Atlas de mitocănie urbană

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Specie - din fericire - dispărută, Valutistul are şi azi moştenitori genetici în "persoana" Mârlanului de Dorobanţi sau a Cocalarului de Trafic. În vremurile demult apuse, îl întâlneai pe lângă casa omului (de schimb valutar), scoţând sunete de genu' "hai, băiatu', că am io mărci şi dolari mai eftini", "hai, fratele meu, să te fericesc cu un parfum original, să moară, să facă, să dreagă..." În afara gălăgiei specifice speciei şi a tupeului obţinut sub protecţia turmei, Valutistul molfăia seminţe şi scuipa pe jos, astfel încât trotuarul din jur, teritoriul său, să fie foarte bine delimitat. În urma migraţiilor repetate în vestul Europei, Valutiştii au fost exterminaţi de propriile apucături, precum furtul sau contrabanda.


Cea mai veche specie din regnul ei, Trelingarul de Colţul Străzii are ca semne distinctive, aşa cum bine au subliniat oamenii de ştiinţă în denumire, treningul completat de freza nereuşită à la Beckham şi şuviţele blonde de prost-gust. Penele de pe spate îi demonstrează legăturile de rudenie cu Gherţoii de Bloc, părinţii lor, sau cu rudele lor mai bogate, Ţăranii de Mall. Sunt animale sociale care trăiesc în haită... sau mai degrabă în stol, dacă judecăm după IQ-ul destul de scăzut, similar cu cel al păsărilor mici. Fiinţe foarte zgomotoase indiferent de oră, îşi petrec viaţa agăţaţi de gardurile care mărginesc aleile din faţa scărilor de bloc, lăsând în urmă, în fiecare seară, în momentul în care se retrag către vizuină, munţi de coji de seminţe şi cutii de bere ieftină. Mereu în perioada de împerechere, Trelingarul de Colţul Străzii nu va ezita să încerce să abordeze orice tânără care trece prin faţa blocului cu câte un "Pisi!", incapabil să înţeleagă că prostul-gust altoit pe prostia lor nativă "nu e combinaţie".


Animal sociabil pe scara aşa-zisei evoluţii, Gherţoiul de Bloc ţine cu tot dinadinsul să interacţioneze zilnic cu semenii săi. De câte ori are ocazia, acest specimen mereu spărgător de seminţe, blochează ghena cu propriul gunoi, face focul şi grătarul în văzul tuturor pe ritmuri de manele sau îşi repară şi spală maşina în faţa intrării blocului, în compania animalului preferat - petul de bere. Prin aceste ritualuri, Gherţoiul de Bloc ţine morţiş să-şi marcheze teritoriul, ajutat adesea şi de femela lui, femelă care, atunci când găteşte, are grijă să ştie toată scara. Şi, pentru ca spectacolul zoologic să fie complet, Gherţoiul de Bloc îşi scoate câinele la plimbare în fiecare zi, având grijă să umple trotuarul cu cât mai multe semne distinctive.


Poate cea mai răspândită specie din fauna urbană, Piţipoanca de Companie se distinge uşor în peisaj, numele vorbind de la sine despre apucăturile speciei. Superficială, stridentă şi opulentă, ea se va afişa întotdeauna în dreapta unui Mârlan de Dorobanţi sau a unui Ţăran de Mall. Fiinţe nocturne, de tip club, poartă de-a lungul zilei, indiferent de condiţiile atmosferice, ochelari de soare mari şi negri pentru protecţia ochilor. Aflate permanent în căutarea hranei, au în dotare genţi mari şi scumpe, de marcă evidentă, necesare depozitării acesteia. Sunt fiinţe comunicative, telefoanele mobile devenind de-a lungul vremii o prelungire firească a urechii. Le place să apară la televizor, unde vorbesc despre orice. Visul lor este ca, măcar o dată în viaţă, o cunoscută revistă de poze să le publice fotografia şi să le laude pentru preţurile exagerate ale veşmintelor şi accesoriilor. Apelativul "Hai, fată!" este, de departe, cel mai utilizat în comunicarea verbală.


Îl recunoşti uşor după maşina ostentativă, de obicei mare şi albă, ceafa groasă de meltean sau după maioul cu sclipici etalat pe Radu Beller, la o cafea cu o femelă din specia Piţipoanca de Companie, pe care o deţine, îmbracă şi dezbracă, el şi toată haita sa. Muşchii lucraţi greţos de atent, cele trei rânduri de chei de pe masă, cele două mobile bătute în diamante, lăsate cât mai la vedere, sunt numai câteva dintre semnele ce îţi arată că ai avut ghinionul să dai peste un asemenea specimen. Spre deosebire de ruda sa nu foarte îndepărtată, Bădăranul de Cinematograf, Mârlanul de Dorobanţi nu posedă curiozitatea necesară vizionării unei întregi ore de film.


Acţionează îndeosebi noaptea, în spaţii închise, denumite de contemporani cluburi de fiţe. Banii nefiind o problemă, graţie familiei în care s-a născut, animat de dorinţa de recunoaştere a masculinităţii, se află permanent în căutarea împerecherii cu femele din categoria Piţipoanca de Companie. În momentul în care reuşeşte, mânat de discreţie, are grijă să afle toată lumea prin intermediul presei de moravuri uşoare. Fire nestatornică, cu cât numărul femelelor marcate este mai mare, cu atât mulţumirea de sine creşte, în aplauzele masculilor din aceeaşi specie. Atunci când nu conduce maşina a cărei asigurare costă cât întreţinerea unei scări de bloc, are mâinile ocupate, după caz, cu cheile maşinii, cu un trabuc mare cât antebraţul sau cu telefonul mobil, evident scump, luate două câte două. În timpul în care îi mai rămâne se odihneşte.


Dotată cu o privire ageră, care-i permite să identifice portofelele pline, atât pe timp de zi, în fumul gros al cafenelelor, cât şi pe timp de noapte, în penumbra cluburilor de fiţe, se află permanent în căutarea unei relaţii dezinteresate, sentimentale, de Shopping, îndeosebi cu masculii din specia Bătrânelul de Discotecă. Mereu dispusă la sacrificii de dragul penajului, Dăunătoarea de Portofel migrează des la cumpărături, indiferent de condiţiile climaterice şi de sezon, spre teritorii precum Milano sau Dubai, la braţul cardului fără cap, dar cu două picioare. Subspecie aspiraţională a Piţipoancei de Companie, Sugativa Aspiratores este extrem de periculoasă inclusiv pentru masculii-Alfa cu care interacţionează. Muşcătura ei provoacă golirea dureroasă a conturilor.


Asemenea Mârlanului de Dorobanţi, Pedofilus Libidinosus îşi petrece întreaga zi odihnindu-se în cafenelele din zona fierbinte Dorobanţi - Radu Beller. Îl recunoşti uşor, el având mari probleme cu glandele salivare ori de câte ori întâlneşte o femelă mai tânără, care ar putea să-i fie nepoată. Bătrânelul de Discotecă vânează mai mult noaptea, în cluburi întunecoase, cu nume de bambus, pentru a fi ferit de ochii semenilor săi. Plin de bani, îşi permite să se îmbrace aproape modern, ba chiar tinereşte, crezând că în felul acesta îşi va păcăli prada. Ciudat, dar de cele mai multe ori şiretlicul chiar îi reuşeşte cu Piţipoanca de Companie care îl iubeşte dezinteresat câtă vreme are nevoie. Fire nestatornică, o consumă însă repede, căci timpul nu stă pe loc, iar el ştie asta prea bine.


Deşi creierul său este mult mai mic decât sfertul bicepsului, Mogâldanul de Pază este des întâlnit la intrarea oricărui club, având puterea de a nu te lăsa să intri. Mereu agresiv, pus pe scandal, Mogâldanul de Pază va găsi mereu un motiv să te îmbrâncească, să te jignească, să te facă să simţi că tu chiar n-ai ce căuta în locul ăla. Ciudat, intuiţia lui funcţionează bine, de cele mai multe ori tu chiar neavând ce să cauţi acolo, dacă stai să te gândeşti mai bine. O discuţie civilizată este exclusă, Mogâldanul de Pază neavând prea multe cuvinte în vocabular. Fără a mira pe nimeni, se aseamănă în comportament cu Ciumetele de Pază, umila sa rudă din parcări, de care-l desparte cel mult un costum de haine.


Specie deloc pe cale de dispariţie, Nasolul de Restaurant trăieşte în special în zonele urbane din Estul Europei, în locurile de la care, de altfel, şi-a luat şi numele. Poate fi uşor recunoscut după unghiile şi mâinile murdare, privirea vicleană, ţinuta neglijentă şi inconfundabilai atitudine superioară. La contactul cu el, se recomandă calmul şi răbdarea. Este foarte sensibil la interpelări legate de întârzierea comenzii şi poţi risca surprize salivare în ciorba de burtă. Vei simţi că îţi face o favoare aducându-ţi mâncarea la timp - ceea ce, oricum, nu se întâmplă niciodată. Aproape uman, Nasolul de Restaurant a descifrat cumva taina literelor şi a cifrelor, scrisul indescifrabil ascunzând cu certitudine încărcări exagerate ale notei de plată. Chiar dacă nu merită recompensarea sub formă de bacşiş, el te va ucide cu privirea sa plină de dispreţ în cazul în care nu ai făcut-o. De fapt, Nasolul de Restaurant are într-un fel dreptatea sa: substanţa-i aproape cenuşie îi dictează că el este stăpânul teritoriului său. Şi nu va ezita să-ţi arate asta ori de câte ori are dreptate.


Posesor al unui IQ deloc ridicat, acest exemplar umblă în haită, însoţit de cele mai multe ori de câte o femelă platinată, eventual botoxată. Indiferent de filmul rulat, va avea întotdeauna de sorbit zgomotos din pahar sau de făcut câte un comentariu interesant pentru cei din specia lui, enunţat cu voce tare. Se instigă reciproc, prin hârjoneli şi ţipete ce definesc specia: "Pensionarii, cu faţa la perete!", "Bine, băăăăăh!" sau "Arde-o, frateee!!!". Poate fi considerat, pe drept cuvânt, fratele mai mic al Ţăranului de Mall, mărturie stând telefonul lăsat mereu deschis, la care răspunde din când în când cu "Băă, sunt la film şi nu pot să vorbesc, băăă! Te sun eu, băăă!", el fiind, în mod evident, un personaj foarte important.


Îl recunoşti uşor după figura aproape interesantă pe care şi-o ia, ornată cu ochelari de vedere atipici, tocmai pentru a te induce în eroare. Îşi părăseşte vizuina pentru a merge la toate evenimentele şi lansările de orice fel, pe la toate petrecerile, cool să fie - pe genul drum and base-ota-mnac -, şi în alte locuri "exotice", unde e tare bine să fii văzut. Odată remarcat, Snobul de Eveniment va veni lângă tine imediat pentru a-ţi povesti - pentru a treia oară! - cum a fost el într-o excursie la Paris sau la Berlin, de unde şi-a mai luat ultimul model de aparat foto, cu lentilă mai mare şi mai bună decât a ta. Cu un penaj neglijent atent studiat, coloritul său va fi întotdeauna unul extravagant, tendinţele în care se înscrie Snobul de Eveniment fiind unele de care tu nu vei afla prea curând. Pseudointelectual prin excelenţă, el va avea mereu la îndemână citate din nu-ştiu-ce poeţi indieni, numai să te facă să te simţi prost.


Populând îndeosebi arealele unde au loc vernisaje şi expoziţii de orice fel, deşi nu are nici o invitaţie şi nici vreo legătură cu ele, Mocangiul de Vernisaj este dotat cu un marsupiu de invidiat, utilizat pentru depozitarea kilogramelor de pateuri şi fursecuri adunate de pe mese, pentru consumul propriu. Cele mai evoluate exemplare ale acestei specii parazitare au fost binecuvântate de către mama-natură şi cu anumite buzunare laterale, eventual cu câte o pungă de un leu, pentru a duce şi în vizuină din prada atât de uşor obţinută. Dar asta, normal, numai după ce Mondenus Mocangius este pe deplin ghiftuit. Dacă vedeţi un asemenea specimen, feriţi-vă din calea sa, mai ales dacă răspundeţi de obiectele promoţionale - nu se va sfii să ia câte două-trei din fiecare, punându-vă atât pe dumneavoastră, cât şi pe restul invitaţilor, într-o postură cel puţin penibilă.


Înrudit cu Ghiorlanul de Trotuar, cu care adeseori se confundă, Băgătorul în Faţă la Coadă apare şi se manifestă agresiv oriunde se formează cozi mai scurte sau mai lungi, fie că este vorba despre cinema sau teatru, gară sau aeroport, administraţie financiară sau staţie de autobuz. Lipsit de scrupule, face orice pentru a-şi atinge obiectivul, anume băgatul în faţă, platoşa chitinoasă absolut impermeabilă la bun simţ dezvoltată de-a lungul involuţiei sale fiindu-i de mare ajutor. Cu cât coada este mai lungă, cu atât dorinţa de reuşită este mai mare, iar mijloacele utilizate mai rafinate. Dacă la o coadă scurtă intră în faţă pur şi simplu, la o coadă mai lungă Bagaciosus Codensis induce în eroare asistenţa cu ajutorul unor introduceri de genul "Pot să întreb ceva?", "Mă grăbesc, filmul meu începe acum, vă rog" sau "Soţia mea este gravidă". Altfel, se simte bine în pielea lui, lucru de înţeles, dată fiind grosimea obrazului.


Specie des întâlnită în autobuz, troleibuz şi metrou, Ţopârlanul de Transport în Comun se distinge prin mirosul puternic de transpiraţie pe care-l răspândeşte peste tot. Plecat la vânătoare de locuri libere, acesta se îmbrânceşte de fiecare dată la intrare, împinge şi îşi face loc cu coatele, iar, după ce se aşază, nu cedează niciodată locul femeilor sau semenilor mai în vârstă, pe care se face că nu-i vede. În general, pipăie femelele din imediata vecinătate, el fiind mereu în călduri. Ascultă adesea manele pe mobil, iar, atunci când trebuie să coboare, Ţopârlanul de Transport în Comun rămâne la fel de agresiv, dând din toate membrele, în toate părţile. Aşa că, practic, este imposibil să te fereşti de el.


Animal politic prin excelenţă, Agariciul cu girofar străbate şoselele prost făcute ale ţării de parcă ar fi propria lui tarla. Comportamentul agresiv la volan se datorează şi geamurilor fumurii după care se ascunde, dar mai ales unei impertinenţe moştenite genetic. Deşi abuzează de răbdarea noastră mai ceva ca o adolescentă de răbdarea părinţilor, nu are duşmani naturali, poate doar alegerile din patru în patru ani - dar şi acolo se descurcă, jungla urnelor funcţionând de minune în favoarea sa. Odată întâlnit un asemenea exemplar, îl vei vedea imediat şi pe al doilea, şi pe al treilea, ei mergând într-un şir indian autorizat, scoţând tot felul de sunete de atenţionare. Nu există cale de a-l evita. Se recomandă să faci pe mortu' până trece de tine.


Cu doar câteva clase terminate, Necioplitul de Şantier te va face să te simţi întotdeauna prost, în cazul în care eşti o persoană de sex feminin. Agăţat de schelele care împânzesc marile oraşe, Ordinarus Jenantus, mereu în călduri, nu se va da în lături să încerce să-ţi curteze prietena, mama sau soţia, aflate în trecere prin zona respectivă, prin emiterea unor sunete guturale puternice, foarte asemănătoare cu cele utilizate de alte specii care trăiesc însă în copaci. Neavând succes, evident, Necioplitul de Şantier, încurajat de interjecţiile celorlalţi reprezentanţi ai speciei care-l însoţesc, va ţipa, va zbiera şi va face în toate felurile, limbajul său aparent sărac conţinând multe cuvinte care se pot băga, scoate sau... doar el mai ştie ce. Singura scăpare, în cazul în care sunteţi atacate verbal de asemenea exemplare, ar fi să traversaţi liniştite.


Specimen deosebit de interesant, ca urmare a simbiozei în care trăieşte cu specia umană, Impertinentul de Taxiu este regele neîncoronat al străzii. Dacă eşti în trafic, se recomandă evitarea lui totală: îţi va tăia calea cu siguranţă, îţi va da claxoane şi flashuri cum se schimbă culoarea semaforului în verde şi va evita folosirea semnalizatorului. Dacă eşti pe trecerea de pietoni, tu, Homo Sapiens, va trebui să-i dai prioritate lui, Grobianus Taxia. Iar, dacă ai curajul să te aventurezi în bârlogul lui, va trebui să te înarmezi şi cu foarte multă răbdare: mai întâi te va întreba unde mergi, chiar dacă nu are nici un motiv să facă asta; indiferent de răspunsul tău, el va strâmba din botul său urât mirositor, neras de o săptămână. Apoi, dacă ai cumva norocul să fie de acord să te ducă la destinaţie, vine partea cea mai grea, în care va trebui să înfrunţi, în ordine aleatorie, staţia care urlă la maximum, manelele, fumul de ţigară, geamul deschis şi mirosurile emanate de corpul său.


Cu capul plecat în pământ sau cu privirea fix-sfidătoare, Pavimentus Ghiorlanus se deplasează rapid pe trotuare, cu viteză mare, urmând un traseu rectiliniu, indiferent de numărul de persoane pe care trebuie să le dea la o parte. Preferă deplasarea în grup pentru a te putea obliga să te dai la o parte sau pentru a te putea agăţa cu umărul, un bun pretext pentru scandal. Îşi marchează teritoriul cu ajutorul mucurilor de ţigară şi al salivei pe care le împrăştie pe areale cât mai mari. Vârsta înaintată sau sexul celui întâlnit în timpul deplasării nu-i schimbă comportamentul, din contră, Ghiorlanul de Trotuar folosindu-şi fără ezitare umărul şi, câteodată, mâna pentru a-şi face loc în aglomeraţie.


Dacă Mogâldanul de Pază este stăpânul uşii de la intrarea în club, fratele lui vitreg, Ciumetele de Parcare, este regele neîncoronat al trotuarelor, dar mai ales al locurilor cu potenţial de parcare - fie ele şi spaţii verzi. Manierele rafinate, igiena nemăsurată, vocabularul hiperbolic de tipul "Am grijă de maşină, şefu'?" îi păstrează un loc de cinste în capul mesei mitocăniei urbane. Cel mai des întâlnit în capitala ţării noastre, sălbaticul exemplar va trage de tine cu nesimţire până când va reuşi să smulgă o şpagă. Puii şi femelele îl însoţesc frecvent, tremurând de nerăbdare să-ţi umple maşina de zoaie sub pretextul spălării ei.


Deseori confundat cu Melteanul-care-face-biluţe-la-stop, Cocalarul de Trafic se evidenţiază prin agresivitatea sa excesivă, hormonii prost întrebuinţaţi şi gesturile sale ample cu unul dintre degetele membrelor sale superioare. Claxonează permanent, depăşeşte mereu rândul de maşini ce stau la stop, merge pe linia de tramvai, blochează intersecţiile, eliberează excesiv de multă salivă pe geamul deschis al maşinii sale furate din Germania, vorbeşte la mobil cât poate de tare şi - normal - ascultă manele la volum maxim. Are permanent cel puţin un geam deschis. Deseori este confundat cu Mârlanul de Dorobanţi, dar, de dragul ştiinţei, noi şi cercetătorii noştri am preferat să îl prezentăm separat.


Rudă foarte apropiată a Mocangiului de Vernisaj, Pomanagiul Electoral (cum mai este denumit) apare la tv ori de câte ori vreun partid dă mită electorală prin parcuri. Mereu în căutare de mici - prada sa preferată -, Pomanagiul înfulecă pe nerăsuflate cât mai mult, mergând pe principiul cămilei care îşi face plinul de apă. Nu se dă în lături de la îmbrânceli şi bătăi, doar-doar mai prinde câte o pradă promoţională sub formă de tricou, breloc sau pahar de bere. Specie umilă, dar perversă, Pomanagiul nu va ezita să-şi doboare fraţii de turmă pentru binele său personal.


Să vă ferească Dumnezeu de întâlnirile cu exemplarele acestea - enoriaşi mult prea grăbiţi să pupe moaştele sau să pună laba pe o porţie de colivă gratis. Animale de pradă, vor călca în picioare virtuţile creştineşti, îl vor îmbrânci şi chiar îl vor scuipa pe aproapele lor, ca nu cumva să se termine pomana şi să rămână cu buzele umflate. Virtual identice cu exemplare din specia umană, Preacuvioşii de Îngrămădeală fac totuşi parte dintre cei care, deşi mare e grădina Domnului, vor sări întotdeauna gardul. Specie pe cale de apariţie excesivă, Preacuvioşii vor fi mereu în căutarea prăzii, în special pe lângă biserici sau alte locuri aparent liniştite. Apar la tv, la ştiri, în haită, ţipând, zbierând, jurând şi înjurând pentru o bucăţică de ceva.


Înrudit cu Ţăranul de Mall, Mojicul de Iarbă Verde iese din bârlogul său imediat ce a dat căldura, bucurându-se împreună cu întreaga familie de acest fenomen. Carnivor prin excelenţă, caracteristică surprinsă foarte bine în denumirea lui ştiinţifică, Gratarus Nesimtitus este des întâlnit, îndeosebi la sfârşit de săptămână, în pădurile şi poieniţele din jurul marilor oraşe, alături de alte familii din cadrul aceleiaşi specii. Din păcate, hârjoneala lui şi a familiei - numeroasă şi zgomotoasă - dăunează grav habitatului, Mojicul de Iarbă Verde lăsând în urma sa munţi întregi de resturi de tot felul, bunul simţ nefiindu-i deloc familiar. Mirosul de grătar şi manelele ce răsună la maximum din maşinile parcate pe spaţiile verzi sunt primele semne că Gratarus Nesimtitus a invadat zona verde, curată până în acel moment. A se evita pe cât posibil.


Mereu plictisită, Indolenta de Magazin este soră bună cu Indolenta de Ghişeu, una dintre diferenţe fiind că, în acest caz, puterea îi vine de la o casă de marcat sau de la un raft plin cu produse de care tu ai nevoie. În cazul în care nu mănâncă şi nu îţi vorbeşte cu gura plină, Indolenta de Magazin poartă discuţii interesante cu o colegă sau vorbeşte la telefonul mobil, asta doar ca să nu te servească. Dacă ai şi ghinionul să fii la mall, iar ea să fie şi mai tânără decât tine, te va tutui din primul moment. Ca trăsătură particulară, specia aceasta nu are niciodată rest, aşa că vei avea mereu în buzunar câte ceva de ronţăit. Nu încercaţi să o înţelegeţi. Comportamentul anumitor specii ţine pur şi simplu de misterele faunei urbane.


Îl recunoşti uşor după maneaua care îl anunţă că este apelat pe telefonul mobil, după lanţul gros ce îi cuprinde grumazul, după gelul din cap şi perciunii îngustaţi până la ridicol sau după tricoul fake, cumpărat din En Gros, pe care este scris greşit numele unui brand celebru. Rudă foarte apropiată cu Bădăranul de Cinematograf, Ţăranul de Mall îşi părăseşte adăpostul îndeosebi seara, mai ales sâmbăta şi duminica, cu întreaga familie, pentru a se recrea, unde altundeva decât la mall. Mascul-Alfa de felul lui, vorbeşte tare, gesticulează mult, cele două beri băute acasă fiind mai mult decât suficiente pentru a se face remarcat.


Versatil, mereu furişându-se pe după copiatoare, acesta este cel mai puţin văzut specimen din regnul mitocanilor. Foarte rar este prins câte un exemplar rătăcit, şi chiar şi acesta scapă basma curată, fiind un mitoman de excepţie. Cutiile goale de pizza lăsate pe masa din bucătăria firmei, farfuriile, tacâmurile şi cănile de cafea nespălate, urmele din WC-ul companiei, dârele de transpiraţie de pe holuri şi scrumierele pline din sălile de conferinţe sunt semne care atestă că Mitocanul de Birou a trecut pe acolo.


Întotdeauna gata să înveţe o limbă străină, Atârnătoarea de Expat, subspecie a Dăunătoarei de Portofel, specializată în vânatul care provine din teritoriile vest-europene, este recunoscută pentru abilităţile sale lingvistice. Se hrăneşte la fel de bine cu italieni libidinoşi, nemţi sătui de femele grase care miros a sauerkraut sau cu americani care poartă şosete cu sandale. Sunt, în general, bine dotate fizic, uneori tunate cu botox, silicon şi alte substanţe cărora le şade bine într-un manual de chimie, nu în buzele sau sânii unei urmaşe a Evei. Din neatenţie, cad frecvent pradă Bătrânelului de Discotecă. Sunt deosebit de vulnerabile la mersul economiei, teritoriul lor de vânătoare fiind ameninţat de criza economică şi migrarea expaţilor înapoi în ţările lor de origine.


Specie pe cât de versatilă, pe atât de arogantă, Şefuţul te va trata mereu ca pe un sclav, dacă eşti subordonatul său, şi îşi va linge mereu cu dăruire superiorul direct. Dar asta numai până când dă de un şef şi mai mare, în faţa căruia îl va vorbi de rău pe cel pe care abia l-a lins, în speranţa că, doar-doar, îi va lua locul într-o bună zi. Stăpâneşte foarte bine tehnica avansării în haită, săpându-l constant pe masculul-Alfa, până la doborârea sa. Dacă eşti mai jos în poziţia clanului, ai mare grijă cum îţi etalezi inteligenţa, căci va face tot posibilul să se descotorosească de tine, de teamă să nu-i iei locul, fiind mai competent.


Trăieşte exclusiv în mediul virtual, având abilitatea de a-şi schimba identitatea dintr-un singur click, mai des decât năpârlesc şerpii. Are cel puţin un blog neinteresant şi îşi dă cu părerea pe alte bloguri, forumuri şi site-uri sociale. Fiind foarte fricos din fire, s-a adaptat perfect la mediul virtual, având capacităţi de camuflare aproape infinite. Este foarte curios, chiar băgăcios, şi intervine cu câte un comentariu neinspirat în orice discuţie importantă de pe internet, apoi verifică cu febrilitate reacţiile. Mai rar inteligent, este deseori agresiv, pripit şi întotdeauna contra. Dezvoltarea întârziată a cortexului său este demonstrată de greşelile gramaticale sau de logică şi preferinţa pentru prescurtări pe care nu le poate înţelege decât un alt reprezentant al aceleiaşi specii.


Rasă extrem de violentă, umblând mereu în haită, Ghiolbanul de Galerie este foarte ataşat de fenomenul fotbalistic. Indiferent dacă echipa sa pierde sau câştigă, este bine să-l eviţi, comportamentul său fiind extrem de agresiv: sparge sticle şi seminţe, îşi lasă saliva peste tot, urlă şi înjură. Cantitatea de alcool suportată de sângele său este una cu adevărat impresionantă. Lipsit de viaţă personală, interesul Ghiolbanului de Galerie va fi mereu redus la scandal, la cum să mai agreseze vreo haită rivală sau, de ce nu?, vreun cameraman de la vreo televiziune interesată de aceste instincte de turmă. Dacă se poate, este bine să eviţi orice contact cu această specie.


Subspecie a Mitocanului de Birou sau a Mârlanului de Dorobanţi, Îngălatul de Gym, practicant de sport în vederea îmbunătăţirii permanente a relaţiei cu oglinda, nu-şi trage niciodată protecţia de plastic subţire peste încălţări şi aduce toată mizeria oraşului până în vestiarul centrului de fitness. De la piscină sau duş vine desculţ, şiroind de apă, şi transformă praful în mocirlă, în care se simte nespus de bine. Pe treadmill sau pe bicicletă, este nedespărţit de telefon şi, dacă ar avea o a treia mână, ar vorbi la telefon chiar şi când face flotări. Vorbeşte întotdeauna tare, la fel ca varianta lui feminină, Îngălata, uşor de reperat după ochelarii de soare pe care-i poartă până-n vestiar. Aceasta, deşi în ţinută sportivă, se distinge întotdeauna prin afişarea generoasă a bretelelor de la sutien (mereu opuse la culoare maioului) şi a tatuajului dorsal de deasupra feselor.