La bîlci

Miercuri, 25 februarie 2004

Pe 25 aprilie 2003 am început o povestire pe care n-am mai terminat-o. Mi-am adus aminte de ea acum o săptămînă şi ceva cînd am fost acasă, la Doroşcani. Vreau să scriu o carte despre lumea în care am crescut şi i-am provocat pe ai mei să-mi mai reamintească de una alta.

Am observat că prind a uita. Anumite faze mi se şterg din memorie ca şi cum nici n-ar fi existat. Pînă la un punct e normal. Numai că eu uit şi lucruri care mi s-au spus cu două ore în urmă. Ciuma uitării, parcă se cheamă asta. Am ajuns să mă înconjur de tot felul de hîrtiuţe cu mesaje gen: "Miercuri la 6 şi un sfert vine tata în faţă la Billa!", "Vineri la 5, lansare la M. Idel. De vorbit cu Al. C. Afişe pînă mîine la prînz. Invitaţii şi restul!!!", "Listare pentru Otilia!", "24, înscriere la tîrg! De anunţat O.P.", "Povestirea pentru Financiar!" etc. etc. Dead-line-uri care îmi sună la fel de implacabil ca şi moartea, deşi moartea, ironia soartei, are de cele mai multe ori un dead-line necunoscut. E ca şi cum, dacă nu ai rezolvat cine ştie ce chichiţă, nici nu ai voie să dai colţul.

Dar să nu uit de povestirea mamei... Ai mei aproape că s-au luat la ceartă cu povestirile lor: "Dar mă laşi să spun!? Vorbesc eu sau tu?! Bine, spune tu mai întîi!". Mi-am notat peste douăzeci de pagini nu cu povestiri, ci cu sintagme ciudate, leac contra ciumei uitării. Acum am foile în faţă şi încerc să desluşesc una dintre povestirile mamei. Metodic:

"Cocîniti, fata!"

Ãsta am înţeles că era mesajul de întîmpinare pentru mama, al străbunicului meu. Transcriu fonetic acest "cocîniti". N-am idee ce înseamnă cu adevărat. Probabil că străbunicul, care trecuse printr-al doilea război mondial, îl învăţase de la ruşi - mie îmi sună ruseşte -, deşi nu prea-i avea la inimă. Erau mai răi decît nemţii, zice mama. Doi dintre ei se îndrăgostiseră de-o soră a lui bunica, s-au îmbătat şi-au venit s-o caute acasă. Sora bunicii s-a ascuns în beci, străbunicul, în pod. Ruşii au intrat în casă, boscorodind pe limba lor, s-au enervat şi au început să tragă cu pistolul mitralieră, la întîmplare, în podul casei. Străbunicul a scăpat cu o sperietură, ascuns într-un cufăr cu făină. Altădată scăpase de o grenadă aruncată într-un coş cu lînă. Sincer, nu cred că a contat lîna (aşa cum susţinea străbunicul) - dacă avea cuiul scos, exploda oricum. Divaghez. Ideea e că, în ciuda urii faţă de ruşi, străbunicul a folosit pînă la sfîrşitul vieţii tot felul de expresii învăţate de la ei. "Cocîniti fata!" probabil că însemna "Iată fata!"...

muncă la harbuzărie - bîlci - cîine de la o babă - pe usturoi şi ventuze - tîrînd o vreme cu aţa

Străbunicul locuia în Lungani, într-un sat la vreo douăzeci de kilometri de Tîrgu Frumos. Mama, în Popeşti, într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de Lungani, în direcţia opusă. Într-o vizită la nepoate, străbunicul a invitat-o pe mama să muncească la harbuzăria lui, că o duce la bîlciul din Tîrgu Frumos, drept răsplată. Cu gîndul la o aşa minunăţie, s-a prezentat, parcurgînd pe jos drumul pînă la Lungani, la harbuzărie. "Cocîniti fata! La muncă, dacă vrei bîlci!", a întîmpinat-o străbunicul. A prăşit mama toţi pepenii, împreună cu o verişoară din Lungani, furată şi aceasta de magia bîlciului promis. "Bun - zice străbunicul -, acu' trebuie să-mi aduci un cîine care să păzească harbuzăria cît vom fi noi plecaţi." Fără să stea mult pe gînduri (vremea bîlciului se apropia), mama a luat-o pe jos spre casă, inventariind în minte toţi cîinii din Popeşti pe care i-ar putea căra înapoi spre Lungani.

Acasă, părea că nimeni nu rezista la o despărţire de javra oploşită prin curte. A găsit pînă la urmă o babă mai darnică - care oricum nu avea a se mai bucura mult timp de compania cîinelui, nu prea mai era loc să-l prindă ajuns maturitate ; javra era un puiandru, baba abia-şi tîra şalele de bătrîneţe. A convenit că i-l dă mamei, dacă vine vreo cîteva zile la rînd ca să-i pună ventuze pe spate. Simţindu-se mai bine de la ventuze, baba a început să tragă nădejde că poate-poate mai dă Cel de Sus să-şi vadă cîinele în floarea vîrstei. Aşa că s-a lăsat greu convinsă. I-a mai cerut mamei vreo două legături de usturoi, în schimbul cîinelui. A trecut mama şi de proba asta, a legat javra cu o sfoară şi-a făcut cale întoarsă spre Lungani. După ce au ieşit din Popeşti, pe căţelandru l-a apucat brusc un dor de locurile de baştină, împotrivindu-se, ca un catîr, să meargă mai departe. Ce să facă mama?! La purtat în braţe, lăsîndu-l pe jos, de ruşine, doar cînd trecea pe lîngă vreo aşezare omenească. "Cocîniti cîinele!", a exclamat bucuros străbunicul cînd a văzut-o. În ziua bîlciului, răsplata a fost pe măsură...

satul lui Neculce - ursoaica Lili - circarii - două pere şi-un suc...

"Voi mergeţi pe jos la bîlci, că doar sînteţi tinere!", le-a spus străbunicul mamei şi verişoarei sale. El s-a dus cu căruţa. Mama şi vară-sa nu ştiau unde-i Tîrgu Frumos, dar trebuia să-l găsească dacă doreau bîlci. Au mers, au mers, cale lungă să le-ajungă, peste dealuri şi cîmpii, pe drumeaguri care se întortocheau ca trupul unui şarpe lovit peste cap.

Şi, înainte de bîlci, un miracol: au trecut prin satul Prigoreni. Prigoreniul - am aflat cu ruşine abia acum, de la mama; aşa o fi?! - e satul lui Neculce. Mama a fost fascinată de asta. A călcat prin sat cu uimirea unui turist care păşeşte prin British Museum. Am întrebat-o şi eu mirat pe mama, întîi, de unde ştia de Neculce la vîrsta aia, apoi, ce mare chestie e să treci prin satul lui Neculce. Nu-şi mai aduce bine aminte. Ştia doar că Neculce e un mare scriitor şi că era o mare fericire să calci pe aceleaşi drumuri pe care le-a străbătut odată cronicarul nostru. Inutil să mai spun că nici măcar nu a văzut casa lui Neculce. Doar a trecut prin satul lui.

La bîlci, mama şi vară-sa nu l-au găsit pe străbunicul pînă înspre seară. Au căscat gura, printre gard, la omul care rupea lanţul. Au văzut uluite capetele unor circari care săreau la trambulină, dincolo un perete înălţat din cartoane. Adevăratul număr de senzaţie l-a reprezentat ursoaica Lili, scoasă dintr-un cort, de reclamă, ca să atragă mulţimea. Mama a mîngîiat-o pe spate şi a fost mai fericită ca în clipele în care a trecut prin satul lui Neculce. Ar fi intrat în cort, după ursoaica Lili, să-i vadă adevăratele giumbuşlucuri, dar nu avea nici un ban.

Într-un tîrziu, l-au întîlnit pe străbunicul. Vesel, o ţîră băut. Le-a dat cîte două pere, le-a cumpărat cîte un suc şi le-a trimis înapoi la Lungani. Prin Prigoreni era deja întuneric beznă. Mama nu a mai putut să vadă urmele magice ale marelui scriitor Ion Neculce.

Eu am ajuns prima dată la Tîrgu Frumos tot cu ocazia unui bîlci. Cred că am mai povestit pe undeva despre asta.

Apoi, acolo s-a născut soră-mea Otilia. Cînd au apucat-o pe mama chinurile facerii, era la Lungani. Cea mai apropiată maternitate - Tîrgu Frumos. M-a luat tata direct de la serbarea de sfîrşit de an, în '82, şi m-a dus s-o văd pe soră-mea. Aveam coroniţa la mine. Luasem şi o medalie cu Pionier de frunte. Am găsit-o pe mama - cum altfel?! - fericită că născuse, după opt ani, un alt copil. Se ţinea de poante. De exemplu, încurca copii celorlalte mame. În prelua de la sora medicală şi îi dădea intenţionat greşit, ca să vadă dacă sînt în stare să-şi recunoască odraslele. Cînd am văzut-o prima dată pe soră-mea, mi s-a părut - hai să nu zic urîtă - destul de ciudată. Un soi de legumă de trei zile, înfăşată. Otilia de acum - şi nu sînt deloc subiectiv -, e de-a dreptul frumoasă. Cît despre frumuseţea sufletului şi a puterii sale de înţelegere mi-ar trebui ceva timp ca să povestesc. Dar nici nu avea cum să fie altfel. Eu am instruit-o, în copilărie. Primele ei cuvinte, înainte de a spune mama, au fost "Lasă-mă în pace!". Eu am învăţat-o să meargă. Eu am învăţat-o să joace fotbal. Eu i-am povestit romanele lui Dostoievski şi Istoria religiilor a lui Eliade, cînd era săraca în gimnaziu. În treacăt fie spus, ştiu că pe atunci cerea de la bibliotecă, din greşeală, Tîmpitul de Dostoievski, în loc de Idiotul. Astăzi îmi este unul dintre cei mai iubiţi prieteni şi, evident, expertul meu care îmi dă lecţii în privinţa gîndirii feminine.

O altă amintire vie despre Tîrgu Frumos e din perioada de înainte de a intra la facultate, cînd devenisem şomer cu acte în regulă. În fiecare lună, ca să-mi pot lua banii, trebuia să merg la Tîrgu Frumos (nu înţeleg de ce eram trecut în dregătoria acelui oraş; Iaşul e mai aproape), pentru a obţine o ştampilă pe Carnetul de şomer. Stăteam la cozi de două sute de oameni, cîte cinci-şase ore, pentru asta. Citeam o carte întreagă stînd la coadă. Iar în Tîrgu Frumos - tot o amintire faină -, descopeream, într-o librărie amărîtă, cărţi ieftine, cu preţuri neactualizate conform inflaţiei galopante. Astfel, cu mai puţin de un sfert din şomajul meu, puteam cumpăra cîte douăzeci de cărţi...

Gata pe ziua de azi. Somn.