KANNES 04 - Şapte zile în mai

Introducere

Cannes 2004, 12-22 mai, no. 57. Fain, frumos. Ediţia nr. xşpe pentru unii (aud că există un critic care le-a prins pe toate), prima pentru mine - la faţa locului adică. Aud deja comentarii acide - din 12 în 22 sunt 11 zile, de unde scoate ăsta 7 ? Simplu - pentru subsemnatul festivalul lui Tarantino a început pe 17 şi s-a terminat pe 23. Ceea ce explică sper definitiv absenţa cuvintelor Mala Educacion, Shrek 2, Comme une image, Banderas, Eddie Murphy, Brad Pitt, Mondovino, Dawn of the Dead, Asia Argento, The Edukators, grevişti din panegiricul care urmează. Şi care se vrea un soi de jurnal, când telegrafic, când ambiţios, tendenţios, pre(ten)ţios, dar întotdeauna glorios. Şi modest. Lăsând gluma la o parte, am plecat dis de dimineaţă...


LUNI

...şi, 7 ore, două avioane, trei whisky-uri şi 20 de grade mai târziu, aterizez, vesel nevoie mare, la Nisa (pe care unii se încăpăţânează s-o scrie Nice). Evident, bagajul a dezertat. După o conversaţie de juma' de oră cu o tanti care nu se hotărâse dacă şosetele mele sunt în Tahiti sau Bora Bora (de fapt erau la Paris), renunţ şi sar în primul autobuz. Direcţia - Cannes. După 55 de minute (care-mi par 15, fără îndoială din pricina cuburilor de gheaţă), debarc la primărie. Almodovar îmi rânjeşte de pe un poster uriaş, iar peisajul explodează pur şi simplu... Palmieri, agitaţie, soare, palmieri, fete, jurnalişti, palmieri, cetăţeni, alegători, public. BABILON.

Nu-i timp de palavre însă, aici totul e mai mult şi mai repede. Rendez-vous pe croazetă, în faţa Palatului. Pupături, îmbrăţişări. Mergem să mă acreditez - la intrare băieţi serioşi, în costum, cu aparate din alea care fac bip-bip, în fine, totu-i strună, intru, spun cine sunt, primesc o gentuţă cu reviste, cataloage şi probabil cărămizi, nu ştiu încă, n-am curaj să deschid până nu scap de aglomeraţie. Afară, mai rău, parcă sunt mai mulţi acum - mi se spune că seara numărul se dublează. Toată lumea se întreabă dacă noul Wong Kar-Wai va fi gata la timp.

Scuip în sân şi dau fuga să mă cazez şi să-mi las gentuţa (bagajul, n-aţi uitat, e bine-mersi la Paris). După mici tergiversări (o fi la stânga? Sigur e la dreapta!) ajungem în fine - 29, avenue de Vallauris. Bon. Spălat, schimbat (aş vrea eu!), înapoi la Palat, tocmai în timp pentru Head On/Gegen die wand, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, anul acesta, un film german... mai degrabă turcesc, o poveste de iubire din seria "n-o să vezi", între un el cu alură de Michael Hutchence şi o ea cuminte, jucată de o fostă actriţă porno!!! Un film de o forţă năucitoare, care loveşte acolo unde doare mai mult... Ies marcat şi extrem de însetat. Am de ales între o bere şi un film cu Sean Penn. Aleg berea, ceea ce-mi face foame. Mâncăm chinezeşte, ceea ce-mi face un somn monstru. Mă tărâsc acasă (e mult după miezul nopţii), mă prăbuşesc şi adorm. Somn greu, fără vise.


MARŢI

Mă trezesc în zori, voios nevoie-mare, sun la aeroport, mi se spune să stau liniştit, până mâine se rezolvă (!?). Fie. Am invitaţie la 11.30, pentru filmul thailandezului (ţineţi-vă bine!) Apichatpong Weerasethakul, primul thai vreodată în competiţie. Tropical Malady se cheamă pelicula şi până atunci socotesc că am timp numa' bine pentru noul John Sayles, care se cheamă Silver City. Socotesc greşit... Aseară am mâncat chinezi, deci Sayles se duce pe apa sâmbetei. Grrr. Profit şi sun din nou la aeroport, aflu că rezolvăm azi până la urmă, zic bodaproste şi o pornesc spre thailandez. La cinci minute de intrare, numai ce termin de savurat niscai croissante cu unt, sună telefonul. Una din colegele de apartament (am uitat să amintesc că nu stau chiar singur) a rămas încuiată pe dinăuntru... Adio Thailanda, mă întorc, o eliberez, ne conversăm, dau fuga să prind măcar lecţia de cinema (anul acesta - Stephen Frears), când (aţi ghicit) sună telefonul - a venit bagajul. Adio Stephen, înjur, recuperez ce-i de recuperat, mă schimb (în fine) şi o pornesc spre Star - la 15.30 se reia Fahrenheit 9/11, prezentat ieri în premieră mondială. N-am noroc - sunt 200 de oameni la coadă, şi sala e deja plină. Adio Michael Moore, înjur din nou şi intru la FNAC să casc gura. Tarantino peste tot, afişe, discuri, cofrete.

Un strop de şansă - la etaj, conferinţă cu Lloyd Kaufman, şef la Troma, cea mai simpatic/trăsnită companie de film ever. Povestim niţel de Toxic Avenger, Tromeo and Juliet şi Cannibal! the musical, timpul trece plăcut, nici măcar nu-mi pasă că aparatul foto şade cuminţel în cameră. La 6 traversez din nou la Star pentru 9 Songs, noul film (aproape porno, pare-se) al britanicului Michael Winterbottom. Intru, urc, mi se spune sala din stânga, intru cu graţie în dreapta... şi mă trezesc la Il Cartaio, noul Argento. Zic - o fi un semn, stăm şi vedem. Şi stăm, şi vedem, şi ce mai râdem... Subiect debil, actori de mâna a 5-a, filmări ca la nunţile din Buhuşi... Oroare, clar cel mai prost film al veteranului italian. Te gândeşti că altcineva a făcut Suspiria, Phenomena, Profondo Rosso. Sau poate Il Cartaio.

În fine, ies gîndindu-mă ce belea mai urmează, refuz cu graţie înghesuiala pentru Ladykillers (bifat deja la Bucureşti) şi-mi încerc norocul la concertul Lalo Schifrin. Cel mai mare compozitor de muzică de film (după Morricone, fireşte). Cucoana de la intrare habar n-are că există, un băiat mă lămureşte de adresă - Espace Mediteranee, etajul 5, la Palat -, dau să intru, un june ţine să-mi explice că acreditarea nu-i suficientă, el mă lasă, dar cerberii de sus nici vorbă, zic fie ce-o fi, intru, urc, e târziu, ochesc două blonde la intrare (ăştia or fi cerberii ?), îmi compun o mutră traumatizată şi declam: "A început?!?! Nu-mi spuneţi că a-nceput!!!!" Fetele se sperie, una mă ia de mână, mă trage înăuntru, mă aşează pe un scaun şi mă roagă să nu mai întârzii data viitoare. Promit, zâmbesc şi mă pregătesc să savurez. Pe scenă, surpriză - Bruno Fontaine la pian, care cântă bucăţi din Francois de Roubaix, Michel Magne, Vladimir Cosma. Superb. Termină, pleacă, sala freamătă, apare un băştinaş care zice textual: "Am o poveste aiuritoare să vă spun... Nu s-a întâmplat aşa ceva de 20 de ani... Cum să mă exprim... Lalo Schifrin a rămas blocat în lift!!!" Sala se amuză, eu îngheţ. Ce naiba e azi, marţi !?!?!?! Zeii se satură de joacă şi muzicianul argentinian cântă aproape două ore (are 72 de ani!) cu un tobar şi un bassist, de la Mannix la Misiune:Imposibilă. Ies ameţit, fericit, obosit. După berile şi comentariile de rigoare de la Petit Majestic, local boem şi emblema festivalului, anunţ că trag pe dreapta. De Wong Kar-Wai nu se ştie nimic. Sus de tot, pe Carlton, Spider-Man veghează...


MIERCURI

"Kustu, c'est fou!!!" titrau francezii acum 9 ani. Se poate copy/paste liniştit. La vie est un miracle i-a dezamăgit pe mulţi dintre cei care aşteptau Underground 2, sau măcar Vremea ţiganilor se întoarce. Deja înghiţiseră cu greu pisicile de acum 5 ani. Pagubă-n ciuperci - noul Kusturica e atât de plin de viaţă, muzică, lacrimi, tristeţe, bucurie, dragoste şi No Smoking (cu tot cu Dr.Nelle pe post de ţambalagiu ungur!) încât simţi nevoia să aplauzi până te doare. În plus, comportă un măgar senzaţional, lacrimogen şi sinucigaş care ar merita mâine un Oscar de rol secundar!!! Bref, una din cele mai exuberante dimineţi recente...

În holul palatului mă întîlnesc cu Alex Leo Şerban, care mă sfătuieşte să nu ratez Bad Santa şi care-mi spune că WKW e anunţat vineri. Promit, suspin şi o şterg. După-amiază plimbare, relaxare, dezintoxicare, lume multă, seara hop!, la costum, avem invitaţie pentru House of Flying Daggers, urcăm scările... Între timp, intru la Bad Santa, cu costum cu tot şi cu Billy Bob Thornton pe scenă. Se râde cu lacrimi (nu vezi în fiecare zi un Moş Crăciun alcoolic, obsedat sexual, care fură din Mall-uri împreună cu elful său, negru şi pitic!!!) şi se aplaudă minute în şir. Billy Bob e fericit, prietena lui (care nu seamănă cu Angelina Jolie) la fel, eu mă grăbesc spre covorul roşu. Sentimentul care mă încearcă nu-i de exaltare, cum auzisem, ci mai degrabă disconfort.

În fine - în sală, companie selectă. În dreapta, Tsui Hark şi Jerry Schatzberg, în faţă de tot, Tarantino zâmbăreţ, la mijloc, regizorul Zhang Yimou şi interpreţii Zhang Ziyi, Andy Lau şi Takeshi Kaneshiro. Iar filmul... Dacă v-a plăcut Hero, înmulţiţi cu 10 şi ajungeţi aproape, dacă nu v-a plăcut Hero (l-am detestat), aflaţi nu numai că-i infinit mai spectaculos, dar scenariul (un triunghi amoros damnat, pe fundal de frondă) are noimă şi te implică emoţional. De la dansul de început şi până la finalul "tras" abil din The Good, The Bad and The Ugly, trecând prin formidabila luptă din bambuşi (ca să nu mai amintesc de pumnalele din titlu) filmul năuceşte şi entuziasmează. 20 de minute de standing ovation - n-am să înţeleg niciodată cum de n-a fost selectat în competiţia oficială. După un asemenea spectacol, nu mai simt nevoie de nimic. Poate doar de somn...


JOI

De dimineaţă magazine, cafea, terasă, îngheţată, soare, lume multă. La prânz am invitaţie pentru Breaking News, noul opus al lui Johnnie To, autorul clasicului Fulltime Killer. Boom! Am parte de cel mai fabulos plan-secvenţă de la Touch of Evil încoace, în debutul unui film stilizat, care vrea prea multe şi sfârşeşte prin a obţine prea puţine, parte satiră, parte thriller, parte dramă, cu un final care îmi aduce aminte de Lance Henriksen în Nature of the Beast. Not bad, seara am de gând să văd Kill Bill 2 la cinema, pe bani, c-aşa-i în tenis. Caut să aflu ce pot vedea între timp şi găsesc documentarul Marilyn's Man, despre un nenea care a fost însurat cu Norma Jean cu mult înainte de legendă. Bon, zic, o fi interesant. La intrare, un mustăcios îmi cere o carte de vizită. "N-am", zic eu... "Atunci n-am nici eu!" zice el... No comment. Concluzii de după film: 1. când sinopsisul povesteşte despre un documentar inedit, plin de dezvăluiri extraordinare şi în premieră absolută, fugiţi mâncând pământul; 2. Nu vă aşezaţi niciodată la capăt de rând, lângă perete, dacă vecinul seamănă cu Marlon Brando; 3. Marilyn who ??? Moving on... Fug spre Kill Bill, am însă inspiraţia să întreb la casă dacă e dublat sau subtitrat. Inteligentă manevră, economisesc 10E, dar încep să cred că Bill devine Fata Morgana...

Supărat, intru la un film coreean. The Sword in the Moon. Am chef de băşcălie, dar nu e cazul. Trecând peste lungimi şi peste faptul că nu ştii niciodată cine-i cine, filmul e aprig, sângeros, sănătos. În orice caz mai bun ca WKW, despre care se zice că-i gata, dar nu pentru dimineaţă, ci pentru seară. Brava! Ies relaxat şi mă plimb înspre Martinez. În dreapta, Cinema de la Plage, astăzi - Hair, de Forman. În stânga, un banner imens cu Denzel - Candidatul Manciurian. În faţă, reviste de film cu tricouri la pachet, undeva sus, Troia flutură în voie. Vrei nu vrei, respiri cinema.


VINERI

O dimineaţă fructuoasă (mâncat, băut, plimbat, pozat... Charlize Theron, blitz defect, **** aparat!!!), o amiază inedită - Shark!, un Sam Fuller de acum 30 de ani, cu un Burt Reynolds tânăr şi ferice, dar o copie infectă, o după-amiază de gradul 3 - întâlnire cu simpaticul Benoit Poelvoorde, membru în juriu şi amic cu Tarantino, două ore incredibile, la The Life and Death of Peter Sellers (în competiţie), un film produs de HBO dar cu alură de cinema, cu un Geoffrey Rush când admirabil, când senzaţional, când transpus, şi apoi o seară incredibilă alături (din nou) de Sam Fuller, căruia îi simţim lipsa din ce în ce mai mult, şi capodopera sa din 1980 The Big Red One, acum într-o versiune restaurată, cu 40 de minute în plus. Oaspeţi (în afară de mine, evident): Richard Schieckel, Christa Fuller, Pamela Marvin, Mark Hamill, Stephane Audran şi, pentru că e frate cu Robert, David Carradine aka Bill. Un film formidabil, imperfect şi crâncen, la concurenţă cu prea des pomenitul Wong Kar-Wai. Care se cheamă 2046, dacă interesează pe cineva. M-am gândit eu... Afară mi-aprind o ţigară şi ajung la ecranul de pe plajă. Surpriză - Les Mistons, scurt-metrajul lui Truffaut din 1957. La naiba, la vie est un miracle indeed...


SÂMBĂTĂ

Azi, mai puţine filme la cinema şi mai multe la magazin. DVD, adică. Mult Billy Wilder, mult Alex de la Iglesia, oops, reduceri, vorbim mai târziu................................

E seară, Petit Majestic e plin ochi, la televizor a început ceremonia. Nikita Mihalkov anunţă Palme D'Or pentru scurt-metraj... Stupoare, neîncredere, apoi aplauze şi atmosferă microbistă: "Ro-ma-nia! Ro-ma-nia!" E un moment mare. Premiul juriului creează vociferări: o actriţă (de culoare) şi un film (thailandez, ratat cu brio). Cine-a mai auzit aşa ceva ? Premiul de scenariu mai drege câte ceva (francezii jubilează). Premiul de regie stârneşte râsete. La premiile de interpretare lumea deja face conversaţie. Marele premiu reface atmosfera - Tarantino a văzut deja filmul de 4 ori, cu puţin noroc îl văd mâine, se reia la 6 seara... Când Michael Moore a coborât de pe scenă, primele trei sticle de şampanie erau deja goale. Sărbătorim, sărbătorim: bere, whisky, şampanie. Când ajungem pe plajă, la petrecerea cea mare, lumea e deja veselă. Se zvoneşte că vine Michael Moore, până una alta dăm bonjour lui Mitulescu, emoţionat nevoie-mare. Las' că se drege cu hitul nopţii: O-ZONE, Dragostea din tei. Parol! Nu numai că l-am ascultat şi dansat, dar a trebuit să traduc şi versurile (!?!?!) în franceză. Apare Vincent Cassel, încerc să-l prind la o poză, dar e zvelt şi lunecos, apare şi Michael Moore şi ăsta nu-mi scapă! Pierd însă urma recipientului cu J&B, se produce o confuzie, o busculadă... Valul ce se sparge la mal... Noapte bună! PS: De Wong Kar-Wai mai ştiţi ceva ?


DUMINICĂ

Cu mari, mari, MARI eforturi mă trezesc pentru Kill Bill - Integrala, două ore la coadă în soare după o asemenea noapte nu recomand nici duşmanilor. Dar merită - Tarantino himself ne prezintă filmul, vom vedea mai întâi vol 1., versiunea japoneză uncut, apoi avem un mic intermission, ca pe vremuri, la grindhouse, şi apoi vol 2., fără generic de început.... După patru din cele mai pline ore din viaţa mea, mă plimb pe malul mării şi meditez asupra nimicniciei existenţei umane. Glumesc, fireşte, raşchetez un hamburger şi mă pregătesc pentru filmul (meu) de închidere, anume (proaspătul Mare Premiat) Old Boy, al coreeanului Park Chan Wook, al cărui debut (Joint Security Area) l-am aplaudat la Bucureşti în cadrul FestAsia. Ce film, domnilor! O seară ploioasă, o cabină telefonică, un individ uşor turmentat care dispare fără urmă. După 15 (!!!) ani într-o cameră sinistră (dar cu TV), timp în care sapă un tunel în zid (pentru cine nu s-a gândit încă la Monte Cristo), individul, să-i spunem X, este brusc eliberat. Se trezeşte într-o valiză, pe acoperişul unui bloc de pe care un al individ tocmai se pregăteşte să sară... Fără a devoala prea mult din subiectul acestui epic despre vinovăţie, căinţă şi răzbunare, aflaţi că X află că Y este responsabil pentru întemniţarea de 3 cincinale, numai că Y are tot dreptul să se răzbune! Pe X!!! Adevăratul Palme D'or, nu glumesc şi nu exagerez. La conferinţa de presă, Tarantino s-a apărat spunând că n-a premiat neapărat mesajul din Fahrenheit 9/11, ci filmul în sine: "Dacă era prost făcut nu primea nimic!" E seară şi se strâng deja palmierii mici, afişele, bannerele, chiar şi marcajele de pe asfalt. S-a făcut frig... Teoretic, viaţa revine la normal.

Când am aterizat la Bucureşti, ploua uşor.



Epilog

Aşa se încheie acest KANNES 04 dinamic şi ireverenţios, care va rămâne în istorie întâi datorită inepuizabilului preşedinte al juriului şi apoi datorită palmaresului... Nu pot încheia însă decât mulţumind din suflet Institutului Francez din Bucureşti, companiei HBO România şi domnilor Antoine Bagnaninchi şi Mihai Chirilov, fără ajutorul cărora aş fi scris probabil despre festivalul de fabule de la Vinţu de Jos. Chapeau!

(Articol preluat din revista HBO, iunie 2004)