndreptată către viaţă" se relaxează, când încercăm în van, mai mult sau mai puţin conştient, să ne apărăm de un eveniment, de vreo impresie, fantasmă, de un gând neplăcut sau potenţial traumatic, când, în cazurile cele mai grave, proiecţia către viitor este blocată sau perturbată, iar aşteptările par dezamăgitoare sau sinistre. În aceste situaţii, personalitatea riscă să se scindeze şi părţile componente câştigă o autonomie relativă şi temporară. În general, în déjà vu, riscul de dezagregare a personalităţii nu se manifestă în forme catastrofice: el pare să funcţioneze mai degrabă ca un semnal de alarmă, care ne previne că ne apropiem de zone periculoase, şi, în acelaşi timp, ca un factor ce determină strategii de fugă şi de compensare. Chiar şi explicaţiile clinice ale senzaţiei de déjà vu se referă la deşirări lipsite de gravitate ale ţesutului eului, pe care le resimţim chiar în momentul în care se produc.

În acest ultim caz, clipele déjà vu-ului îmbracă uneori odăjdiile solemne ale ekstasis-ului (ale experienţelor de ieşire din timpul obişnuit) şi iau chipul unor stări privilegiate ale existenţei. E ca şi cum, graţie acestora, un văl s-ar risipi şi am avea viziunea subită a unui scenariu profund şi enigmatic, care îşi primeşte lumina dintr-o sursă ascunsă. Sau ca şi cum, datorită lor, am auzi ecoul unor existenţe anterioare sau am simţi tonalităţi emoţionale de dureroasă melancolie, de bucurie explozivă ori de groază paralizantă. Deşi asemenea impresii (cărora nu reuşim să le surprindem sensul şi portanţa, dar de a căror relevanţă suntem adesea intim convinşi) reprezintă pentru simţul comun o simplă iluzie, un banal miraj sau o farsă a memoriei, ele au constituit, în realitate, şi constituie în continuare o spirală preţioasă, care - din punct de vedere ştiinţific, poetic, istoric şi teoretic - ne îngăduie să aruncăm o privire asupra unor fenomene de o superioară complexitate şi extensie.

Din această perspectivă, senzaţia de déjà vu este comparabilă cu acele mici anomalii prin care ajungem la teorii de caracter general, cu unele dintre acele abateri de la normă care, în istoria ştiinţei, au contribuit la explicarea normei înseşi. Tocmai din acest motiv un fenomen aparent atât de neglijabil a atras asupra sa, mai ales în anumite perioade, atenţia aproape obsesivă a oamenilor de ştiinţă, a poeţilor şi a filosofilor, care au identificat în el un microcosmos în care se intersectează şi se ciocnesc, diferit modelate, dorinţele, neliniştile, frica, fantasmele, regretele, proiectele şi gândurile cele mai ascunse ale oamenilor.

Sfidând evidenţa prin faptul că arată scandaloasa prezenţă a unei absenţe, a unui trecut mort care se dă drept prezent, déjà vu-ul - asemenea unui fir de nisip care blochează pentru o clipă starea de funcţionare a unui mecanism - produce cel puţin două efecte notabile: pune în discuţie maniera obişnuită şi leneşă de a concepe ireversibilitatea timpului şi zdruncină credinţa într-o realitate monolitică şi inalterabilă, având o structură solidă şi un substrat inalterabil care ar rezista mutaţiilor proteiforme ale timpului. Din această perspectivă, realitatea însăşi se manifestă nu ca ceva dat, care ar preceda pur şi simplu experienţa subiectivă, ci ca un şantier deschis în mod subiectiv, o construcţie veşnic neterminată care, prin mica fisură deschisă de déjà vu, scoate la iveală efortul, nu întotdeauna încununat de succes, pe care fiecare îl depune pentru a conserva în timp sensul global al propriei vieţi, pentru a ţine întreagă propria identitate, situând-o în orizontul unei lumi suficient de coerente.


Percepţie şi amintire

După ce a fost analizată de mai mulţi cercetători, problema déjà vu-ului cunoaşte o dezvoltare neaşteptată, datorită lui Bergson, într-un studiu din 1908, apărut în Revue philosophique, cu titlul "Le souvenir du présent et la fausse reconnaissance". Prin caracterul îndrăzneţ al soluţiilor propuse, această nouă abordare ar putea fi asemănată, în domeniul său, cu cea elaborată, câţiva ani mai devreme, de Freud, în legătură cu interpretarea viselor.

Bergson porneşte de la constatarea unui acord. Toţi cei care au analizat problema déjà vu-ului consideră că se caracterizează prin existenţa unui "dublu fenomen: pe de o parte, percepţia şi, pe de alta, amintirea". Dar întâlnirea dintre percepţie şi amintire nu implică doar o "falsă" recunoaştere a unor situaţii şi evenimente deja produse, ci şi o necunoaştere de sine. Sau, dacă vrem, presupune recunoaşterea tulburătoare a faptului că suntem, simultan, străini şi identici cu noi înşine, automate şi persoane, şi a faptului că operăm o repetiţie mecanică a gesturilor şi a gândurilor în chiar momentul în care conştiinţa e încă liberă şi inovatoare.

De altfel, acea fausse reconnaissance nu are o semnificaţie exclusiv cognitivă: ea este inervată de o senzaţie de înstrăinare (de ceea ce psihiatria acelei epoci numea un Entfremdungsgefühl) cu o mai mare sau mai mică intensitate. Asemenea senzaţie dispare la fel de neaşteptat cum a apărut, lăsând în spatele său o impresie de vis care implică întreaga personalitate, nu doar simţurile. Mai mult decât de un déjà vu [deja văzut], e vorba aici de un déjà vécu [deja trăit], în care senzaţiile izolate inervează organizarea experienţelor complexe şi ramificate.

Bergson respinge, într-o succesiune rapidă, toate explicaţiile propuse deja, pe care, parţial, le-am examinat: aceea a "creierului dublu", susţinută de Wigan, aceea privind două percepţii decalate ale aceluiaşi eveniment, propusă de Jensen, ori cea a ecoului interior, avansată de Fouillée; aceea a lui Lalande sau cea a lui Myers; aceea a lui Dugas, conform căruia senzaţia de déjà vu ar fi simptomul revelator al unei scindări în act a personalităţii (ceea ce, de altfel, Bergson nu semnalează); sau, în fine, explicaţia, formulată de Ribot, conform căreia, în situaţiile de falsă recunoaştere, există, imediat după percepţia iniţială, o halucinaţie mai intensă, care transformă percepţia însăşi în ceva asemănător cu o amintire.

Odată respinse toate aceste ipoteze, Bergson îşi prezintă teoria, îndepărtată de orice standard precedent: "... formarea amintirii nu este niciodată posterioară formării percepţiei, ci îi este contemporană. Pe măsură ce percepţia este creată, amintirea ei se profilează alături de ea, precum umbra alături de corp. Dar conştiinţa nu o percepe de obicei, nu mai mult decât ochiul nostru ar vedea umbra noastră dacă ar ilumina-o de fiecare dată când se întoarce în direcţia ei".

Noi nu înregistrăm amintirea după percepţia corespunzătoare ei pentru că, aşa cum suntem înclinaţi să credem, după modelul clasic propus de Hume, concepem imaginile drept cópii palide ale percepţiei. Dacă aşa ar sta lucrurile, când ar trebui să recopiem datele percepute? La cât timp după? Şi ce imagine ar trebui să păstrăm din ce am perceput, dat fiind că - pentru a lua exemplul cel mai la îndemână, acela al percepţiei unui obiect material - e suficient ca obiectul sau ochiul să se deplaseze pentru a avea cu mii de imagini mai mult decât într-o peliculă cinematografică? Iluzia unei amintiri posterioare percepţiei ia naştere pentru că cea mai mare parte din ceea ce percepem şi trăim în prezent pare să se piardă şi, ca într-un mare naufragiu, ne rămân doar sunt fragmentele de amintiri care au fost salvate. În realitate, pentru Bergson (ca şi pentru Freud şi fiziologii din epoca lor), nimic nu se pierde, însă nu totul iese la suprafaţa memoriei, fiindcă aceasta din urmă are sarcina de a selecţiona şi de a oferi conştiinţei doar ceea ce foloseşte acţiunii şi viitorului.

Însă se întâmplă ca prezentul să se împartă în două în fiecare clipă - aşa cum afirmă Bergson, cu una dintre frecventele sale imagini "lichide" care au rolul de a sublinia dinamismul conştiinţei -, în aşa fel încât prezentul "se dedublează în fiecare clipă, în chiar izvorârea sa, în două jeturi simetrice, dintre care unul cade în trecut, iar celălalt se lansează către viitor". Primul jet e numit amintire, celălalt - percepţie. Percepţia şi amintirea pornesc, aşadar, împreună, din aceeaşi sursă, dar cad în două puncte opuse: din acest motiv, percepţia, proiectându-se către viitor, este en avance, în timp ce amintirea, retrăgându-se către trecut, pare a fi o copie întârziată a percepţiei în act. Conştiinţa practică se îndreaptă către amintiri doar atunci când are nevoie de ele pentru a putea înainta din prezent către viitor. Doar atunci ţine cont de ele, iar această atitudine a ei produce impresia că aceste amintiri iau naştere după percepţia propriu-zisă, că ele n-ar fi decât percepţia "într-o formă mai modestă".

Amintirea supravieţuieşte pentru că are o natură diferită faţă de percepţie, fiind virtuală, asemenea acelor figuri care se văd dincolo de oglindă, în timp ce percepţia e actuală, asemenea corpului care produce acele figuri: "Prin urmare, fiecare moment al vieţii noastre are două aspecte: este actual şi virtual, percepţie, de o parte, şi amintire, de cealaltă. Se scindează în două în chiar momentul în care se instituie. Sau, mai degrabă, constă tocmai în această scindare, căci clipa prezentă, întotdeauna în mişcare, limită mobilă între trecutul imediat care nu mai este şi viitorul imediat care nu este încă, s-ar reduce la o simplă abstracţie dacă n-ar fi tocmai oglinda mobilă care reflectă fără oprire percepţia în amintire." Fiecare percepţie este însoţită, aşadar, de amintire, de dublul său virtual (din punct de vedere terminologic şi, parţial, teoretic, opoziţia dintre "real" şi "virtual" fusese avansată de alţi doi autori pentru a explica acelaşi fenomen).

Senzaţia de déjà vu se produce atunci când percepţia şi amintirea sunt resimţite în prezent ca fiind separate, ca neizvorând din acelaşi "jet", atunci când ele se despart pentru că înaintează cu viteze diferite. În astfel de momente, iau naştere două euri diferite, dintre care unul se transformă în spectator, iar celălalt în spectacol cu o intrigă dinainte cunoscută. Dar şi această dedublare e mai degrabă virtuală decât reală, în măsura în care este produsă de o "oscilaţie a persoanei între două puncte de vedere asupra ei înseşi". Individul are impresia totuşi că este un actor care joacă din nou un rol deja jucat într-un trecut imemorial şi inclasabil, într-o baudelairiană vie antérieure, şi că se află "în postura ciudată a unei persoane care crede că, de fapt, cunoaşte ceea ce ştie că nu cunoaşte".


Experienţe nesaturate

Benjamin dă peste déjà vu în timpul unei şederi la Capri, între mai şi octombrie 1924. Într-o noapte de septembrie, între el şi Ernst Bloch are loc o discuţie aprinsă, ce se sfârşeşte în zori, odată cu reîntoarcerea în port a bărcilor pescarilor. Punctul de pornire al disputei îl constituie povestirea cu intrigă complexă Der blonde Eckbert, de Ludwig Tieck, din 1797, care atinge în mod direct această temă în interiorul unei "constelaţii" ce mai cuprinde memoria, uitarea şi sentimentul vinei. Informaţiile pe care le avem despre tezele lui Benjamin ne provin dintr-un studiu al lui Bloch intitulat "Imagini ale déjà vu-ului" (Bilder des Déjà vu), în care, printr-o curbură temporală semnificativă, care privilegiază "momentul" [Jetzt], Bloch defineşte acest fenomen ca fiind impresia că "uneori un moment prezent pare să se mai fi realizat o dată, exact în acelaşi mod".

Voi rezuma povestirea urmând, parţial, pista propusă de Bloch însuşi. Într-o seară de iarnă, lângă şemineu, Bertha - nevasta cavalerului Eckbert - îi destăinuie unui prieten de-al soţului său, Walter Philipp, un secret foarte intim din tinereţea sa: după ce, în copilărie, a fugit din casa sa umilă, departe de părinţi, Bertha s-a pierdut în pădure (metaforă a rătăcirii şi a erorii). Mai târziu, s-a adăpostit într-o casă în care o femeie bătrână trăia cu un căţel şi cu o pasăre fermecată ce făcea în fiecare zi câte un ou în care se afla o piatră preţioasă. După câţiva ani, fetiţa fuge din nou "din dorinţa de a vedea locuri necunoscute", abandonând câinele (al cărui nume nu a mai reuşit să şi-l amintească) şi luând cu sine pasărea fermecată (pe care o va ucide mai târziu, pentru că îi dă o stare melancolică). În peregrinările sale, Bertha soseşte în satul său natal - stăpânită de o senzaţie de "frică" pe care nu şi-o poate explica - şi găseşte totul schimbat. Părinţii săi muriseră de trei ani şi casa lor era distrusă. "Cea mai minunată întâmplare împlinise în sfârşit - povesteşte ea - visul meu neîntrerupt din copilărie... şi iată că totul era în van [...] şi pentru totdeauna fără vreun rost". Toate erau pierdute "pe veci". Imediat după, Bertha se căsătoreşte cu Eckbert.

După ce a ascultat povestea şi chiar înainte de a pleca, Walter rosteşte, cu aparentă naturaleţe, numele câinelui: Strohmian. Bertha, răvăşită de faptul că un străin i-a dezvăluit propriile amintiri, moare; Eckbert îl omoară pe Walter, dar mai târziu se simte urmărit de un tânăr cavaler pe nume Hugo, pe chipul căruia recunoaşte trăsăturile celui pe care l-a ucis. Rătăceşte astfel, "ca-ntr-un vis", ajungând în final într-un loc îndepărtat, unde aude cântecul păsării şi se întâlneşte, înainte de a muri, cu bătrâna, care nu este alta decât Walter şi Hugo la un loc. Aceasta îi lămureşte misterul: Bertha e sora vitregă a lui Eckbert; acesta din urmă a uitat că l-a auzit, când era mic, pe tatăl său spunând că a fost obligat să o alunge de-acasă pe propria sa fiică (Eckbert comisese, aşadar, un incest): "Dar de ce am fost urmărit întotdeauna de acest gând cumplit?", strigă Eckbert. "Pentru că odată - răspunde bătrâna -, pe când erai copil, l-ai auzit pe tatăl tău vorbind despre asta; din cauza soţiei sale, el nu putea să crească fetiţa unei alte femei."

Bertha e vinovată pentru că a omis să facă ceva, pentru că a uitat un obiect într-un loc din care a plecat pentru totdeauna. Câinele abandonat - faptul de a lăsa în spate ceva căruia nu reuşim să-i dăm de capăt, ca acei trei copaci despre care vorbeşte Proust în În căutarea... sau camera în care, conform aceluiaşi Bloch, am locuit îndelung şi în care, odată ce am plecat, rămâne din noi ceva neterminat - nu reprezintă o eroare, ci "toate erorile", simbolul "tuturor acţiunilor întrerupte". Prin urmare, la Tieck, déjà vu-ul se manifestă ca o recunoaştere incompletă şi tulburătoare, mai întâi negată sau considerată jamais vu ori ceva complet diferit de noi înşine (bătrâna care ia mai multe chipuri, câinele, Bertha ca soră şi ca soţie, casa în care Bertha s-a născut şi din care a fugit). Totul se prezintă diferit, însă totul e mereu acelaşi.

Privind înapoi spre propria copilărie, fiecare dintre noi s-a perceput pe sine ca pe un străin, fiind, în acelaşi timp, familiar, şi a ştiut dintotdeauna într-un fel sau altul ceea ce a posteriori pare necunoscut. Senzaţia de déjà vu este, în acest caz, analogon-ul acestei familiarităţi stranii: "... câinele şi pasărea erau pentru mine ceea ce sunt de obicei prietenii cei mai dragi şi cei mai vechi". Din acest motiv, "«confuz şi tulburat, Eckbert o auzea pe bătrână vorbind, câinele lătrând şi pasărea repetând cântul său». O încheiere care ar putea fi un început şi care, în apropiere, ba, mai mult, în schimbul dintre chipuri şi acţiuni în acelaşi loc, reprezintă o eternitate a înseşi senzaţiei de déjà vu, realizarea mitică a înţelegerii ei suspendate."

Déjà vu-ul apare, aşadar, ca o "înţelegere suspendată", rezultatul unei experienţe nesaturate, al unei "uitări a nu se ştie ce", care, în final, se dovedeşte a fi ceva deja cunoscut, ca o "formă a problemei inconstructibile", una dintre numeroasele forme explorate de Bloch. Uităm amintindu-ne şi ne amintim uitând, ca şi cum senzaţia de déjà vu ar fi un efect colateral al acelui après coup, adică a acelei înţelegeri întârziate pe care Freud a ilustrat-o în cazul clinic al Omului cu lupi. Sau, mai bine zis, ca şi cum reamintirea ar fi o intenţie întreruptă, neactualizată, ca şi cum ar reprezenta o schimbare ratată, neexprimată, sufocată a propriei noastre vieţi, pe care uitarea a acoperit-o îndelung.


Ecoul temporal al déjà vu-ului

În timp ce pentru Bloch povestirea lui Tieck "reprezintă un caz cât se poate de transparent de déjà vu, Benjamin se referă la ea ca la un «locus classicus al teoriei uitării»", de care e legată o dorinţă refulată. În termenii mitologiei populare, mesajul dorinţei nu poate fi încredinţat decât unei "zâne": "Fiecare dintre noi are o zână care îndeplineşte o dorinţă. Doar că puţini reuşesc să-şi amintească dorinţa pe care au exprimat-o; şi astfel, puţini îşi dau seama că ea s-a împlinit în cursul existenţei lor." În Copilărie berlineză, Benjamin asociază senzaţia de déjà vu cu momentele de şoc, "în care o clipă se prezintă conştiinţei ca şi cum ar fi fost trăită deja". În general, observă Benjamin, s-a scris mult despre déjà vu, deşi expresia nu e cu totul inspirată: "Oare n-ar trebui să vorbim mai degrabă despre nişte circumstanţe care ne lovesc ca un ecou, al căror sunet originar pare să fi fost emis demult, în obscuritatea vieţii anterioare?". Un asemenea sentiment ne afectează, de obicei, sub forma unui sunet: "E un cuvânt, un murmur, o lovitură surdă care are puterea de a ne readuce brusc în mormântul glacial al trecutului, a cărui boltă pare să ne trimită prezentul doar ca pe un ecou." El este analogul răsturnat al imaginilor memoriei involuntare, care "nu se prezintă altfel decât spontan" şi pe care "nu le-am mai văzut înainte de a ni le fi reamintit". Acest fapt "e cu atât mai evident în acele imagini în care - exact ca în unele vise - ne putem vedea pe noi înşine. Stăm în faţa noastră exact aşa cum eram undeva într-un trecut îndepărtat, fără însă să ne vedem. Iar imaginile pe care reuşim să le vedem sunt cele mai importante - sunt chiar cele developate în camera obscură a clipei trăite. Am zice că o mică imagine, o fotografie cu noi înşine a fost suprapusă peste clipele noastre cele mai profunde, ca pe pachetele de ţigări. Şi această viaţă, a cărei imagine se derulează, cum spuneam, în faţa celui aflat în pragul morţii sau într-un mare pericol, este compusă tocmai din aceste mici imagini. Ele defilează într-o secvenţă rapidă ca în acele carneţele - precursoare ale cinematografului - în care puteam vedea un boxer, un înotător sau un jucător de tenis în exerciţiul artelor lor."

Amintirea semnificativă survine în memoria involuntară ca un dar, aparent fără efort. Dar amintirea e inepuizabilă. Nu suntem niciodată în măsură să o uităm ori să o păstrăm în totalitate, nici voluntar, nici involuntar: "Nu putem recupera niciodată complet ceea ce am uitat. [...] Şocul regăsirii ar fi atât de distrugător încât ar trebui să încetăm pe loc să ne mai înţelegem nostalgia. Însă în acest mod o înţelegem, şi asta cu atât mai mult cu cât trecutul zace mai adânc îngropat în noi."

Senzaţia de déjà vu pare să aibă însă caracterul oblic şi eliptic al unei sinecdoci, al unei părţi care face aluzie la un întreg misterios, la o altă realitate, reevocată de experienţe excentrice: "Asemenea acelor plante despre care se spune că au puterea de a arăta viitorul, există unele locuri care au darul profeţiei. De cele mai multe ori, e vorba de nişte locuri abandonate, coroana unor arbori care se sprijină de ziduri, un gang întunecat, o grădiniţă în care nu intră nimeni. În astfel de locuri ai impresia că tot ceea ce ar trebui să se întâmple s-a întâmplat deja." Necunoscutul este opusul déjà vu-ului, dar, în realitate, se confundă adesea cu el.