Marty, marțianul muzicant

Citiți un fragment din această carte.


... din care se desprind primele noțiuni. Cu haz, dar și cu acuratețe. Putem glumi vorbind despre lucruri serioase și interesante. Le putem povesti copiilor pe îndelete, contând și pe sprijinul adulților pentru a răspunde pe mai departe curiozității celor mici. De ce n-am aduce marțieni pe Pământ pentru o mare lecție de muzică? În fond, teritoriul sunetelor e chiar o planetă de explorat!

Am scris Marty învață muzica! pentru copii, amintindu-mi de personajul extraterestru pe care fiica mea, Diana, îl inventase în copilărie. M-am străduit însă să-i antrenez în lectura cărții și pe părinții sau bunicii copiilor. Informația se acumulează pe un fir logic, pornind de la calitățile sunetului muzical, trecând prin scrisul și cititul notelor, prin valori și nuanțe, pentru a aborda apoi diferitele categorii de instrumente muzicale. Simpaticul Marty și prietenul său pământesc călătoresc printre portative și sonorități surprinzătoare, convorbind, cu umor sau cu emoție, despre tot ce aud și văd.

Marty învață muzica! poate sta și pe raftul cu primele dicționare grație desenelor explicative și glosarului său. Sper ca profesorii de muzică să găsească, la rândul lor, în aceste pagini un îndrumar plăcut și folositor pentru elevii lor care fac cunoștință cu minunile din cheia sol.

(Nicole Sima)


Cînd am intrat în librărie, copilul meu s-a dus direct la raftul cu Harry Potter, dar acasă, auzindu-mi chicotitul cu care am însoțit citirea paginilor acestei cărți, mi-a luat-o imediat ce am dat ultima pagină și nu a lăsat-o din mână până ce n-a terminat-o.

(Ioana Scoruș)


Una din cele mai vesele ore din școală era ora de muzică. La școală pe hol erau 2 sobe, una în fiecare capăt al holului, și, întotdeauna în ora de muzică o gumă mare le transforma în porțile unui stadion de fotbal pe care băieții din clasă alergau și se înghionteau chicotind în timp ce într-o sală alăturată fetele dădeau din mână sus, jos, stânga, dreapta - măsurând pătrimi.

Nu înțelegeam nimic din materia asta, la ce folosea și de ce ne chinuia tanti aceea cu pomeți ascuțiți, manualul era plicticos și arid, aveam o indispoziție citind la nesfârșit în ce an s-a născut Debussy, în ce an s-a scris simfonia a V-a a lui Mahler, în ce an a murit Beethoven, o serie de bătrâni despre care aflam doar dintre paginile gălbejite ale portocaliului copertat manual. În plus caietul de muzică... o tristețe lungă care nu încăpea în nici un ghiozdan. Și în care de 3 ori pe an trebuia să facem caligrafie, să copiem de la colegele din față tot felul de cerculețe răspândite între cele 5 liniuțe ale portativelor. Deja era prea mult.

Nu am învățat muzică în anii de școală. Am învățat în schimb câte ceva despre gume și fotbal. Mi-a lipsit o carte precum aceasta, o carte care să mă trimită la sunete explicându-mi-le pe-nțelesul meu. O carte construită ca un dialog plin de haz cu un personaj comic, copilăros și foarte real în ciuda faptului că s-a născut extraterestru, cu un Marty care seamănă cu acei prieteni pe care mi-i amintesc din școală, cei cu care jucam fotbal și cu care aș fi putut să ascult un concert sau o piesă rock.

Nicole Sima e un Leonard Bernstein al hârtiei, explică cu dragoste de cuvânt și de cititor, se simte bine alături de inocența și uimirea continuă a copiilor, știe să audă întrebările lor și îi place să scornească răspunsuri care fac din muzică o părticică de viață și nu un obiect de muzeu. Citind cartea ei m-am alergat puțin cu Amadeus prin saloanele din Viena, purtând caraghioase peruci roze și pudrate, am dărâmat câteva ziduri alături de Pink Floyd, am descoperit că muzica lui Mahler nu depinde de anul în care s-a scris o simfonie sau alta, ci de sunetele care o compun. În această carte suzica e o poveste și Nicole Sima știe să o spună.

(Răzvan Penescu)