17.05.2004
Cosmin Manolache
Ce faţă cumplită am
Editura Polirom, 2004




Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Cosmin Manolache.
Votaţi literatura tînără şi pe Cosmin Manolache pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.

*****

5 ani şi 7 luni, ordine interioară


Optsprezece ani, deloc mai mult. Sînt chiar îndeajuns. Configuraţia cuprinde mai ales extremităţile noastre. Asistentele zbîrnîie în halate, de colo-colo. O ştiam de la văru-miu. Lui i se-ntîmplase ceva mai devreme, cu doar doi ani. Dar nu mai ştiu dacă a fost singur. Tatăl meu însă a vrut să mă susţină. Şi a venit. În sală eram vreo două sute. O sală de spectacole. Chiar mă gîndeam că, dacă ar fi trebuit ca operaţiunea să aibă loc pe scenă, aş fi leşinat de emoţie. O targă, o asistentă mi-ar fi fost repartizate. Şi mi-am adus aminte că trăisem ceva asemănător. La mare. Era o staţiune de recuperare pentru amigdalită. Plină de copii. Vară. Vreo trei ani m-au păcălit ai mei. Cu biciclete, cu avioane şi, mai ales, plimbîndu-mă într-un magazin universal de pe Litoral. Era vraja care-mi închidea gura şi doar aşa puteam rămîne la recuperare. Nu ştiu cam cît am stat. O săptămînă, două, o lună... Ne dezbrăcau, apoi, ca nişte frigărui, eram înşiraţi la soare. Plaja era un grătar enorm. Ne cam prăjeam de sus în jos. Şi mă obişnuisem. Nu ştiu dacă în ziua cînd venise tatăl meu presimţisem ceva. Fundurile noastre, zeci, captau lumină şi căldură şi aşteptam să treacă timpul. Hidrobicicletele căzuseră-n dizgraţie. Erau cu totul neinteresante. Nici nu mai ştiu dac-am avut prieteni. Cînd l-am văzut pe faleză, am început să sar peste frigăruile aproape încinse. Parcă le întorceam. Şi chiar se întorceau cu puţele-n sus, pîn-am ajuns în dreptul lui. Cînd m-am oprit, am început să strig. Am făcut-o ca de obicei. Strigam doar tata, cît puteam. Poate că şi ceilalţi copii, şi supraveghetoarele au tresărit...

Cînd m-au strigat, mi-a zis hai, du-te. De ce venise cu mine, nu prea ştiu. A vrut să se comporte ca un tată. Aveam optsprezece ani. Hai, du-te! O dată cu mine s-au mai ridicat vreo zece. Habar nu am. Ne uitam unii la alţii. Ne recunoşteam. Ne ştiam cu toţii. Cu toţii răsfoisem revistele cu trupuri goale. Acum însă venise rîndul penitenţei. Mai ales pentru mine. Că doar fusesem un privilegiat. În casă aveam manualele de obstetrică şi ginecologie ale mamei, pe care le tocisem. Patologii, greutăţi, fervoare. Doar cu cele ale tatălui meu se mai întîmplase ceva asemănător. Un raft întreg era un altar al fotbalului. Am intrat pe rînd în anticameră, ne-am dezbrăcat şi-am luat poziţii de recunoaştere. Se făceau şi glume, mai ales cînd erecţiile începeau să ne semnalizeze vecinătăţile. Vărul meu îmi spusese că atunci cînd i se-ntîmplase, o asistentă pîndea cu un arătător şi corija fiecare expansiune a extremităţilor. Roşii, bulbucate, înnebunite de timpul sacrificat lor. Unii dintre noi se rugau să nu devenim imperialişti dintr-o dată, la un an după renunţarea la comunism. Iar dintre ăştia, o parte s-au rugat cu spor. Un sfînt printre-aceşti sfinţi eram şi eu. Erecţia mea nu s-a produs. Era o probă de autocontrol. În cabinet am intrat cîte trei. Tot prelungeam schimbul de locuri pentru controale diferite. Asistentele ne ignorau. Cîţiva ani de zile auzisem felurite poveşti. Mitologii. Femeile noastre însă erau altfel. Poate doar instalaţii de privit tineri fără experienţă. Am tremurat de frig şi de ruşine chiar dacă mîinile nu-mi acopereau sexul. Pieptul îmi era umflat şi zîmbeam. Iar ruşinea mea era cît sala de spectacole abia părăsită. Nu iubisem pe nimeni pînă atunci, afară doar de fetiţele deformate din cărţile mamei. Femeile astea, normale, erau perfecte. Aveau halate ca mama. Poate că respiram siguranţă din şapte plămîni, poate pentru că erau ele, mamele mele. Apoi am revenit la hainele noastre spînzurate în cuierele care încadrau sala. Îmi aduceam aminte de băţul pomenit de vărul meu. Ce prost... Poate că m-a minţit. Femeile astea nici nu dăduseră atenţie bărbăţiei noastre. Am revenit în sala mare, în timp ce alt grup de proscrişi înainta spre cabinet. Mi-a zis că vom mai aştepta un pic. Apoi, un ofiţer a început să ne împartă după opţiuni. Şi am răspuns la fel de copleşit. La infanterie şi grăniceri. Totul era în regulă. Şi mai aveam o lună pînă cînd trebuia să-mi fac bagajul pentru examenul la şcoala militară. Nu ştiu de ce venise tata. Armata pe care o făcuse el era nimic. Şofer al comandantului în oraşul natal. Iar de multe ori comandantul îl trezea, îl aştepta. Pe drum, tata nu m-a-ntrebat prea multe. Cum n-o făcuse nici cînd, odată, cu trei ani în urmă, intrase în camera de la etaj unde stăteam cu totul gol. Am mers spre gară şi am văzut că mai era de aşteptat. Timpul s-a scurs, atît cît mai era, în gară, la restaurant. Cum se-ntîmpla cînd însoţeam echipa de fotbal la meciurile din deplasare. Fusesem antrenat pentru plecări, veniri şi aşteptări. Era prima ciorbă de burtă. Şi mă uitam la el. Apoi a venit trenul. Şi casa.

*


Ziua aceea a fost o altă zi. Şi curajul era altul. Ai mei parcă vorbeau o altă limbă, iar casa era tot timpul schimbătoare. Părea cînd mai mare, cînd mai mică. În clipa cînd trenul a-nceput să huruie, mi-am dat seama că rămăsesem acelaşi, deşi n-aveam nici un motiv. Tata habar n-avea că-mi "pusese" în bagaje două pachete de ţigări; mama - cu prăjiturile ei, un fel din cele trei-patru cu care şi-a desăvîrşit gama dulciurilor de casă; ceilalţi... De soră-mea şi frate-miu parcă nici nu-mi mai pot aminti. Poate pentru că era foarte cald. Am continuat să tac, precum un cărăbuş, şi am ajuns în oraşul mătuşii mele complet irigat de soarele greu. Fiecare călător era expandat. Am coborît, şi vărul meu m-a-ntîmpinat. Iubita lui zîmbea, iar eu mă întrebam ce face iubita mea, care încă nu era. În fine, le-am spus şi lor ce face şi m-am mirat cum o aduc la viaţă aşa, stînd pe banca dintre şinele acelea strălucitoare. Am vrut să-i dau un nume, însă un alt tren tocmai se apropia. Le-am dat şi lor cîteva prăjituri, apoi le-am făcut cu mîna de pe scară. Parcă eram nişte tîmpiţi. Cu siguranţă, mă îndreptam spre un oraş, acela cu mulţi nemţi. Dar nu înţelegeam ce se întîmplă cu ceilalţi. Ei mă-ntrebau la fel. Îţi place? Iar eu aveam întotdeauna răspunsul pregătit. Fireşte. Am fost la fel de hotărît. Mereu. Sirena încă se bîlbîia cînd ultimele case ale oraşului se transformau încet în urme ale trenului. Ca într-o crimă pe care făptuitorul a comis-o în alt timp, aici. Cum să-i mai dai de urmă? Trenul mi se părea, într-adevăr, un alt timp - şi-am început să fac diverse şmecherii, ca de om mare. Blonda din faţa mea mărturisise că va coborî chiar în aceeaşi gară. Nu ar fi rău dacă în cele două săptămîni aş locui la ea, însă problema era copilul. Copilul, chiar frumuşel, părea a fi şi descuiat la minte, iar asta însemna că există o problemă. Că soţul nu este acasă, trebuia să aflu, apoi, că una, că alta. Toată pasiunea mea pentru fotbal, la trecerea printr-o haltă amărîtă, se redistribuise într-o formă ambiguă de dragoste. Blonda se întorcea, pentru a cîta oară, cu puştiul ei de la toaletă. Mai ales el îmi dădea din ce în ce semnele unei prietenii sincere. Îmi plac copiii. Poate şi mamele. Cu siguranţă. Nu însă şi gările în care pierzi pasiuni sau trebuie să cobori. Simt că mă despart de-un timp cu care nu mă voi mai întîlni. Aici, strategiile s-au transformat instantaneu într-un incendiu şi n-am făcut decît ce credeam de cuviinţă. M-am rătăcit de mama aceea, de teamă, de copil şi mi-am văzut şovăielnic de centrul oraşului. Străduţele înguste m-au tot împins o vreme ca pe-o particulă de sînge străină pe lîngă magazine şi hoteluri diferite de ce văzusem pînă atunci. Iar oameni-mi păreau a stîlci limba cu fiecare atingere de cerul gurii. Eram speriat şi transpirat cînd am ajuns la unitatea militară. Era tîrziu şi prima mişcare învăţată a fost stînga-mprejur. Să caut, pentru-o noapte, un hotel, şi iar în centru. Pentru oraşul ăsta nemţesc figura mea blonzie era o potrivire de minune. Hotelul închinat unui împărat al romanilor mă făcea să mă simt de-a dreptul latin, dar nici acolo nu aveau locuri. Aşa am ajuns la Bulevard, apoi Continentalul m-a expulzat brutal cu vocea gîjîită a recepţionerului. S-au terminat, ne pare rău. Am trecut strada cu jumătate din părerile de rău ale tipului şi m-am postat lîngă un vînzător de lozuri în plic. La început am vrut să-ntreb, însă eram emoţionat şi-am tras un loz. Norocul a fost trecătorul care s-a oprit ca şi mine să-ntrebe de un alt hotel. Nu mi se-ntîmplă să mă bucur la lozuri, dar auzind discuţia m-am introdus cu o politeţe îngrozitoare. Ca nişte elefanţi, eu şi domnul cu mai mult curaj, dar şi purtătorul meu spre noroc, ne-am îndreptat spre pînza de păianjen a Hotelului Sport. Am ajuns tocmai cînd s-a pornit şi ploaia. O zi îngrozitor de caldă îşi spăla picioarele o dată cu noi, însă răcoarea întîrzia să ne cuprindă. Locurile erau ocupate în întregime şi aici şi mi se părea tot mai cald. Domnul venise cu băiatul la o altă şcoală militară din cele patru, cîte colorau oraşul în verde. Venea din est şi era destul de vorbăreţ. Un om de treabă care, şi el, nu se temea s-abrutizeze limba, cum o făceau locuitorii oraşului. Cînd martorul lui Iehova a apărut cu cea mai largă umbrelă pe care o văzusem, am zis că ploaia ar trebui să înceteze. Dar nu a încetat. Domnul din est şi martorul fuseseră pentru o zi vecini de compartiment în acelaşi tren cu care venisem şi eu. Urma să se-nţeleagă unul cu celălalt pentru nişte piese de maşină şi au schimbat adresele. "Să mergem", a zis. Am ocolit stadionul care mă incitase şi-n scurtă vreme am ajuns într-un apartament ce părea decorul perfect pentru o cină pregătită cu-o evlavie stranie. Poate că în general evlavia are ceva straniu, nu ştiu, apoi martorul ne-a prezentat fratelui său de sînge, unul dintre cei o sută şi ceva de indivizi deja mîntuiţi. Amîndoi parcă tocmai fuseseră scoşi de pe masa de operaţie ca să ne servească cina. Poate că rugăciunile uscaseră viaţa din ei, mi-am zis. Vorbeau corect, şi-am jubilat cîteva secunde, deşi-mi păreau nişte broaşte ţestoase. După şiragul mişcărilor încete cu care ne adevereau că sînt gazde, ne-am rezumat vieţile, apoi am repartizat locurile pentru culcare. Fraţii au dormit ca fraţii, iar eu m-am pregătit să mă întind lîngă domnul din est. Martori-mi zgîndăriseră ceva în suflet, dar nu aveam nici chef şi nici putere să mă rog. Am scos o foaie de hîrtie şi am dat drumul primei scrisori spre cei rămaşi acasă. Am început cu Dragă mamă şi dragă tată, însă ceva mi s-a părut că nu-i în regulă şi am tăiat. Alături am adăugat, Dragii mei, iar domnul din est m-a întrebat dacă mai stau. Eu am răspuns că nu. Am amînat scrisoarea pentru a doua zi, apoi ne-am forţat portofelele să intre în buzunarele de la pijama. Pînă la urmă, am convenit să fim prevăzători cu martorii aceştia şi am deschis uşa de la balcon pentru-a putea sări mai repede în caz de necesitate. Mai rămăseseră cele două cuvinte care-ţi amintesc de cei de-acasă şi ni le-am spus. Noapte bună!

*

Dimineaţa am revenit. Eram mai mulţi decît credeam. Stăteam la coadă şi ne lăsam scrişi în cîteva registre grele. Scribi erau militarii cei mai tineri. Din toamnă urmau să joace feste celor care aveau să treacă examenele. Apoi am făcut cunoştinţă cu poarta. La început îţi doreşti să treci de ea. Să vezi dacă este adevărat tot ce se povesteşte. Era aidoma unui orăşel. Cu străduţe, cu treceri galben-vărgate pentru pietonii verzi. Şi vărul meu, un văr din partea mamei. Era subofiţer pe un tanc nemişcat de luni de zile din parcul maşinilor de luptă. Am fost repartizaţi în camere. Tinerii s-au împărţit de la sine. E-adevărat, tinereţea îţi dă curaj, ceea ce mie îmi cam lipsea de la bun început. Au fost mai multe împărţiri. Cea geografică, mai întîi, propulsase cîţiva reprezentanţi care ofereau mostre de umor local pentru a cuceri paturile etajate aflate în aşteptarea unui amuzament cît de ieftin. A fost prima lecţie adevărată de geografie. O altă împărţire, mai dură, mă făcuse mic, neghiob, numai bun de tras pătura peste tunsoarea scurtă. Unii făcuseră armata, militari în termen care ştiau prea bine tot ce se întîmplă-n jur. Alţii erau producţiile în care liceele militare investiseră pentru fiecare cîte patru ani de interdicţii şi regulamente. Şi unii, şi ceilalţi îşi umflau piepturile milităroşi şi cu emfază. Restul era rest, adică cei pentru care poveştile tatălui cu Armata întăreşte, te face mai bărbat! fuseseră ascultate ca un buletin meteorologic. Mi s-a făcut o teamă teribilă. Temerile mele erau temeri de după-amiază. Dimineaţa eram în priză şi nu apucam să-mi dau prea bine seama ce se întîmplă. Din aceeaşi oală cu mine, fiul unui colonel cu nume turcesc mi-a pus prima poreclă. Am convenit că semăn suficient de bine cu fotbalistul iugoslav pentru a accepta fără reţineri porecla. Mi s-a spus Prosinecki. O zi întreagă am vizitat cantina, veceurile, bazinul de înot, terenul de sport. Toate erau pregătite. A doua zi era a probelor de sport, apoi o nouă vizită medicală. Însă ziua asta a avut ceva al ei. O bucătăreasă fusese prinsă la poartă cu şapte ouă ascunse în coafura umflată exagerat. Apoi, cei mari ne-au oferit surpriza filmelor erotice. Am adormit cu gîndurile împrăştiate. Uitasem de scrisoare, de cei doi martori, de mama şi copilul ei. Eram un om cu totul nou, iar visele trebuiau să fie şi ele altele. La fel şi nopţile. Eram un talentat fotbalist iugoslav şi cu asta m-am mulţumit, zîmbind în întuneric celei mai mari plăceri. Iar somnul şi-a respectat ca-ntotdeauna mersul, nu a întîrziat.

*


Am aflat destule. Regulamentele sînt roşii. Santinela este inviolabilă. Ordinea este interioară. Subunităţile sînt întreite în batalioane, companii, plutoane, grupe. Gradaţii sînt ai dracului. Ofiţerii sînt nepăsători. Rastelul este plin cu puşti. Fuga are 270 de paşi pe minut. Puşca are ţeavă ghintuită, serie şi număr. Unitatea are cutie poştală. Tinerii militari au nostalgii, gînduri sinucigaşe şi colete. Comandanţii au de furcă. Bufetul are marfă ieftină şi infectă. Serviciul de gardă are trei schimburi şi mulţi păduchi. Arestul are ţambal. Spălătorul are cinci chiuvete funcţionale din doişpe. Dormitorul are ferestrele spre nord. Frizeria are o soţie de colonel care face tunsori speciale tuturor tinerilor mai arătoşi. Sala de mese are bucătărese care aşteaptă dragoste şi de la noile promoţii. Noaptea are trei plantoane. Comandamentul are un general.

În general, armata are o gramatică uşoară, dar, ca să o înveţi, trebuie întîi să taci. Să priveşti şi, mai ales, să asculţi totul. Timpul e foarte bine împărţit, la centimă, deşi trecutul, prezentul şi viitorul se pare că nu au făcut armata. Timpul este continuu şi trebuie să-ţi fie teamă cît de puţin. Înainte de culcare, măcar. Pentru că armata este cu totul şi cu totul altceva.

12 YATFWAS - în general, trec drept o persoană de încredere. Îmi place să ascult. E-adevărat, poate că exagerat de mult. M-am întrebat dacă nu cumva am un dar al urechii bine ciulite. De vorbit, aş vrea, dar o fac rar. Şi încet. Sînt moale. Se cam întîmplă ca ceilalţi să adoarmă cînd deschid gura. Nu percutez. Poate că ar fi trebuit să mă nasc direct bunic. Sau poate că povestesc frumos şi vrăjesc. Uneori chiar mă sesizez. Spun sau vreau să spun totul. Ăsta o fi motivul, nu? Pentru că nu poţi spune totul. Mi s-a reproşat de cîteva ori. Apoi am tăcut şi mai mult. Nu, nu sînt amuzant. Dar acum cred că ştiu. Dacă vreau să spun totul, trebuie să umblu la aparate. Să reglez totul perfect. Puţin cîte puţin, totul. Aşa că, dacă vreau să spun ceva despre primul an de militărie, Anul întîi după întîiul Război al lui Bush întîiul în contra lui Saddam întîiul, povestea ar suna cam aşa: Am dormit. Am mîncat. Am ieşit în învoiri şi permisii şi am sărit gardul unităţii. Mi-a fost frică zdravăn, nu glumă. Am alergat la furier pentru scrisorile primite. Am avut descărcări nervoase în aproape toate cabinele veceurilor. Am mers acasă. Am stat la cursuri desenînd prostii pe marginile foilor. Am citit de fiecare dată pe aparatele de transmisiuni Atenţie, duşmanul ascultă! Am făcut nudism pe clădirea companiei şi m-am descărcat nervos şi de-acolo, de sus, în direcţia fostei Securităţi, care era vizavi. Am acceptat să mi se spună Jesus, pentru că am ochii albaştri. Am visat noapte de noapte, enorm. Am leşinat la raportul companiei. Am furat din porţiile camarazilor, aşa cum făcea fiecare. Am spălat vase ca o spălătoreasă de vase. Am curăţat lăzi de cartofi. Am stat întins în iarbă şi am fumat fără filtru. Am părăsit postul de gardă pentru a urca într-un corcoduş, amintindu-mi de un cîntecel din copilărie: Hei, hai, Tiribabuşca, eu învăţ să trag cu puşca,/ Dă-te jos din corcoduş că iau puşca şi te-mpuşc! Am păzit sala de sport uitîndu-mă după funduri şi cerşind ţigări bune. Am fost caporal de schimb, mi-am luminat faţa, am spus cine sînt şi-n orele de veghe am citit Crimele familiei Borgia. Am fost timid. Am spălat şosete. Am fost comandant de grupă, dar degeaba. Am rezistat fără să iau bătaie, deşi de cîteva ori mi-au dat lacrimile de ciudă. Am fost în afara lui Dumnezeu. Am dansat la homotecă. M-am plimbat pe Podul Minciunilor. Am fost îndrăgostit de Pompilia, dar degeaba. Am suferit, dar ce folos. M-am îmbătat. Am măturat alei în faţa comandamentului. Am fost lipsit de vlagă. Dar am fost serios sau măcar am lăsat senzaţia. Am fost dincolo de orice gaşcă, pentru că am fost singur. M-am îndrăgostit iarăşi. M-am prefăcut. Mai ales că vorbesc în somn, iar ei m-au crezut. Am fost convingător. Am luat aproape toate examenele. Am avut rezultate bune şi la trageri. Dar am fost extrem de şters. Apoi am acceptat să mi se spună Mortul. Am fost părăsit de ea, întrebîndu-mă dacă totuşi între noi exista ceva. Apoi m-am consolat. Am scris în continuare scrisori către o altă ea, în direcţia Bacău. Apoi am mărşăluit zeci de kilometri. Am făcut vizite vărului meu, care era subofiţer în aceeaşi unitate. Am jucat fotbal, dar am jucat timid şi am trecut destul de repede în poartă, unde m-am făcut remarcat pe platoul unităţii. Am uitat multe lucruri şi mi-am blestemat părinţii. Am ascultat muzici diverse şi am scris scrisori pentru alţii. Am scăpat cu viaţă în poligonul de aruncare a grenadelor, laolaltă cu încă vreo treişpe inşi. Am curăţat arma conştiincios. Am trecut de la MApN la MI. Am crezut aproape orice. Şi am trecut în anul doi. Apoi am mers acasă, în vacanţă.

Ăsta a fost, pe scurt, primul an. Primul an după întîiul război contra lui Saddam.


*****

Bilanţ contabil


Pe Vasi l-am cunoscut în spital. A fost prima bucurie cînd am văzut că voi avea în cameră pe cineva apropiat ca vîrstă. La treizeci şi ceva de ani încă mai contează, zic eu. Amîndoi cu bucata aia de carne care îţi vîră durerea sub burtă. Şi bunicul meu mai avusese probleme cu prostata, dar pînă acum două luni cuvîntul ăsta era făcut să rămînă doar în dicţionar. Asta pînă cînd mi-a sărit acolo unde îi e locul. Şi pot spune că a făcut-o cum trebuie. Mă doare al naibii de tare, dar încerc să rezist.

Cred că Vasi ar spune acelaşi lucru despre prostata lui. Aşa am impresia, cel puţin după cît am stat de vorbă cu el. Norocul lui este că locuieşte aproape de spital. Mai dă cîte-o fugă în cartier, dar niciodată nu calcă pe-acasă. Îmi pare un aventurier. Dar eu? Eu, care nu sînt din Bucureşti? Cu mine treaba stă altfel. Dacă era să ne punem pe preferinţe muzicale, să zicem, poate că nu am fi fost cei mai potriviţi oameni, dar nu asta a fost problema. El le cam are cu manelele, pe cînd eu sînt cu muzica aia din anii optzeci. Un Modern Talking, o ABBA, ce să zic... Al Bano şi Romina Power. P-astea le-am prins şi eu cînd eram adolescent şi cu astea am rămas. Bine că mi-am luat cu mine cărţile. La cît timp se pierde în spital, ar fi păcat, mare păcat dacă nu ai citi măcar cîteva ore. Eu nu citisem Contele de Monte Cristo şi am zis că acum e momentul. M-am şi distrat. S-a nimerit să-l citesc tocmai acum, cînd şi eu eram închis aici, în spital. Bine că sînt om obişnuit, nu bat la ochi. Nici eu, nici Vasi. Aşa am trecut în fiecare seară de portari.

Adevărul este că te cam înspăimîntai făcînd turele-alea nesfîrşite prin curtea spitalului. În două luni de spitalizare poţi înnebuni, nu exagerez. Mai ales cînd ai la intrare magazine cu flori şi coroane şi o firmă de pompe funebre. Şocul a fost zdravăn cînd am descoperit, în spatele pavilionului nostru, bisericuţa din lemn. Am înlemnit. Am înţeles că cine intră pe poarta spitalului trebuie să fie oarecum pregătit s-o mierlească. Noroc cu Vasi, cu ieşirile noastre prin cartier.

Cînd am ieşit din spital, ceilalţi bolnavi se uitau la noi ca la doi vechi camarazi de arme. Am păşit în cadenţă şi am avut senzaţia că lăsăm în urmă ecouri scurte. Holul albastru vibra. Privirile lor ne-au însoţit pînă ce am cotit la stînga, apoi am coborît şi, dintr-o dată, iată-ne pe stradă. Vasi promisese o cinste pe măsură. După două luni de leneveală, de antibiotice, cu asistentele pîndindu-ne meniul zilnic, sigur că te gîndeşti s-o faci lată. Vasi o anunţase pe maică-sa, care l-a rugat să treacă întîi pe la ei. Cu greu a reuşit să-l convingă. Ne-a primit ca pe Hristos. Plîngea de bucurie că treaba nu era chiar aşa de gravă. La vîrsta voastră, zicea ea, e păcat de Dumnezeu.

Apoi ne-a pus într-un gentoi mîncare cît să ne ţină o săptămînă. Eu le spusesem alor mei că mai rămîn o vreme prin Bucureşti şi se cam supăraseră, dar n-aveau ce să facă. Aşa i-am obişnuit de vreo zece ani încoace. Şi ne-am îndreptat spre garsoniera lui Vasi. Abia aşteptam să desfacem friptura, să intrăm în cozonaci, să ne stropim gîtlejul cu un vin sec. Cînd am intrat în bloc, ne-a izbit un miros tare de rahat. Era ca naiba. În loc să ai parte de-un pic de linişte, pac, mirosul ăsta de te-nnebunea. Era lume puhoi. Poliţie, pompieri, încercau să descurce problema. Adevărul este că de la mirosul ăla se putea aprinde tot blocul. Nu ştiu, zic şi eu... N-am mai pomenit aşa duhoare decît anul trecut, acasă, cînd cu vecinul meu, Gică.

Nu ne-am chinuit să trecem prin barajul făcut de vecinii lui Vasi. Accesul în bloc era interzis. Le era frică. Nu care-cumva să rămînă vreunul zăpăcit de miros. Parcă eram pe vremea lui Ceauşescu de stăteam cu zilele la coadă şi ascultam bancuri. Aşa am aflat ce se întîmplase. În blocul lui Vasi locuieşte un chinez, la etajul unu. Vasi spunea că tuturor vecinilor li se părea un tip dubios. Unii chiar făcuseră glume pe seama lui pe vremea cînd în lacurile din apropiere se mai găsea cîte un chinez mărunţit, eventual camuflat într-un geamantan. Cu tipul ăsta se întîmplase o chestie de tot rîsul. Nu pot decît să mă distrez şi să-mi astup nările. Chinezul avea o afacere la marginea oraşului, în cartierul chinezesc. Au ei acolo o comunitate comercială, dar, de fapt, sînt răspîndiţi prin cartierele alăturate. Ca orice afacerist pus pe căpătuială, aşa spunea lumea, avea o evidenţă contabilă dublă. Nu ştiu cum aflaseră ei, dar asta-i altă poveste. Cînd a fost rost de-un control serios, tipul s-a pus pe şters urmele. Ce să-i faci, tu să fii în locul lui, n-ai încerca s-o scoţi la capăt cumva? Nu ştiu ce-a fost în capul chinezului. Note contabile, facturi, bilanţuri, registre întregi au luat drumul canalizării. De la etajul unu pînă la parter s-au scurs cifre cît să nu mai stea în blocul ăla picior de contabil. De la unu în sus putea să crească o fărîmă de iad. Aşa zicea o bătrînă. De la doi încolo e iad curat, maică. Te trăsnea. Poliţiştii nu făceau decît să-i asiste pe cei de la canalizare, pompierii îi asistau pe poliţişti, iar locatarii întregeau povestea cu glumele lor de care li se făcuse un dor nebun. Domnule, pe vremea lui Ceauşescu, stăteam la coadă, e-adevărat, dar parcă ne cunoşteam, parcă eram mai uniţi. Acum trebuie să strîngem tot rahatul la un loc ca să mai schimbăm şi noi o vorbă. Nu ştiu, ceva parcă nu e la locul lui. Sînt alte vremuri, se văita un fost merceolog.

Noi n-am mai stat mult. Am tăiat-o repede în parcul bătut de-atîtea ori cît fusesem spitalizaţi şi-am luat cina în iarbă. Ne-am trezit spre dimineaţă mahmuri şi dîrdîind. E-adevărat, cînd adormi lîngă lac te cam trage curentul, dar parcă e alt miros.

0 comentarii

Publicitate

Sus