Tînăra generaţie - cuvînt înainte

Citiţi un fragment din această carte.

Participaţi la un concurs legat de această carte.




Problematica "tinerei generaţii" a fost una centrală în viaţa spirituală a momentului istoric interbelic. Unii ar putea fi surprinşi să afle că tinerilor români dintre războaie le mergea rău, căci noi clădim din ei monumente aurite şi avem despre ei o imagine deja mitică de învingători. Or, victoriile - cîte au fost - sînt mai ales rezultate tardive, unele chiar retrospective. La sfîrşitul anilor '20 şi de-a lungul anilor '30, planeta jună a României era debusolată, dezamăgită de locul ce i se rezerva în societate după epoca promisiunilor entuziaste de la 1918.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui naştere se împlinesc 100 de ani la 3 martie 2004, a fost unul dintre campionii generaţiei sale. Dar şi cel care a resimţit acut risipa în plan social şi politic a acestei forţe, cel care a scris articole memorabile pe tema misiunii tinerei generaţii. A reuşit să arbitreze între atitudinile şi opiniile diferite ale colegilor săi, propovăduind coabitarea contrariilor, slujind prietenia pe deasupra divergenţelor. Mircea Vulcănescu a pus puncte pe i, a tras semnale de alarmă, a mizat pe solidarităţi în slujba unor idealuri naţionale fondate pe judecată istorică şi realism.

Preocupările lui şi ale generaţiei lui se regăsesc în lumea românească de azi, modulate într-o gamă critică foarte apropiată.

Toţi tinerii români merită să-l cunoască pe Mircea Vulcănescu. Dialogul cu el peste timp este, poate, întîlnirea cu modelul îndelung căutat, întîlnirea cu ei înşişi.




Conceptul de generaţie, pe care Vulcănescu îl lămureşte pasionat în anii '20-'30, aproape dramatizîndu-l ca un regizor talentat, este, înainte de toate, produsul unei situaţii. Este vorba despre destinul tinerilor intelectuali care se simt chemaţi să deschidă orizonturile culturale ale unui stat român abia constituit, în 1918. Sarcina este covîrşitoare, prometeică. Iar dacă astăzi avem imaginea unei generaţii de aur, ea trebuie proiectată contrastant pe fundalul istoric, psihologic şi politic al vremii. Reprezentanţii generaţiei, portretizaţi succint şi cu vervă în paginile ce urmează, se vor fi străduit să-şi împlinească destinul resimţind urgenţa propriilor proiecte, dar şi sub imboldul conştiinţei de grup.

În 1927, cînd Mircea Eliade ridică problema generaţiei, aceasta iese dintr-un anume echivoc şi romantism al debutului, şi începe să-şi precizeze scopurile. Se află, de altfel, la ora problematizărilor, înregistrînd concomitent şi semnele neliniştitoare ale unei crize. S-a tras, oricum, o linie pentru un prim bilanţ asumat colectiv, semnificînd sfîrşitul speranţelor şi al euforiei prelungite de după actul politic al Unirii. Poate că mulţi se aşteptau să realizeze mai mult în cei zece ani care au trecut (deşi sînt toţi extrem de tineri!). Impresia generală este, la drept vorbind, aceea că nu s-a produs nimic, ori nimic notabil. O nemulţumire de sine, dar mai ales nemulţumirea de ceilalţi. Tinerii intelectuali care ar fi trebuit să constituie elita culturală şi administrativă a noului stat nu se simt cîtuşi de puţin privilegiaţi, ci din ce în ce mai marginalizaţi: tineretul se descoperă inutil, neîncadrat în societate - spune Mircea Vulcănescu -, după ce se aflase în pragul vieţii sociale.

Este chiar problema-cheie a primei generaţii de după război - clamată de liderii ei, vocea cea mai răsunătoare fiind a lui Mircea Eliade. Lipsa unui contract cultural cu societatea (o himeră?), panica de dinaintea şomajului intelectual... Soldul acestui deceniu s-a dovedit deconcertant în raport cu idealurile începutului - iar el va fi confirmat, într-un mod destul de inadecvat pentru tinerii spiritualişti, de marea depresiune economică de la întretăierea deceniilor trei şi patru. Cel puţin criza morală şi sufletească a tinerilor are acum o determinare - pe care ei o resimt însă ca străină. O ramă, în fond, prea mare. Căci nici măcar anxietatea nu le aparţine în original: o întreagă literatură a crizei morale, a răspunderilor şi a marginilor de prăpastie a apărut între timp şi continuă să apară, chiar şi (sau mai ales) în mediul politic. Neliniştea surdă şi presimţirea nebuloasă a unui dezastru iminent, atenuate de emfaza declaraţilor şi a soluţiilor... Impresia că unirea politică a românilor rămîne doar un cadru formal, păcăliţi fiind în primul rînd românii... Şi ideea că această unire trebuia - şi încă trebuie - realizată efectiv, adică în plan spiritual, sufletesc, cultural.

În plus, soluţiile economice care se impun atenţiei odată cu criza din 1929-1933 nu pot să convină ori să convingă tocmai într-acest plan al spiritualului. Economicul, dar şi politicul sînt categorii potrivnice spiritului, metafizicii, ştiinţelor umane, universităţii... Poate, mai bine zis, preocupărilor tinerei generaţii. Dar ea nu sesizează - decît cu rare excepţii (un Petru Comarnescu, uneori) - deosebirea. Ba este chiar din ce în ce mai puţin dispusă s-o observe, în faţa dezamăgirilor pe care i le furnizează, de la an la an, realitatea simplă. Mircea Eliade, Paul Sterian, Sandu Tudor, Petru Comarnescu vor milita (un termen interesant aici!) pentru primatul spiritualului faţă de politic. Iar un Emil Cioran va considera că politica nu înseamnă decît limitare, platitudine şi, ca o încoronare, nulitatea. Traian Herseni se va pronunţa şi el pentru mîntuirea prin cultură. Etc., etc.

Acesta este cadrul în care Mircea Vulcănescu îşi elaborează propriul concept de generaţie. În ordinea interpretării sale, generaţia sa este cea de-a şasea din istoria României moderne, numărînd de la 1821. Dar dacă toate celelalte poartă un nume (cea a premergătorilor, paşoptistă, junimistă, socială, de foc), Vulcănescu se mărgineşte să o numească pe a sa, simplu, tînăra generaţie. Căci nu numele este problema, ci direcţia şi ţelul celor ce au cunoscut deja un moment spiritual, optimist, între 1925 şi 1929, şi un al doilea, nespiritual, al înfrîngerii şi al căderii, între 1929 şi 1932. O generaţie tînără care poate părea prea cinică celor mai vîrstnici, dar numai pentru că este hiperlucidă. Care combate politica, înţelegînd, de fapt, prin aceasta politicianismul, şi care dispreţuieşte idealul cunoaşterii de sine, amanetat cum e retoricii sentimentale şi efuziunilor ieftine. Un singur tip de atitudine pare a tenta această generaţie - antisentimentalismul -, toate celelalte fiind fie inutile sau silite (Cioran), fie inutile şi inelegante (Vulcănescu).

Este nevoie de un Mircea Vulcănescu pentru ca această generaţie să procedeze la o amănunţită clasificare şi limpezire a idealurilor sale. Sistematizările lui conturează, pe măsura descoperirii şi comunicării lor, şi un program teoretic şi existenţial. Prin natura sa, Vulcănescu este şi aici răspunzător pentru toţi ceilalţi - ori poate că are la rîndu-i nevoie să se regăsească pe sine în ei, după cum va considera mai tîrziu colegul său de generaţie, Constantin Noica. Este, în fond, un spirit generos şi solidar, solar şi optimist, renascentist prin cuprindere şi imaginativ. Metoda sa: cu deosebire sociologică, atestîndu-i calitatea de asistent preferat al profesorului Dimitrie Gusti. Sub această etichetă, Vulcănescu proclamă existenţa omului de grup - un termen mediu între individualismul congenerilor şi solidaritatea de generaţie.

Nimic mai apropiat de spiritul epocii (şi totuşi nimic mai bizar) decît faptul că tensiunea internă şi criza maximă a generaţiei sale îşi află rezolvarea, destul de plat şi de uniform, în imperativul românismului integral. Cum noua generaţie trebuie să fie nu doar autentică, ci şi adevărată, ea ar trebui să se întoarcă spre valorile rurale, spune Mircea Vulcănescu - prin opoziţie cu cele urbane, care i-au rămas străine omului românesc. Să se întoarcă, da, însă nu atotştiutoare şi superioară, ci spăşită, aidoma fiului risipitor. Şi, în mod neaşteptat după o atît de riguroasă interpretare a conceptului de generaţie, Mircea Vulcănescu află ca misiune socială (?!) a tinerei generaţii anularea diferenţei dintre sat şi oraş în favoarea celui dintîi. Nu dictatura de clasă ori naţionalismul extremist - aceste mode ale străinătăţii - îi pot circumscrie scopul, ci găsirea unei esenţe româneşti şi ridicarea ei pe o treaptă universală.

Şi totuşi, în construcţia discursului lui Mircea Vulcănescu, sarcina presupus socială pe care o indică tineretului apare ca inconsistentă, aşa cum inconsistentă ne apare şi opţiunea estetică a unei întregi generaţii de a renunţa să adopte vreo atitudine. E greu de crezut, de altfel, că firea disponibilă şi angajată a lui Mircea Vulcănescu ar putea concede un asemenea deziderat! Atunci cînd distinge între cele două tendinţe ale generaţiei sale - activismul prin disperare şi istorismul prin resemnare -, el se revendică nu de la prima orientare, care acceptă frenetic fapta, refuzînd însă, paradoxal, programul, ci de la cea de-a doua, care inserează modest fapta în ordinea socială, renunţînd (doar aparent, spunem noi) la speranţa de a o influenţa. Tonul şi soluţiile profetic-patetice ale lui Vulcănescu par a pregăti mai degrabă integrarea mea lirică în realitatea românească, dar fără nici o relaţie cu discursul obiectiv, riguros, ştiinţific, pe care îl dezvoltă pentru explicarea conceptului de generaţie.

Un discurs ştiinţific, căci sociologic; sociologic, căci ancorat în biografie. Idealurile noii generaţii sînt interpretate în termeni de viaţă socială, de dinamică a vieţii sociale, reacţie socială, sens social, conjunctură socială, fapt social, voinţă socială, circumstanţe sociale, chemări sociale determinate etc.; cît despre intelectuali, ei au rolul unui seismograf al sensibilităţii şi aspiraţiilor sociale. Totul este conceput în termenii unei interacţiuni reale, cu şanse, între individ şi societate. Individul este - în viziunea mărturisită (ca metodă) sau nemărturisită (ca finalitate) a lui Mircea Vulcănescu - integrat. Nici nu s-ar putea altfel, căci orice activitate e produsul factorilor individuali cu mediul. Atitudinea este, aici, inclusă.

Nu poate fi întîmplător faptul că demersul lui Vulcănescu de la începutul deceniului patru se sincronizează perfect cu cel al nou-înfiinţatului Institut für Sozialforschung din Frankfurt. Chiar dacă nu-i putem atribui orientarea şi conceptele celebrei instituţii (ceea ce ar fi cu totul ilicit), trebuie să remarcăm totuşi că Vulcănescu subliniază în repetate rînduri că, prin război, generaţia tînără a suferit o spărtură interioară şi că generaţia înseamnă întîlnirea dintre o structură sufletească şi un complex de circumstanţe sociale; ar fi, prin urmare, necesar să se afle soluţii interioare, sufleteşti şi psihologice, care să stea la baza integrării ori a reacţiei sociale. Or, o atare poziţie concordă surprinzător cu cea a Şcolii de la Frankfurt, a întemeietorilor teoriei critice a societăţii, care, pe linia hegeliană şi mai ales marxistă, află exact în acei ani, prin psihanaliza freudiană, locul realităţii psihice individuale în contextul macrosocial. (Coincidenţă sau nu, Vulcănescu îşi fundează viziunea pe concepţiile lui Dimitrie Gusti, care recunoaşte drept o sursă foarte importantă prefaţa lui Karl Kautsky la ediţia franceză a Capitalului, acesta inspirîndu-se la rîndul său din Max Adler.) Este important să remarcăm, mai înainte chiar de expresia ruralismului şi a românismului cu tonalităţi exaltat-lirice (opuse urbanismului şi occidentalismului), existenţa în filigran a unei filosofii sociale a lui Mircea Vulcănescu. El va afirma, de altfel, că modelul său - respectiv sistemul de sociologie al lui Dimitrie Gusti - reprezintă o filosofie generală a vieţii sociale, ceea ce arată destul de limpede că o asemenea idee nu îi este cîtuşi de puţin străină. Şi distinge, precaut, între sistemul lui Gusti şi cel al materialiştilor istorici, păstrînd pentru primul beneficiul spiritualităţii. Există, prin urmare, un pas (important) de la o perspectivă descriptivă la una normativă, pas pe care Mircea Vulcănescu nu-l va face totuşi, deşi îl pregăteşte neîncetat.

Este cu atît mai important să înţelegem astăzi orientarea socială - şi nu doar sociologică - a uneia dintre cele mai importante figuri ale generaţiei tinere, cu cît ea îşi croieşte anevoie drum printre clişeele receptării autohtoniste a operei sale. E important pentru că aduce la lumină resortul teoretic al angajamentului lui Mircea Vulcănescu, minimalizat îndeobşte prin izolarea lui ca simplă determinantă temperamentală (omul ar fi fost un generos, şi-atît). Cum perioada interbelică reprezintă, după '89, volens nolens, primul nostru reper, mai ales sub raport cultural, această recapitulare postumă a lui Mircea Vulcănescu scriind despre generaţie are meritul de a nuanţa un mit. Ar putea fi chiar un exerciţiu ideal pentru demitizare. Căci interbelicii ne pot oferi modele, dar nu şi Modelul, cum sîntem adesea tentaţi să credem. Iar unul dintre modelele care se impun tocmai prin virtuţile lor analitice şi critice este cel al generaţiei, datorat aici lui Mircea Vulcănescu.

Similitudinile dintre tînăra generaţie de ieri şi cea a prezentului sînt, de altfel, nu puţine. La fel ca în urmă cu şapte-opt decenii, ieşim astăzi dintr-o lume tîrzie şi învechită. Aceeaşi lipsă de certitudini şi acelaşi entuziasm iniţial, transformat pe parcurs într-o mare dezamăgire... Un sentiment nevrotic al neliniştii, un moment în care se simte nevoia schimbărilor radicale... Concluzia de altădată care cerea unificarea românilor cu România rămîne, desigur, valabilă, dar ea trebuie asociată cu observaţia că semnificaţia termenilor s-a schimbat mult. Imperativul autenticităţii este acelaşi, dar rezolvarea vine din altă parte. În locul uniformizărilor naţionale, urgenţa pare să fie inserţia socială (culturală), sugerată şi ea cu insistenţă în paginile acestei cărţi. Iar laboratorul ei, prima ei articulare ar fi ceea ce Mircea Vulcănescu numeşte, cumva părinteşte, solidaritate de generaţie.