Halatul

El a plecat şi ea poartă prin casă halatul lui,
cum vine de la lucru se dezbracă şi-şi trage halatul,
se leagă strâns cu cordonul,
halatul e lung şi larg, mânecile îi atârnă, ea simte
că aşa îl cară pe el prăbuşit peste ea, slăbit,
spatele lui lung, arcuit, capul bălăbănindu-se moale peste spatele ei,
ea merge să se spele pe mâini
se uită în oglindă, se vede pe ea cu ani în urmă,
râzând, ţinându-l pe el în spate, picioarele lui rezemate
pe o latură şi pe alta a chiuvetei,
jetul de apă ţâşnind între rotule puternice, între patru braţe,
mâinile se îmbrăţişează între pletele ei
el îi ridică un căuş plin cu apă la gură,
buzele ca nişte ventuze roz sorb din lichidul limpede, ea vede
solul striat al pielii, ramificaţiile unor vene verzi-albăstrii de care s-au prins
melci, hrănindu-se cu descompunerile lui, acum
când îl cară zilnic prin casă, neputincios, braţele lui lungi atârnând jalnic,
s-a scurs de apă, au rămas oasele sufocate într-o carne uscată,
până şi melcii
minusculi
lipiţi de artere
purificându-le
au murit

acum
el nu mai are puterea să-şi întindă braţele
pe sub braţele ei să se spele pe mâini
ea face cafeaua, o toarnă în cană,
abia când duce ceaşca la gură el face un efort, înalţă capul,
îşi moaie buzele sorbind cu nesaţ din căuşul negru

când vine iubitul ei insistă să se dezbrace de halat dar ea nici nu vrea să audă, aşa că fac dragoste cu el în spinare