Manuel Vázquez Montalbán
Roza din Alexandria
Editura ART, 2009
traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione
*****
A deschis doar unul, parcă temându-se că, împreună, ambii ochi aveau să întrezărească fără drept de apel burta de măgar şi blana îndărătnic cenuşie a bolţii cereşti, care murdărea obscen luxosul peisaj tropical şi prefăcea aleea într-o ciurdă infamă de palmieri şi bananieri de plumb ruginit. Speranţa unui colţ de cer albastru se insinua abia spre nord-est.
"Maracas Bay", şi-a spus resemnat, luându-şi avânt pentru a sări din pat drept în fund, uimit de propriile-i picioare goale, aşteptând ordine, cu prova osoasă a rotulei aţintită spre geamantanul deschis, pe jumătate plin, ce zăcea de zile întregi în constant echilibru pe un fotoliu micuţ. Rămăsese cu coatele pe coapse şi faţa între mâinile deschise, căci avea capul greu de chipul din prim-plan al fetei de la agenţia de voiaj din San Francisco.
- Alegeţi Trinidad-Tobago, sunt împreună, n-o să regretaţi.
- Mi-e tot una, indiferent de insulă, vreau doar soare şi palmieri. Aruba, Curaçao, Bonaire.
- Trinidad-Tobago. N-o să vă căiţi.
Nu mai avea putere nici pentru regrete. Zi de zi, privea cerul prin fereastra odăii sale din Holiday Inn, şi burta de măgar era mereu acolo, ca şi colţul albăstrui de stradă spre care ochii lui priveau pieziş la nesfârşit, ca să se joace de-a v-aţi ascunselea cu soarele tuberculos şi ursuz.
- Maracas Bay.
Orice, numai să nu stea închis în Port of Spain, să nu hoinărească iar prin reţeaua plicticoasă a străzilor ce duceau la Savannah, acelaşi Savannah de pe toate insulele din Caraibe, cu dorul de Africa devenit o piaţa-mare-poiană, poate că nu atât de mare ca aceea din Port of Spain, dar băga-le-aş în cur la toţi şi Savannah, şi Grădina Botanică, şi arhitectura colonială din Woodford Square, şi hardughiile grandilocvente de pe Maraval Road.
- Aţi văzut cele Şapte Reşedinţe de pe Maraval Road? avea să-l întrebe încă o dată taximetristul hindus.
- Mi le-ai arătat dumneata.
- Aşa-i.
Cu o mână pe volan, şoferul azvârlea cu cealaltă degete negre şi nume de case, tot ce-avea mai de preţ patrimoniul arhitectonic din Port of Spain.
- Stollmeyer's Castle, White Hall, Roodal's Residence...
Întunericul ce învăluia toată insula anunţa sfârşitul anului şi, poate, al lumii. Taximetristul ridicase degetul negru, de ţigan, arătând cerul.
- Totul a început de când au venit ei aici, sus.
- Cine a venit aici, sus?
- Ruşii şi americanii. De când au venit aici, sus, iarna-i vară şi vara-i iarnă. Cu mulţi ani în urmă, înainte de venirea lor aici, sus, în decembrie nu ploua.
Până şi hotelul era umbros, construit cu încredere în soarele inepuizabil, cu penumbra agravată de munca pe care personalul în grevă o făcea cu încetinitorul şi de ouăle, slăninuţa, salatele de fructe, fulgii de ovăz, melasa şi untul, suspecte cu toate că erau poze demodate, rămase din vremurile normale, când chelnerii erau fericiţi şi devenite mostrele arheologiei de mic dejun cu bufet liber pentru clienţii bănuitori ai salariaţilor cu revendicări sociale. Cu toate acestea, o doamnă cu un carton şi ceva purpurină la pălăria înaltă făcea cu ochiul, invitând la petrecerea de sfârşit de an, Happy New Year 1984, cincizeci de dolari, cu toate serviciile incluse.
- Bufet liber, orchestră, dans. Băuturile separat, l-a informat mulatra cu gură sângerie, fără să-şi ia privirea de pe abac.
- Singur?
- Singur.
A trebuit să-i spună, literă cu literă, prenumele şi numele.
- Gino Larrose...?
- Ginés Larios.
- Gi... nés... La... rios.
- Camera trei sute doisprezece.
- Plătesc cash. Nu-i treceţi pe nota de plată.
Pe chipul mulatrei se citea satisfacţia de a reveni la adevărul banilor primiţi în mână. Taximetristul îi privea de departe cum negociau, zâmbind pe muchia dintre ceea ce-şi spunea în sinea lui despre dorul străinului de a petrece şi salutul adresat clientului din fiecare dimineaţă.
- Nu bun. Nu bun, atrăgea atenţia hindusul, ridicând braţele spre cer şi încrucişându-le apoi pe pântece.
- Maracas Bay?
- Nu mai e şi altă plajă pe insula asta?
- La Chagaruamas Bay e înnorat, iar pe cealaltă parte a insulei bate vântul şi plouă. Manzanilla Bay foarte frumos, dar vânt şi ploaie.
Taximetristul clătina din cap, supărat că trebuia să-l informeze zi de zi. Îşi lua un aer de savant japonez care îi comunica puştiului din film că diplodocus giganticus nu poate fi distrus decât de o explozie nucleară. Ginés a întors capul spre recepţia hotelului, unde mulatra se săruta singură, în încercarea eficientă de a se da cu rouge pe buze, în bezna naturii întunecate, al cărei paliativ nu putea fi trista lumină electrică a dimineţii. Să urce iar în odaie, să naufragieze în solitudinea cenuşie, aşteptând miracolul soarelui, să vagabondeze prin oraşul pe care îl văzuse îndeajuns, cu unicul ţel de a contempla roadele încrucişării dintre o negresă şi un hindus, o hindusă şi un olandez, un olandez şi o negresă, un spaniol şi o hindusă, o mulatră şi un hindus, o olandeză şi un mulatru, toate combinaţiile rasiale care, conform prospectelor turistice, făceau din Trinidad vitrina unui amestec de rase splendid ca şi plaja de la Copacabana.
- La Maracas Bay o fi soare?
- Dacă iese, va fi mai mult ca sigur soare la Maracas Bay.
- Atunci, Maracas Bay.
Şi s-a aruncat în taxi, dispus să se întindă pe bancheta din spate şi să nu vadă nimic din oraşul condamnat la întunericul veşnic.
- Suntem pe Maraval Road.
- Incredibil.
- Nu doriţi să mai vedeţi o dată cele Şapte Reşedinţe? Nu i-a aşteptat răspunsul. Li se spune Cei Şapte Magnifici şi au fost ridicate la începutul secolului de cele mai bogate şapte familii din oraş.
Taximetristul şi-a continuat expunerea cu un entuziasm pe măsura rutinei.
- Mai există, oare, pe lume ceva la fel de frumos ca Trinidadul?
Întrebarea l-a obligat să se îndrepte şi să dea nas în nas cu imaginea oraşului Savannah, ce rula dincolo de parbrizele maşinii.
- Da. Fără îndoială, taximetristul îşi muşca buzele şi privea în oglinda retrovizoare chipul deconcertat şi nostalgic al clientului. Bosforul.
- E o insulă?
- Nu. E strâmtoarea ce leagă Mediterana de Marea Neagră.
- Asta-i în Europa, nu-i aşa?
- Cred că da.
"Dar nu-mi pasă", şi-a zis, lăsându-se iar pe spate. "Bosforul îmi leagă copilăria de moarte", a gândit, şi i-a repetat-o şi vocea din mintea lui, ce servea de fond imaginii de vis a Bosforului privit din palatul Topkapi.
- Acolo e mereu soare. Bosforul e mereu însorit.
- Şi aici era mereu soare. Degetul de ţigan s-a ridicat iar spre cer. Dar, de când au venit aici, sus...
- Dar ce crezi dumneata că au făcut ei acolo, sus?
- Au dus soarele unde le-a convenit, au dat vânt şi ploaie după cum le-a venit.
- Înainte de a sosi aici, am trecut prin Curaçao, şi aveau un soare splendid.
- Vedeţi?
Hindusul şi-a întors chipul bătrân, înţelept, zâmbitor de trist. Prin parbrize, defilau palmieri, bananieri, mangustani, ramuri de vanilie căţărătoare, jacarandas [1], ştanţaţi pe fondul obsesiv al cerului de cenuşă. Îl toropea fâţâiala maşinii solide, bine întreţinute, o unealtă în serviciul profesiei pe care, exaltând calităţile Trinidadului, şoferul dorea s-o ridice la statutul de ghid.
- Aţi fost vreodată la un concert de dansuri calipso? Am văzut că v-aţi luat bilet la cina de Anul Nou. La Holiday Inn e aproape la fel de elegantă ca la Hilton. Dar să nu pierdeţi atmosfera din oraş şi repetiţiile pentru dansurile calipso din timpul Carnavalului.
Cu yankeii din Trinidad,
fetele-au ajuns năuce.
Ele zic că-s foarte amabili
şi dau aceiaşi bani
şi la urâte şi la frumoase,
beau rom şi coca-cola,
se duc la Point Cumama.
Şi mama şi fiica vor să "lucreze"
pentru câţiva dolari.
După ce i-a fredonat cea mai vestită melodie din toată Istoria Dansurilor Calipso, hindusul i-a făcut cu ochiul.
- Calipso e cântecul cel mai frumos din tot bazinul Caraibilor, şi-i foarte vechi, mai vechi decât rockul. Hindusul fredona melodii la fel de monotone ca şi cerul constant întunecat. Lacul de acumulare, l-a anunţat taximetristul, ca în fiecare dimineaţă, ca şi cum Ginés privea tot cu ochii din prima zi iazul ce se repeta frecvent, ori de câte ori pleca să caute fărâme de soare la Maracas Bay. Anunţul despre prăbuşiri se materializa în copaci căzuţi pe şosea, pietre s-ar fi zis moi, rupte din sufletul inconsistent al ţărânei din selvă. Din când în când, Ginés se înălţa, ca să scruteze cerul, vrând să afle dacă tot mai stăruia colţul de cer senin din nord-est. Filtrul cenuşiu părea să respecte fereastra de lumină şi căldură, dar norii persistau pe-aproape, ca o ameninţare totală, ca o armată concentrată pe graniţă, gata să invadeze singura ţară frumoasă şi liberă rămasă pe lume. Deodată, lumina a crescut în jur, şi o rază de soare i-a scăldat chipul într-o căldură bălaie. Aţâţat de făgăduială, şi-a îndreptat spatele, chiar în momentul în care automobilul cotea razant, şi, în depărtarea de jos, se iveau maiestoase golfurile ce spumegau pe tăvălugul valurilor îndărătnice.
- Vânt cu toptanul. Bate cu cel puţin şaizeci de kilometri pe oră.
Şoferul şi-a întors chipul rotofei, de ţigan hepatic, către client.
- Dar vă pricepeţi la vânturi. Aveţi iaht?
- Sunt marinar.
- Marinar! a exclamat hindusul entuziasmat. N-am plecat nicicând din Trinidad. N-am fost nici măcar la Tobago. Dar în tinereţe voiam să mă fac marinar, ca să navighez pe canalul Panamá. E un vas care merge de la Vancouver în Jamaica prin canalul Panamá. Sunteţi marinar pe acel vas?
- Lumea-i plină de nave.
- Ştiu, ştiu.
- A mea e ca o fabrică. Apeşi pe un buton şi o iei spre nord. Apeşi pe altul şi o iei spre sud.
- Cu timpul, o să fie şi taxiuri fără şofer. Observaţia melancolică era în contrast cu splendoarea fragilă a naturii luminoase din Maracas Bay. Maşina a parcat lângă vestiarele şi duşurile acoperite. Profitaţi de soare şi nu vă faceţi griji pentru mine. Am să vă aştept cât are să fie de trebuinţă.
Grăbit ca un animal de noapte care pierde soarele, Ginés a sărit din vehicul şi s-a dus la recepţia de la vestiare. O hindusă i-a dat un bilet şi i-a arătat dulăpioarele aliniate pentru haine. S-a dezbrăcat în umbra reavănă a unor încăperi din lemn întristat de umbra veşnică, la care le condamnau palmierii înalţi, şi umezeala ce picura şi rodea duşurile, perlată ici şi colo cu stropi de apă ce păreau să fie vii şi să se reproducă. A ieşit de la vestiar, şi-a băgat în grabă hainele şi pantofii claie peste grămadă într-un dulăpior şi a luat-o la goană spre mare, care se ducea şi venea, mugind ca o maree siniliu cu alb. Trei tineri negri şi molcomi au urcat la gheretele din lemn şi palmieri pentru a-i privi de acolo pe vilegiaturişti, în acest caz pe singurul care înfrunta, cu lovituri, vrăjmăşia apelor. Aparţinând unor trupuri înţelepte, adaptate la ghereta-cuşcă, ochii urmăreau depărtarea dintre înotător şi perpendicularele gropilor şi vârtejurilor. Înfipte în nisip, anunţurile marcau zonele interzise, dar puterea apei îl apropia mereu pe singurul vilegiaturist de perpendicularele fatidice. Atunci, trupurile tinere şi indolente îşi regăseau raţiunea de a fi acolo, un fluier argintiu de poliţist de la circulaţie li se ivea între buzele uriaşe, şi fluierăturile li se cocoţau pe vuietul mării, atrăgând atenţia înotătorului. Ginés înţelegea avertismentul şi lupta, vrând să fugă de ispita morţii. Dădea din braţe orbeşte în marea înfuriată şi râdea până la geamăt, lovind cu pumnii închişi în faţa plină de bale a celor mai înalte valuri. Batjocoritoare de atâta putere, ele îl rupeau de consistenţa mişcătoare a fundului de nisip şi scoici albe, ridicându-l cu prefăcută delicateţe, şi îl momeau în larg ori îl împingeau pieziş, de parcă voiau să-l ducă în haznalele morţii. A căutat un loc unde marea era mai slabă, ca să-şi tragă sufletul şi să se simtă iar sigur pe picioare. Dar, ridicând privirea, a observat că bolta albastră pierduse bătălia cu norii, iar lumea întreagă, chiar şi el, rămăsese la cheremul unei prelate cenuşii, care îl ducea la disperare. În plus, a mai auzit şi tunetul, un anunţ dinspre apus, devenit o ploaie caldă ce cădea fără preget, mai întâi blândă, apoi furioasă, ca nişte fire de piatră ce voiau să se împlânte în el, să-l lase pe gânduri în bătălia dinainte pierdută cu stihiile. Voia să rămână acolo cu apa până la piept, cu potopul deasupra capului, cu angoase tot mai greu de controlat, pe când apa din cer se contopea cu lacrimile ce-i curgeau cu găleata din ochi. Prin perdelele de ploaie şi lacrimi, marea era o opţiune: ori să coboare în adâncurile definitive şi să-şi scufunde pe vecie piatra neagră ce-i ocupa creierul, ori să revină pe plajă, ca să-şi regăsească umbra fugii frustrate. Dar marea călduţă în care se cufundase îi oferea o căldură de adăpost, ca o pătură, ca un trup de femeie ori ca senzaţia că era acasă într-o zi de toamnă, cu ploaia răpăind dincolo de geamuri. Din spaţiul locuit de amintiri, faţa femeii a tot crescut până s-a făcut cât capul lui, apoi a dat pe-afară şi s-a prefăcut într-un orizont total, cu trăsături diluate de ape.
- Encarna, a şoptit şi s-a pus definitiv pe plâns, de parcă pricepuse brusc că se pierduse într-un oraş subacvatic.
- Dacă mă lăsai pe mine, şefu', la toţi le ieşea totul mai ieftin.
Carvalho tocmai intrase în birou, frigul îi ajunsese până la oase şi avea senzaţia că greşise ziua ori anul. Vocea lui Biscuter i se părea un peisaj sonor lipsit de interes şi n-a înţeles imediat că omul stăruia.
- Să nu-mi spui că ziua e zi, fiindcă am fi putut sărbători şi în casa ta din Valdiviera şi aici. Am cumpărat nişte lumânări la solduri, în magazinul de ceară de pe strada Bisbe. Totul mai intim, mai personal, nu ştiu cum.
- Dar ce-i de sărbătorit?
- Dar ştiu că ai luat-o razna, şefu'. E sfârşitul anului, şi au telefonat de la Odiseea. Ne rezervă masa...
- Sfârşitul anului.
-... masa de trei persoane: dumneata, domnişoara Charo şi eu. Va trebui să-mi pun cravata.
- Ţie îţi place să porţi cravată.
- Păi, cravata îmi stă ca funia pe spânzurat. Uite ce gât am.
Într-adevăr, părea că gâtul îi fusese spânzurat cu grijă de un călău insistent şi mocăit.
- În plus, am cumpărat lumânări care omoară ţânţarii.
- Aici nu-s ţânţari.
- Pentru orice eventualitate. Preţul era foarte convenabil. Chestia cu restaurantul, şefu'. Nu mă convinge. Are să fie foarte scump şi ne vor da patru porcării.
- Odiseea e un restaurant serios. Proprietarul e poet.
- Iete-te. La ce foame fac poeţii...
Carvalho a controlat lista telefoanelor primite, notată de Biscuter.
- Cine-i Gálvez?
- Mi-a zis că-i jurnalist, că a avut multe probleme cu poliţia, că l-au răpit nişte tipi de la ETA [2], pentru nu ştiu ce încurcături cu Sofico [3], şi că vrea să-ţi istorisească tot adevărul despre canalul Panamá.
- Ştiu suficient despre canalul Panamá.
- A zis că mai sună el.
- Dacă mai sună, spune-i să se adreseze biroului de obiecte pierdute al PSMS [4]. Şi Federico III ăsta, de Castilia-León?
- Un candriu, şefu'. Zice că-i regele legitim al provinciei Castilia-León şi că extremiştii vor să-l aresteze, ca să-l detroneze pe Juan Carlos [5] şi să-l pună pe el în loc. Dar el nu vrea, că-i republican. Mi se pare că ţi-am notat totul, aşa cum mi-a spus.
- În dimineaţa asta au dat drumul la toţi ţicniţii, după câte văd. Fă-mi ceva de mâncare.
- Îţi încălzesc clătitele cu ciolan şi aioli, rămase de ieri?
- Aş prefera un sendviş cu peşte prăjit, rece, cu piper şi vinete. Şi pâinea, frecată cu roşie.
Scrâşnind ca un motor cu explozie când intră pe ultima linie dreaptă a Marelui Premiu de la Monte Carlo, Biscuter a dat fuga în bucătărie. Carvalho a aruncat blocnotesul într-un colţ al mesei, altarul unor hârtii felurite, în majoritate perimate. Ştia că între ele era şi bonul pentru scoaterea a două costume de la un croitor din Sarriá, dar căutarea lui era o treabă pentru 1984: "Mai e şi mâine o zi", şi-a zis.
În schimb, era grăbit să formeze un număr de telefon notat pe o cutie de chibrituri. Da, doamna Valdez era acasă, cine o căuta? De la Benemérita [6], a răspuns Carvalho şi a început să se gândească la sine, în timp ce-o aştepta pe doamna Valdez, până ce vocea femeii l-a obligat să-şi reintre în piele.
- Sunt detectiv particular şi soţul dumneavoastră m-a angajat să vă supraveghez. Tocmai vin de la aeroport. Soţul dumneavoastră îmi dăduse întâlnire acolo, ca să mă plătească şi să-şi ia rămas-bun.
- Să-şi ia rămas-bun? Dar nu-i cu putinţă. Chiar astă seară dăm o cină.
- Amânaţi-o. Soţul dumneavoastră a plecat în Maldive cu cumnata.
- Cu cumnata cui? Cu a mea?
- Nu, cu a soţului dumneavoastră.
- Cu sora mea?
- Mai sunt şi alte opţiuni, dar mă tem că da. V-o spun fiindcă intră în preţ. Soţul dumneavoastră e un amestec ciudat de sadism şi masochism. Când l-am informat despre conduita dumneavoastră, a adăugat cincizeci de mii de pesetas pe decont, ca să vă dau acest telefon.
Doamna Valdez tăcea, dar nu plângea.
- Despre ce l-aţi informat?
- Despre întâlnirile dumneavoastră cu don Carlos Prats Gasolí într-un meublé de pe bulevardul Hospital Militar, mai cunoscut drept Căsuţa Verde.
- Dumneata erai acolo?
- În două sau trei ocazii, am avut norocul să vă văd când intraţi.
- Ai o meserie scârboasă.
- De vină e morala în vigoare. Dumneavoastră, bogaţii, aţi stabilit-o. De ce vă plângeţi? Modificaţi-o, şi nu va mai fi nevoie de detectivi particulari. Între timp, eu rămân un profesionist care îşi face datoria. Soţul dumneavoastră e în Maldive până după Epifanie [7]. Apoi are de gând să se stabilească în Republica Dominicană. V-a lăsat la dispoziţie contul de la Hispano Americano; în schimb, le-a lichidat pe cele de la băncile Central şi Catalana.
- Cele mai bune.
- Se mai întâmplă. Întâi moare pasiunea, apoi iubirea, până la urmă dispar şi tandreţea şi obiceiul de a se vedea. Ultimele se topesc conturile curente.
- Şi de ce nu mi-a spus toate astea singur, cu vorbele lui ori în scris?
- Scrisul e o probă legală, iar în vorbe efortul n-are compensaţie. În puţinul timp cât am avut de-a face cu soţul dumneavoastră, mi-am dat seama că urăşte confruntările directe.
- Nu vreau să vă mai aud glasul scârbos.
- Nu vă faceţi probleme. Nu obişnuiesc să lucrez pe gratis. Mi-am făcut doar datoria.
A închis telefonul şi şi-a spus: "căcat".
Biscuter a adus un sendviş zdravăn şi i l-a pus în faţă ca pe o ofrandă.
- Ţi-am cerut un sendviş, nu un merluciu întreg.
- Din câte am auzit, te-ai sculat cu noaptea în cap şi ai nevoie să-ţi refaci forţele. Peştele are mult fosfor. Face bine la memorie.
- Am prea multă memorie. Biscuter, în orice clipă închid biroul, şi plecăm amândoi, tu şi cu mine, coloni în Australia.
- Şi domnişoara Charo?
- Charo e prea personală.
Dar Charo era chiar acolo, în uşă, cu bujori în obraji şi respiraţia întretăiată.
- Bine că dau de tine, Pepe. Te-am sunat şi nu erai acasă.
- Cina e astă seară.
- Lasă-te de invitaţii la cină. Trebuie să mă ajuţi, te rog, nu spune nimic. Lasă-mă pe mine. Mă rog. Nu ştiu cu ce să încep.
Charo ţinea uşa deschisă cu un picior, iar pe celălalt abia îl băgase în birou.
- Tocmai voiam să-mi înfulec sendvişul.
- Noi doi chiar vorbeam despre dumneata.
- Te rog, Pepe, te implor. Biscuter, du sendvişul la bucătărie. Aşteptaţi-mă, mă întorc imediat. Vin cu cineva. Pepe, ţi-am mai vorbit eu despre verişoara mea, Mariquita. Fiica unei surori a mamei, din Águilas, ţi-am mai vorbit despre ea, Pepe, cu siguranţă. Trebuie s-o primeşti. A păţit ceva teribil. Adică, nu ea, ci altă verişoară, Encarnación. Şi despre ea ţi-am mai vorbit. Cea din Albacete. Nu te mişca. Mă întorc imediat.
Zborul pardesiului a dus-o de unde venise. Carvalho i-a cerut lui Biscuter să ia sendvişul şi a înfruntat uşa biroului ca pe cortina unei scene de teatru. Sunau sonerii. Se stingeau lumini. Începea spectacolul.
Note:
[1] Copac (din familia bignoniaceelor) cu frunze mari, caduce şi flori de culoare violetă, din regiunile tropicale ale Americii, cultivat în scopuri ornamentale în parcuri şi grădini.
[2] Organizaţia bască, revoluţionară şi separatistă, Euskadi ta Azkatasuna (Pământul Basc şi Libertate). Fondată în 1959, aceasta s-a definit drept marxistă în 1961 şi a optat pentru calea luptei armate. După asasinarea, în 1973, a lui L. Carrero Blanco, pe atunci prim-ministru, organizaţia s-a scindat în ETA político-militară şi ETA militară, care a susţinut coaliţia Herri Batasuna şi a intensificat atentatele cu maşini-capcană. Ca reacţie la violenţa etarra, forţele parlamentare basce, cu excepţia coaliţiei Herri Batasuna, au semnat în 1988 Pactul de la Ajuria Enea, în vederea instaurării păcii în Ţara Bascilor.
[3] Aşa-numitul Grup Sofico, sau "Imperiul Sofico", era un grup de firme spaniole, al cărui faliment în 1974 a constituit unul dintre cele mai mari scandaluri financiare din epoca franchistă, în care au fost implicaţi miniştrii, militari şi oameni politici.
[4] Sigla Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (în lb. sp., PSOE), fondat pe 2 mai 1879. În 1976, PSOE a fost legalizat şi s-a dezvoltat într-un ritm rapid, alternând la guvernare cu Partidul Popular (democrat-creştin).
[5] Regele Spaniei, don Juan Carlos I de Borbón. Dinastía de Borbón a fost restaurată (1875) odată cu urcarea pe tron a regelui Alfonso XII (1857-1885). Fiul acestuia, Alfonso XIII (1886-1941) a ocupat tronul de la majorat (1909) până la proclamarea celei de-a doua Republici (1931). Zece ani mai târziu, a abdicat în favoarea fiului său, Juan de Borbón Battenberg, care, la rândul său, a renunţat la toate drepturile dinastice (1977) în favoarea lui Juan Carlos I (1938), în persoana căruia a fost restaurată monarhia în Spania.
[6] Garda Civilă, jandarmeria spaniolă.
[7] Sărbătoare religioasă catolică, ce marchează momentul când Isus Hristos a fost înfăţişat Regilor Magi. Corespunde ca dată (6 ianuarie) sărbătorii ortodoxe a Bobotezei.
Roza din Alexandria
Editura ART, 2009
traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione
*****
| Eşti ca roza din Alexandria, noaptea sângerie, ziua alburie. (Cântec popular) |
"Maracas Bay", şi-a spus resemnat, luându-şi avânt pentru a sări din pat drept în fund, uimit de propriile-i picioare goale, aşteptând ordine, cu prova osoasă a rotulei aţintită spre geamantanul deschis, pe jumătate plin, ce zăcea de zile întregi în constant echilibru pe un fotoliu micuţ. Rămăsese cu coatele pe coapse şi faţa între mâinile deschise, căci avea capul greu de chipul din prim-plan al fetei de la agenţia de voiaj din San Francisco.
- Alegeţi Trinidad-Tobago, sunt împreună, n-o să regretaţi.
- Mi-e tot una, indiferent de insulă, vreau doar soare şi palmieri. Aruba, Curaçao, Bonaire.
- Trinidad-Tobago. N-o să vă căiţi.
Nu mai avea putere nici pentru regrete. Zi de zi, privea cerul prin fereastra odăii sale din Holiday Inn, şi burta de măgar era mereu acolo, ca şi colţul albăstrui de stradă spre care ochii lui priveau pieziş la nesfârşit, ca să se joace de-a v-aţi ascunselea cu soarele tuberculos şi ursuz.
- Maracas Bay.
Orice, numai să nu stea închis în Port of Spain, să nu hoinărească iar prin reţeaua plicticoasă a străzilor ce duceau la Savannah, acelaşi Savannah de pe toate insulele din Caraibe, cu dorul de Africa devenit o piaţa-mare-poiană, poate că nu atât de mare ca aceea din Port of Spain, dar băga-le-aş în cur la toţi şi Savannah, şi Grădina Botanică, şi arhitectura colonială din Woodford Square, şi hardughiile grandilocvente de pe Maraval Road.
- Aţi văzut cele Şapte Reşedinţe de pe Maraval Road? avea să-l întrebe încă o dată taximetristul hindus.
- Mi le-ai arătat dumneata.
- Aşa-i.
Cu o mână pe volan, şoferul azvârlea cu cealaltă degete negre şi nume de case, tot ce-avea mai de preţ patrimoniul arhitectonic din Port of Spain.
- Stollmeyer's Castle, White Hall, Roodal's Residence...
Întunericul ce învăluia toată insula anunţa sfârşitul anului şi, poate, al lumii. Taximetristul ridicase degetul negru, de ţigan, arătând cerul.
- Totul a început de când au venit ei aici, sus.
- Cine a venit aici, sus?
- Ruşii şi americanii. De când au venit aici, sus, iarna-i vară şi vara-i iarnă. Cu mulţi ani în urmă, înainte de venirea lor aici, sus, în decembrie nu ploua.
Până şi hotelul era umbros, construit cu încredere în soarele inepuizabil, cu penumbra agravată de munca pe care personalul în grevă o făcea cu încetinitorul şi de ouăle, slăninuţa, salatele de fructe, fulgii de ovăz, melasa şi untul, suspecte cu toate că erau poze demodate, rămase din vremurile normale, când chelnerii erau fericiţi şi devenite mostrele arheologiei de mic dejun cu bufet liber pentru clienţii bănuitori ai salariaţilor cu revendicări sociale. Cu toate acestea, o doamnă cu un carton şi ceva purpurină la pălăria înaltă făcea cu ochiul, invitând la petrecerea de sfârşit de an, Happy New Year 1984, cincizeci de dolari, cu toate serviciile incluse.
- Bufet liber, orchestră, dans. Băuturile separat, l-a informat mulatra cu gură sângerie, fără să-şi ia privirea de pe abac.
- Singur?
- Singur.
A trebuit să-i spună, literă cu literă, prenumele şi numele.
- Gino Larrose...?
- Ginés Larios.
- Gi... nés... La... rios.
- Camera trei sute doisprezece.
- Plătesc cash. Nu-i treceţi pe nota de plată.
Pe chipul mulatrei se citea satisfacţia de a reveni la adevărul banilor primiţi în mână. Taximetristul îi privea de departe cum negociau, zâmbind pe muchia dintre ceea ce-şi spunea în sinea lui despre dorul străinului de a petrece şi salutul adresat clientului din fiecare dimineaţă.
- Nu bun. Nu bun, atrăgea atenţia hindusul, ridicând braţele spre cer şi încrucişându-le apoi pe pântece.
- Maracas Bay?
- Nu mai e şi altă plajă pe insula asta?
- La Chagaruamas Bay e înnorat, iar pe cealaltă parte a insulei bate vântul şi plouă. Manzanilla Bay foarte frumos, dar vânt şi ploaie.
Taximetristul clătina din cap, supărat că trebuia să-l informeze zi de zi. Îşi lua un aer de savant japonez care îi comunica puştiului din film că diplodocus giganticus nu poate fi distrus decât de o explozie nucleară. Ginés a întors capul spre recepţia hotelului, unde mulatra se săruta singură, în încercarea eficientă de a se da cu rouge pe buze, în bezna naturii întunecate, al cărei paliativ nu putea fi trista lumină electrică a dimineţii. Să urce iar în odaie, să naufragieze în solitudinea cenuşie, aşteptând miracolul soarelui, să vagabondeze prin oraşul pe care îl văzuse îndeajuns, cu unicul ţel de a contempla roadele încrucişării dintre o negresă şi un hindus, o hindusă şi un olandez, un olandez şi o negresă, un spaniol şi o hindusă, o mulatră şi un hindus, o olandeză şi un mulatru, toate combinaţiile rasiale care, conform prospectelor turistice, făceau din Trinidad vitrina unui amestec de rase splendid ca şi plaja de la Copacabana.
- La Maracas Bay o fi soare?
- Dacă iese, va fi mai mult ca sigur soare la Maracas Bay.
- Atunci, Maracas Bay.
Şi s-a aruncat în taxi, dispus să se întindă pe bancheta din spate şi să nu vadă nimic din oraşul condamnat la întunericul veşnic.
- Suntem pe Maraval Road.
- Incredibil.
- Nu doriţi să mai vedeţi o dată cele Şapte Reşedinţe? Nu i-a aşteptat răspunsul. Li se spune Cei Şapte Magnifici şi au fost ridicate la începutul secolului de cele mai bogate şapte familii din oraş.
Taximetristul şi-a continuat expunerea cu un entuziasm pe măsura rutinei.
- Mai există, oare, pe lume ceva la fel de frumos ca Trinidadul?
Întrebarea l-a obligat să se îndrepte şi să dea nas în nas cu imaginea oraşului Savannah, ce rula dincolo de parbrizele maşinii.
- Da. Fără îndoială, taximetristul îşi muşca buzele şi privea în oglinda retrovizoare chipul deconcertat şi nostalgic al clientului. Bosforul.
- E o insulă?
- Nu. E strâmtoarea ce leagă Mediterana de Marea Neagră.
- Asta-i în Europa, nu-i aşa?
- Cred că da.
"Dar nu-mi pasă", şi-a zis, lăsându-se iar pe spate. "Bosforul îmi leagă copilăria de moarte", a gândit, şi i-a repetat-o şi vocea din mintea lui, ce servea de fond imaginii de vis a Bosforului privit din palatul Topkapi.
- Acolo e mereu soare. Bosforul e mereu însorit.
- Şi aici era mereu soare. Degetul de ţigan s-a ridicat iar spre cer. Dar, de când au venit aici, sus...
- Dar ce crezi dumneata că au făcut ei acolo, sus?
- Au dus soarele unde le-a convenit, au dat vânt şi ploaie după cum le-a venit.
- Înainte de a sosi aici, am trecut prin Curaçao, şi aveau un soare splendid.
- Vedeţi?
Hindusul şi-a întors chipul bătrân, înţelept, zâmbitor de trist. Prin parbrize, defilau palmieri, bananieri, mangustani, ramuri de vanilie căţărătoare, jacarandas [1], ştanţaţi pe fondul obsesiv al cerului de cenuşă. Îl toropea fâţâiala maşinii solide, bine întreţinute, o unealtă în serviciul profesiei pe care, exaltând calităţile Trinidadului, şoferul dorea s-o ridice la statutul de ghid.
- Aţi fost vreodată la un concert de dansuri calipso? Am văzut că v-aţi luat bilet la cina de Anul Nou. La Holiday Inn e aproape la fel de elegantă ca la Hilton. Dar să nu pierdeţi atmosfera din oraş şi repetiţiile pentru dansurile calipso din timpul Carnavalului.
Cu yankeii din Trinidad,
fetele-au ajuns năuce.
Ele zic că-s foarte amabili
şi dau aceiaşi bani
şi la urâte şi la frumoase,
beau rom şi coca-cola,
se duc la Point Cumama.
Şi mama şi fiica vor să "lucreze"
pentru câţiva dolari.
După ce i-a fredonat cea mai vestită melodie din toată Istoria Dansurilor Calipso, hindusul i-a făcut cu ochiul.
- Calipso e cântecul cel mai frumos din tot bazinul Caraibilor, şi-i foarte vechi, mai vechi decât rockul. Hindusul fredona melodii la fel de monotone ca şi cerul constant întunecat. Lacul de acumulare, l-a anunţat taximetristul, ca în fiecare dimineaţă, ca şi cum Ginés privea tot cu ochii din prima zi iazul ce se repeta frecvent, ori de câte ori pleca să caute fărâme de soare la Maracas Bay. Anunţul despre prăbuşiri se materializa în copaci căzuţi pe şosea, pietre s-ar fi zis moi, rupte din sufletul inconsistent al ţărânei din selvă. Din când în când, Ginés se înălţa, ca să scruteze cerul, vrând să afle dacă tot mai stăruia colţul de cer senin din nord-est. Filtrul cenuşiu părea să respecte fereastra de lumină şi căldură, dar norii persistau pe-aproape, ca o ameninţare totală, ca o armată concentrată pe graniţă, gata să invadeze singura ţară frumoasă şi liberă rămasă pe lume. Deodată, lumina a crescut în jur, şi o rază de soare i-a scăldat chipul într-o căldură bălaie. Aţâţat de făgăduială, şi-a îndreptat spatele, chiar în momentul în care automobilul cotea razant, şi, în depărtarea de jos, se iveau maiestoase golfurile ce spumegau pe tăvălugul valurilor îndărătnice.
- Vânt cu toptanul. Bate cu cel puţin şaizeci de kilometri pe oră.
Şoferul şi-a întors chipul rotofei, de ţigan hepatic, către client.
- Dar vă pricepeţi la vânturi. Aveţi iaht?
- Sunt marinar.
- Marinar! a exclamat hindusul entuziasmat. N-am plecat nicicând din Trinidad. N-am fost nici măcar la Tobago. Dar în tinereţe voiam să mă fac marinar, ca să navighez pe canalul Panamá. E un vas care merge de la Vancouver în Jamaica prin canalul Panamá. Sunteţi marinar pe acel vas?
- Lumea-i plină de nave.
- Ştiu, ştiu.
- A mea e ca o fabrică. Apeşi pe un buton şi o iei spre nord. Apeşi pe altul şi o iei spre sud.
- Cu timpul, o să fie şi taxiuri fără şofer. Observaţia melancolică era în contrast cu splendoarea fragilă a naturii luminoase din Maracas Bay. Maşina a parcat lângă vestiarele şi duşurile acoperite. Profitaţi de soare şi nu vă faceţi griji pentru mine. Am să vă aştept cât are să fie de trebuinţă.
Grăbit ca un animal de noapte care pierde soarele, Ginés a sărit din vehicul şi s-a dus la recepţia de la vestiare. O hindusă i-a dat un bilet şi i-a arătat dulăpioarele aliniate pentru haine. S-a dezbrăcat în umbra reavănă a unor încăperi din lemn întristat de umbra veşnică, la care le condamnau palmierii înalţi, şi umezeala ce picura şi rodea duşurile, perlată ici şi colo cu stropi de apă ce păreau să fie vii şi să se reproducă. A ieşit de la vestiar, şi-a băgat în grabă hainele şi pantofii claie peste grămadă într-un dulăpior şi a luat-o la goană spre mare, care se ducea şi venea, mugind ca o maree siniliu cu alb. Trei tineri negri şi molcomi au urcat la gheretele din lemn şi palmieri pentru a-i privi de acolo pe vilegiaturişti, în acest caz pe singurul care înfrunta, cu lovituri, vrăjmăşia apelor. Aparţinând unor trupuri înţelepte, adaptate la ghereta-cuşcă, ochii urmăreau depărtarea dintre înotător şi perpendicularele gropilor şi vârtejurilor. Înfipte în nisip, anunţurile marcau zonele interzise, dar puterea apei îl apropia mereu pe singurul vilegiaturist de perpendicularele fatidice. Atunci, trupurile tinere şi indolente îşi regăseau raţiunea de a fi acolo, un fluier argintiu de poliţist de la circulaţie li se ivea între buzele uriaşe, şi fluierăturile li se cocoţau pe vuietul mării, atrăgând atenţia înotătorului. Ginés înţelegea avertismentul şi lupta, vrând să fugă de ispita morţii. Dădea din braţe orbeşte în marea înfuriată şi râdea până la geamăt, lovind cu pumnii închişi în faţa plină de bale a celor mai înalte valuri. Batjocoritoare de atâta putere, ele îl rupeau de consistenţa mişcătoare a fundului de nisip şi scoici albe, ridicându-l cu prefăcută delicateţe, şi îl momeau în larg ori îl împingeau pieziş, de parcă voiau să-l ducă în haznalele morţii. A căutat un loc unde marea era mai slabă, ca să-şi tragă sufletul şi să se simtă iar sigur pe picioare. Dar, ridicând privirea, a observat că bolta albastră pierduse bătălia cu norii, iar lumea întreagă, chiar şi el, rămăsese la cheremul unei prelate cenuşii, care îl ducea la disperare. În plus, a mai auzit şi tunetul, un anunţ dinspre apus, devenit o ploaie caldă ce cădea fără preget, mai întâi blândă, apoi furioasă, ca nişte fire de piatră ce voiau să se împlânte în el, să-l lase pe gânduri în bătălia dinainte pierdută cu stihiile. Voia să rămână acolo cu apa până la piept, cu potopul deasupra capului, cu angoase tot mai greu de controlat, pe când apa din cer se contopea cu lacrimile ce-i curgeau cu găleata din ochi. Prin perdelele de ploaie şi lacrimi, marea era o opţiune: ori să coboare în adâncurile definitive şi să-şi scufunde pe vecie piatra neagră ce-i ocupa creierul, ori să revină pe plajă, ca să-şi regăsească umbra fugii frustrate. Dar marea călduţă în care se cufundase îi oferea o căldură de adăpost, ca o pătură, ca un trup de femeie ori ca senzaţia că era acasă într-o zi de toamnă, cu ploaia răpăind dincolo de geamuri. Din spaţiul locuit de amintiri, faţa femeii a tot crescut până s-a făcut cât capul lui, apoi a dat pe-afară şi s-a prefăcut într-un orizont total, cu trăsături diluate de ape.
- Encarna, a şoptit şi s-a pus definitiv pe plâns, de parcă pricepuse brusc că se pierduse într-un oraş subacvatic.
- Dacă mă lăsai pe mine, şefu', la toţi le ieşea totul mai ieftin.
Carvalho tocmai intrase în birou, frigul îi ajunsese până la oase şi avea senzaţia că greşise ziua ori anul. Vocea lui Biscuter i se părea un peisaj sonor lipsit de interes şi n-a înţeles imediat că omul stăruia.
- Să nu-mi spui că ziua e zi, fiindcă am fi putut sărbători şi în casa ta din Valdiviera şi aici. Am cumpărat nişte lumânări la solduri, în magazinul de ceară de pe strada Bisbe. Totul mai intim, mai personal, nu ştiu cum.
- Dar ce-i de sărbătorit?
- Dar ştiu că ai luat-o razna, şefu'. E sfârşitul anului, şi au telefonat de la Odiseea. Ne rezervă masa...
- Sfârşitul anului.
-... masa de trei persoane: dumneata, domnişoara Charo şi eu. Va trebui să-mi pun cravata.
- Ţie îţi place să porţi cravată.
- Păi, cravata îmi stă ca funia pe spânzurat. Uite ce gât am.
Într-adevăr, părea că gâtul îi fusese spânzurat cu grijă de un călău insistent şi mocăit.
- În plus, am cumpărat lumânări care omoară ţânţarii.
- Aici nu-s ţânţari.
- Pentru orice eventualitate. Preţul era foarte convenabil. Chestia cu restaurantul, şefu'. Nu mă convinge. Are să fie foarte scump şi ne vor da patru porcării.
- Odiseea e un restaurant serios. Proprietarul e poet.
- Iete-te. La ce foame fac poeţii...
Carvalho a controlat lista telefoanelor primite, notată de Biscuter.
- Cine-i Gálvez?
- Mi-a zis că-i jurnalist, că a avut multe probleme cu poliţia, că l-au răpit nişte tipi de la ETA [2], pentru nu ştiu ce încurcături cu Sofico [3], şi că vrea să-ţi istorisească tot adevărul despre canalul Panamá.
- Ştiu suficient despre canalul Panamá.
- A zis că mai sună el.
- Dacă mai sună, spune-i să se adreseze biroului de obiecte pierdute al PSMS [4]. Şi Federico III ăsta, de Castilia-León?
- Un candriu, şefu'. Zice că-i regele legitim al provinciei Castilia-León şi că extremiştii vor să-l aresteze, ca să-l detroneze pe Juan Carlos [5] şi să-l pună pe el în loc. Dar el nu vrea, că-i republican. Mi se pare că ţi-am notat totul, aşa cum mi-a spus.
- În dimineaţa asta au dat drumul la toţi ţicniţii, după câte văd. Fă-mi ceva de mâncare.
- Îţi încălzesc clătitele cu ciolan şi aioli, rămase de ieri?
- Aş prefera un sendviş cu peşte prăjit, rece, cu piper şi vinete. Şi pâinea, frecată cu roşie.
Scrâşnind ca un motor cu explozie când intră pe ultima linie dreaptă a Marelui Premiu de la Monte Carlo, Biscuter a dat fuga în bucătărie. Carvalho a aruncat blocnotesul într-un colţ al mesei, altarul unor hârtii felurite, în majoritate perimate. Ştia că între ele era şi bonul pentru scoaterea a două costume de la un croitor din Sarriá, dar căutarea lui era o treabă pentru 1984: "Mai e şi mâine o zi", şi-a zis.
În schimb, era grăbit să formeze un număr de telefon notat pe o cutie de chibrituri. Da, doamna Valdez era acasă, cine o căuta? De la Benemérita [6], a răspuns Carvalho şi a început să se gândească la sine, în timp ce-o aştepta pe doamna Valdez, până ce vocea femeii l-a obligat să-şi reintre în piele.
- Sunt detectiv particular şi soţul dumneavoastră m-a angajat să vă supraveghez. Tocmai vin de la aeroport. Soţul dumneavoastră îmi dăduse întâlnire acolo, ca să mă plătească şi să-şi ia rămas-bun.
- Să-şi ia rămas-bun? Dar nu-i cu putinţă. Chiar astă seară dăm o cină.
- Amânaţi-o. Soţul dumneavoastră a plecat în Maldive cu cumnata.
- Cu cumnata cui? Cu a mea?
- Nu, cu a soţului dumneavoastră.
- Cu sora mea?
- Mai sunt şi alte opţiuni, dar mă tem că da. V-o spun fiindcă intră în preţ. Soţul dumneavoastră e un amestec ciudat de sadism şi masochism. Când l-am informat despre conduita dumneavoastră, a adăugat cincizeci de mii de pesetas pe decont, ca să vă dau acest telefon.
Doamna Valdez tăcea, dar nu plângea.
- Despre ce l-aţi informat?
- Despre întâlnirile dumneavoastră cu don Carlos Prats Gasolí într-un meublé de pe bulevardul Hospital Militar, mai cunoscut drept Căsuţa Verde.
- Dumneata erai acolo?
- În două sau trei ocazii, am avut norocul să vă văd când intraţi.
- Ai o meserie scârboasă.
- De vină e morala în vigoare. Dumneavoastră, bogaţii, aţi stabilit-o. De ce vă plângeţi? Modificaţi-o, şi nu va mai fi nevoie de detectivi particulari. Între timp, eu rămân un profesionist care îşi face datoria. Soţul dumneavoastră e în Maldive până după Epifanie [7]. Apoi are de gând să se stabilească în Republica Dominicană. V-a lăsat la dispoziţie contul de la Hispano Americano; în schimb, le-a lichidat pe cele de la băncile Central şi Catalana.
- Cele mai bune.
- Se mai întâmplă. Întâi moare pasiunea, apoi iubirea, până la urmă dispar şi tandreţea şi obiceiul de a se vedea. Ultimele se topesc conturile curente.
- Şi de ce nu mi-a spus toate astea singur, cu vorbele lui ori în scris?
- Scrisul e o probă legală, iar în vorbe efortul n-are compensaţie. În puţinul timp cât am avut de-a face cu soţul dumneavoastră, mi-am dat seama că urăşte confruntările directe.
- Nu vreau să vă mai aud glasul scârbos.
- Nu vă faceţi probleme. Nu obişnuiesc să lucrez pe gratis. Mi-am făcut doar datoria.
A închis telefonul şi şi-a spus: "căcat".
Biscuter a adus un sendviş zdravăn şi i l-a pus în faţă ca pe o ofrandă.
- Ţi-am cerut un sendviş, nu un merluciu întreg.
- Din câte am auzit, te-ai sculat cu noaptea în cap şi ai nevoie să-ţi refaci forţele. Peştele are mult fosfor. Face bine la memorie.
- Am prea multă memorie. Biscuter, în orice clipă închid biroul, şi plecăm amândoi, tu şi cu mine, coloni în Australia.
- Şi domnişoara Charo?
- Charo e prea personală.
Dar Charo era chiar acolo, în uşă, cu bujori în obraji şi respiraţia întretăiată.
- Bine că dau de tine, Pepe. Te-am sunat şi nu erai acasă.
- Cina e astă seară.
- Lasă-te de invitaţii la cină. Trebuie să mă ajuţi, te rog, nu spune nimic. Lasă-mă pe mine. Mă rog. Nu ştiu cu ce să încep.
Charo ţinea uşa deschisă cu un picior, iar pe celălalt abia îl băgase în birou.
- Tocmai voiam să-mi înfulec sendvişul.
- Noi doi chiar vorbeam despre dumneata.
- Te rog, Pepe, te implor. Biscuter, du sendvişul la bucătărie. Aşteptaţi-mă, mă întorc imediat. Vin cu cineva. Pepe, ţi-am mai vorbit eu despre verişoara mea, Mariquita. Fiica unei surori a mamei, din Águilas, ţi-am mai vorbit despre ea, Pepe, cu siguranţă. Trebuie s-o primeşti. A păţit ceva teribil. Adică, nu ea, ci altă verişoară, Encarnación. Şi despre ea ţi-am mai vorbit. Cea din Albacete. Nu te mişca. Mă întorc imediat.
Zborul pardesiului a dus-o de unde venise. Carvalho i-a cerut lui Biscuter să ia sendvişul şi a înfruntat uşa biroului ca pe cortina unei scene de teatru. Sunau sonerii. Se stingeau lumini. Începea spectacolul.
Note:
[1] Copac (din familia bignoniaceelor) cu frunze mari, caduce şi flori de culoare violetă, din regiunile tropicale ale Americii, cultivat în scopuri ornamentale în parcuri şi grădini.
[2] Organizaţia bască, revoluţionară şi separatistă, Euskadi ta Azkatasuna (Pământul Basc şi Libertate). Fondată în 1959, aceasta s-a definit drept marxistă în 1961 şi a optat pentru calea luptei armate. După asasinarea, în 1973, a lui L. Carrero Blanco, pe atunci prim-ministru, organizaţia s-a scindat în ETA político-militară şi ETA militară, care a susţinut coaliţia Herri Batasuna şi a intensificat atentatele cu maşini-capcană. Ca reacţie la violenţa etarra, forţele parlamentare basce, cu excepţia coaliţiei Herri Batasuna, au semnat în 1988 Pactul de la Ajuria Enea, în vederea instaurării păcii în Ţara Bascilor.
[3] Aşa-numitul Grup Sofico, sau "Imperiul Sofico", era un grup de firme spaniole, al cărui faliment în 1974 a constituit unul dintre cele mai mari scandaluri financiare din epoca franchistă, în care au fost implicaţi miniştrii, militari şi oameni politici.
[4] Sigla Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (în lb. sp., PSOE), fondat pe 2 mai 1879. În 1976, PSOE a fost legalizat şi s-a dezvoltat într-un ritm rapid, alternând la guvernare cu Partidul Popular (democrat-creştin).
[5] Regele Spaniei, don Juan Carlos I de Borbón. Dinastía de Borbón a fost restaurată (1875) odată cu urcarea pe tron a regelui Alfonso XII (1857-1885). Fiul acestuia, Alfonso XIII (1886-1941) a ocupat tronul de la majorat (1909) până la proclamarea celei de-a doua Republici (1931). Zece ani mai târziu, a abdicat în favoarea fiului său, Juan de Borbón Battenberg, care, la rândul său, a renunţat la toate drepturile dinastice (1977) în favoarea lui Juan Carlos I (1938), în persoana căruia a fost restaurată monarhia în Spania.
[6] Garda Civilă, jandarmeria spaniolă.
[7] Sărbătoare religioasă catolică, ce marchează momentul când Isus Hristos a fost înfăţişat Regilor Magi. Corespunde ca dată (6 ianuarie) sărbătorii ortodoxe a Bobotezei.