Măcelul forestier din Parcul Naţional Piatra Craiului - un fel de reportaj

Masivul Piatra Craiului şi parcul aşa zis "naţional", care-l înconjoară, nu mai au nevoie de prea multe prezentări. Muntele în sine e o bijuterie a naturii, cu forme de relief absolut impresionante, de la poale şi pînă în vîrf. S-a scris mult despre acest munte, sunt oameni care au dezvoltat pasiuni de o viaţă pentru el, aşa că n-o să încerc în nici un fel să-i mai fac reclamă. Piatra Craiului poate deveni un munte de suflet, dacă ai răbdarea să-l descifrezi. Dar poate fi şi un loc de promenadă de o zi sau cîteva ore, dacă eşti doar în trecere prin zona Zărneşti. Din oricare categorie de vizitator ai fi, nu ai cum să pleci din Crai "nemarcat" de cele văzute. De jur împrejurul lui, autorităţile locale (primăria Zărneşti) au trasat, oarecum la întîmplare, limita unui Parc Naţional. Administraţia parcului e subordonată Romsilva, "organism" de stat care gestionează pădurile din România. Parcul s-a vrut a fi o zonă în care omul să intre "în linişte", să rămînă mut de uimire, uitîndu-se în jur, şi să plece acasă tot în linişte, bucurat în adîncurile lui de priveliştile Muntelui.

Am rămas şi eu mut de uimire prin vara lui 2006, cînd am început să merg mai mult în Crai. Dar nu din motivele la care, probabil, vă gîndiţi... Practic Craiul poate fi "atacat" prin partea nordică, prin zona Plaiul Foii, o vale splendidă cîndva, acum plină de vile, pensiuni, motoare, elicoptere şi muzici pestriţe. Drumul pînă acolo, din Zărneşti, e cam de 12-13 km, un blestem continuu pentru orice fel de maşină. Pe partea de sud accesul e ceva mai uşor, pe la cabana Gura Rîului pe drumul forestier ce duce la Fîntîna lui Botorog şi apoi în Prăpăstiile Zărneştilor. Drumul forestier e mai scurt, dar traseele spre creastă mai lungi. Însă şi peisajele, înspre sud-est sunt impresionante, cu minunatele sate de la poale, Măgura, Peştera, Şirnea, Fundata, apoi zona nordică a Bucegilor. Am rămas, aşadar, mut de uimire, în 2006, cînd, străbătînd zona Prăpăstiilor spre ieşirea vestică ce duce la refugiul Grind, în chiar inima Parcului Naţional, am văzut cum se "exploatau" pădurile din zonă. A exploata o pădure, după mine, înseamnă a alege un procent din arborii maturi care pot fi tăiaţi, îi dobori, eliberezi zona de materialul lemnos nefolositor şi apoi, după o vreme, replantezi. Asta în zonele în care ai voie să defrişezi. Numele de Parc Naţional te duce cu gîndul la o oază de linişte, cu păduri neatinse, fără construcţii private, cu drumuri de acces pentru mers pe jos şi nu cu maşina sau ATV-ul. Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa aici.

Duminică, vară, zi însorită cu cer fără pic de nori. E 7 dimineaţa şi am un chef nebun de urcat. Pereţii de calcar ai Prăpăstiilor din Zărneşti (intrarea în parc) încep să strălucească. E o linişte absolută, grandioasă, înspăimîntatoare chiar, pentru un orăşean crescut la bloc. E natura cea de neregăsit în clipurile publicitare ale promotorilor turismului românesc. O iau voiniceşte spre Grind, un mic refugiu aflat la 1.600 m. Pînă acolo e de mers cam două ore jumate. Traversez zona cheilor şi intru în valea seacă a pîrîului Vlăduşca. Se urcă greu printre stîncile uriaşe şi trunchiurile de molid cărate de ape. Ieşirea din valea secată dă într-un drum forestier care mai continuă puţină vreme, pentru ca apoi să intri pe adevăratul traseu, o potecă de munte ce suie pieptiş spre refugiu. Liniştea din vale e spartă brusc de motoare de drujbă. Forestierul e plin de buşteni şi de undeva din adîncurile pădurii se aud motoarele care taie copaci. E duminică, iar la intrare scria Parcul Naţional Piatra Craiului. Poteca ce începe traversează zona La Table, o poiană superbă de unde poţi vedea creasta dintr-un capăt în altul, pentru ca apoi să te poarte printr-o zonă de coşmar, cea a dealurilor lăsate în urmă de drujbari, unde a pus stăpînire un dezastru greu de descris: hectare întregi de pădure rasă complet, cu urme de trunchiuri şi tone de crengi lăsate la faţa locului. Liniştea devine dintr-o dată sinistră, simt că mă sufoc, parc-aş fi după un atac atomic, căutîndu-mi ieşirea din zona contaminată. Ieşirea e undeva la 1.500-1.600 de metri, cînd apuci să ieşi în poiana de deasupra dealurilor proaspăt "rase". Dacă priveşti în sus te mai poţi bucura: muntele e tot acolo, pe el nu l-au furat şi n-or să-l poată lua niciodată. Dacă te uiţi la vale îţi vine să plîngi, dealuri întregi pustiite, fără vreo şansă de "reabilitare" atîta vreme cît toată masa de reziduuri lemnoase, rezultate în urma exploatărilor, n-a fost dusă de acolo, sufocînd pămîntul. De la Grind urc încet în creastă: de acolo, de sus, dezastrul se vede la adevăratele lui dimensiuni. Uriaşe!

După cîteva zile trimit o fotografie panoramică, de rezoluţie mare, la toate ziarele din capitală, precum şi ministrului agriculturii de atunci, Gheorghe Flutur. Reacţia tuturor a fost nulă. Am fost surprins să primesc totuşi un telefon de la nu ştiu care secretar de stat din ministerul agriculturii, un tip plin de vervă şi bun de gură, care m-a ţinut de vorbă vreun sfert de oră, timp în care a încercat să mă convingă că ei, marii mahări de la Bucureşti, nu prea au ce să facă. Ştia de defrişările masive din zona Zărneşti, precum şi de cele din zona Dâmbovicioara-Argeş, aflată la cîţiva kilometri mai la sud. Şi atunci l-am întrebat, bun, dar de ce mai staţi pe scaunul ăla?! Dacă tot nu poţi să faci nimic, şi nu la Harghita în pădure (unde, apropo, e şi mai rău!), ci într-un parc "naţional", la o aruncătură de băţ de Bucureşti, atunci de ce nu te dai la o parte, poate sînt alţii care ar vrea să încerce? Omului îi trebuia neapărat elicopter cu care să-i surprindă în flagrant pe făptaşi. Aşa se gîndea el că trebuie prinşi cei care taie pădurea ilegal, cu elicopterul. L-am invitat la o plimbare prin Crai, duminica, fără elicopter. Costă mult, face zgomot şi e mai fain pe jos. Poţi sta de vorbă chiar cu drujbarii. Ei bine, domnul secretar de stat a promis o vizită în zonă, lucru care nu s-a mai întîmplat, fireşte. Între timp tăierile s-au mai potolit, nu ştiu exact din ce motive, pentru că pădure de tăiat încă mai e.

Am aflat, uitîndu-mă pe site-ul oficial al parcului, despre amenzile care s-au dat în anii 2005-2008 pentru defrişările ilegale. Numărul lor e penibil de mic, confruntat cu realitatea crudă din teren: în 2005 s-au amendat 4 tăieri ilegale, amenzile însumînd 5.360 de lei; în 2006 8 tăieri de 15.400 de lei; în 2007 tot 8 tăieri, de 11.000 de lei, anul trecut descoperindu-se o singură tăiere ilegală, cu o amendă de 2.000 de lei. În total sumele "amendate" în 4 ani pentru defrişări ilegale se ridică la vreo 8.500 de euro! Harta din satelit (Google Earth) e însă mult mai revelatoare: cîteva zeci de hectare de pădure au dispărut complet în toţi aceşti ani, sub "patronajul" Romsilva. Şi ca penibilul să atingă apogeul, administraţia parcului a primit tot în 2006 o diplomă, de la Uniunea Europeană, pentru rezultate deosebite în administrarea parcului. Fără comentarii!

Zilele trecute am refăcut traseul, după aproape 3 ani. Acelaşi drum purtîndu-te de la extaz la agonie şi înapoi. Dealurile arată la fel, masa lemnoasă a mai îmbătrînit puţin în cei 3 ani scurşi. Nu a mai trecut nimeni să cureţe locul, de replantări nici nu poate fi vorba. Apele de la viituri au săpat între timp văi mai largi, drumul forestier, de acces către fostele exploatări, a început să fie mîncat de ape. N-o să mai treacă mult şi dealurile or s-o ia la vale. Oamenii primesc, pînă la urmă, ceea ce merită.

M-am întors acasă mai abătut ca de la ultima excursie în zonă. Ce e de făcut, m-am întrebat? N-am văzut-o pe distinsa doamnă Udrea plîngînd la poalele Craiului, de grija unui Parc Naţional aflat în agonie, am văzut însă cum marii capitalişti vin la grătare cu elicopterul, tulburînd liniştea acestor locuri, tihnite cîndva. Pădurile dispar încet, încet, sub ochii noştri ignoranţi. Craiul e plin la fiecare sfîrşit de săptămînă de iubitori adevăraţi de munte sau de petrecăreţi. Zona Plaiul Foii devine, la fiecare sfîrşit de săptămînă, un fel de Vama Veche. N-am auzit, însă, de nici o acţiune mai amplă de protest pornită de cei care iubesc zona, care să determine autorităţile să cureţe şi să replanteze dealurile aflate în suferinţă. E păcat? Nu mai ştiu deloc, poate că nici nu merităm ceva mai mult, atîta vreme cît nepăsarea a devenit lucrul cel mai constant în România: de la defrişările de pădure din Crai sau de aiurea şi pînă la demolările frenetice de imobile de patrimoniu, aflate în inima Bucureştiului, totul se întîmplă sub ochii noştri mult prea îngăduitori.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

(Braşov, august 2009)