Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am descoperit raiul!


B. B.

31.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bucureştiul m-a învins. Căldura din ultimul timp a încetinit ritmul de furnicar al oraşului şi implicit pe al meu. Sunt din fire grăbită, chiar repezită, şi totuşi fierbinţeala asta apăsătoare m-a doborât. Imaginaţi-vă că am ajuns să mă grăbesc încet, să simt că totul se petrece în reluare. Indiferent cât de pornit te scoli dimineaţa către treburile tale, vara îşi pune amprenta. Te face să îţi reduci ritmul, până la o limită a supravieţuirii. Simţi că orice mişcare poate fi în plus şi atunci renunţi la tot ce te poate moleşi mai mult decât eşti. Căldura ne conduce şi ne imprimă ritmul în care să trăim. Ce ciudat, fără să ne dăm seama ne lăsăm guvernaţi de ea! Plecăm capul şi aşteptăm să treacă.

Nu toţi sunt ca mine. Sunt şi rare excepţii. Unii sunt ca nişte şopârle cu sânge rece - rezistă la cele mai ridicate temperaturi şi soarele nu este niciodată îndeajuns de fierbinte pentru pielea lor. Îi invidiez până la cel mai mic detaliu al anatomiei lor.

Singurul lucru pe care îl am de făcut este să îndur sau să plec la mare - acolo unde căldura pare mai îngăduitoare cu toţi.

Atunci când mi s-a oferit ocazia să plec spre această destinaţie, pentru trei zile, am fost cel mai fericit om de pe pământ. Nu conta că stăteam aşa de puţin sau că plecam cu treabă, important era că ajungeam acolo.

În imaginaţia mea, întinsul acela de apă şi de nisip erau ca o oază de relaxare, faţă de betonul încins al oraşului. Mă gândeam că şi cei din jurul meu simt la fel. Odată ce pornesc la drum către mare ar trebui să înceapă treptat să se destindă şi să redevină oameni normali şi nu sclavi ai căldurii. Întotdeauna am pus nervii oamenilor din timpul verii pe seama fierbinţelii din aer. Apropierea de mare şi de lipsa oricăror griji ar trebui să-i ajute să scape de stres. Dar se pare că nu este aşa. Pe drumul către mare, maşinile sunt toate ca nişte bolizi de curse pe şoselele ţării - care nu seamănă nici pe departe cu circuitele de întreceri. Se vede că lumea se depărtează de oraşe - încep să îşi revină din moleşeală, prind putere de viaţă şi (de ce să nu fiu răutăcioasă) şi de ceartă.

Nu înţeleg deloc de ce se grăbesc. O grabă teribilă de parcă marea ar dispărea în următoarea secundă din locul ei. Îţi trebuie atenţie şi agilitate de pisică pentru a ajunge întreg la destinaţie. Cel puţin asta am dedus eu după ce am evitat de trei ori să pupăm spatele unor maşini din faţa noastră care erau conduse într-un mod haotic. Pesemne şoferii lor erau cuprinşi de euforia apropierii de mare. Nu ştiu dacă este de la sine înţeles - dacă nu e vă spun eu - dar să nu vă aşteptaţi să primiţi zâmbete binevoitoare de la cei care au greşit sau cel puţin priviri prin care să îşi ceară scuze. În nici un caz! Eventual, dar asta doar din cauza căldurii şi a efectului de oraş, veţi afla câteva înjurături noi sau veţi vedea nişte semne de care chiar nu aveaţi habar că există. Eu aşa am păţit - slavă Domnului cu comunicarea gestuală, că putem să transmitem informaţii atât de uşor.

Răsufli liniştit şi inima revine acolo unde îşi are ea locul atunci când vezi în faţa ochilor că ai ajuns la destinaţie fără nici o zgârietură. Te gândeşti uşurat că ai scăpat de calvarul şoselelor şi în sfârşit perioada ta de relaxare poate începe. Poţi să uiţi de griji şi nervi - cel puţin aşa speri. Dar, mai mult ca sigur, ai uitat cum este la mare la noi. Te aştepţi să regăseşti marea din mintea ta, cea care te ajută să-ţi încarci bateriile pentru tot anul sau cel puţin până la următoarea vacanţă importantă (cea din iarnă) şi... ai parte de surpriza verii. Te freci la ochi şi nu crezi ceea ce vezi. Nu eşti înconjurat de o mare de nisip şi de apă, ci de o mulţime de oameni şi terase şi hoteluri şi casetofoane date la maxim şi maşini şi... Eşti indulgent, doar eşti în vacanţă şi eşti hotărât să ignori tot ceea ce te deranjează. În fond, fiecare cu gustul lui, mai bun sau mai prost (în general mai prost).

Aşa mă îmbărbătam şi eu atunci când am intrat pe litoralul românesc. Am tras aer adânc în piept şi m-am hotărât să savurez mica escapadă la mare. Dar trebuie să fii foarte indiferent sau să ai gusturi foarte îndoielnice ca să nu te oripilezi de ceea ce găseşti. O mare de KITSCH. Hoteluri zugrăvite în culori fosforescente, ca să fie în ton cu moda vestimentară, amestecuri de rustic şi modern, imitaţie de lemn, plastic-materialul rege, care este peste tot, dar absolut peste tot, nisip fin din mucuri de ţigară şi capace de bere şi aş putea continua la nesfârşit, dar aţi zice despre mine că sunt cusurgioaică. Totul îţi râcâie privirea şi în final ajungi să te întrebi dacă te vei întoarce acasă mai obosit decât ai plecat. Nu sunt rea, căci litoralul românesc este pentru toate gusturile, dar trebuie să recunoaştem că doar cel ce vrea să vadă marea şi nisipul aşa cum sunt ele de la natură nu poate fi satisfăcut. Unii ar spune să mă duc în Deltă (acolo este natura pură, marea este pentru distracţii) dar eu pur şi simplu vreau la mare.

Norocul meu a fost că nu am locuit într-o staţiune, ci înspre Năvodari, la o pensiune care îţi oferea strictul necesar. Astfel m-am rupt puţin de agitaţia "perlelor hoteliere" de pe malul mării. Aflând de dorinţa mea de a regăsi o bucată de nisip neprofanată de kitsch-ul uman, am fost îndrumată să merg mai departe, să depăşesc oraşul-tabără, să trec de satul Corbu şi, de acolo înainte, să mă minunez. Neîncrezătoare, am pornit la drum. Şi m-am trezit deodată într-un loc de basm, unde mirosea a mare şi a nisip încins, şi nu a arome de mici amestecate cu parfumuri. Până să ajungi la mare, la întinderea de apă spre care căldura te împinge, treci prin lanuri de grâu de un auriu, aproape prea auriu ca să existe, fâşii întregi de maci şi flori de câmp care îţi lasă impresia că te vor face să pluteşti dacă le calci. Ca totul să fie complet, regăseşti fluturii copilăriei, pe care încercai să îi prinzi în palme şi pe care acum, adult fiind, nu îi mai vezi (fie pentru că au devenit din ce în ce mai rari, fie pentru că nu mai ştii să îi vezi). Nu ştiu dacă vi se pare deosebit ceea ce vă descriu dar vă rog din suflet închideţi pentru o clipă ochii şi imaginaţi-vă!


© Cosmopolitan, fotograf Gaby Hiriţ


Un singur inconvenient am reuşit să găsesc, oricât m-am chinuit, şi acela făcea parte din peisaj: ţânţarii care nu te lăsau să stai prea mult pe loc. Îţi indicau drumul spre măreţia de nisip. Totul este gândit strategic. Mai întâi o şosea îngustă de asfalt tocit de căldură, în ale cărui crăpături creşte din când în când câte un fir de iarbă mustăcios. Apoi un drum îngust şi uscat de atâta praf. Trecerea este prea bruscă pentru a-ţi da seama că ai părăsit şi ultima conexiune cu lumea civilizată. Asfaltul lasă locul prafului, pietrelor şi firicelelor de nisip, care sunt ca un semn pentru ceea ce urmează. Singurele amprente umane pe aceste tărâmuri ce urmează să se desfăşoare sunt ruinele unor fabrici vechi, schelete de metal care pentru că nu s-au integrat în această lume şi au încercat să o modifice nu au avut zile multe, şi casele pescarilor, răsfirate ca şi cum nu ar dori să deranjeze nimic din ordinea naturală. Ele au supravieţuit.

Plaja este pentru un străin de acele locuri unul dintre cele mai ciudate spaţii pe care le-a văzut. Privirea obişnuită cu betoane nu întâlneşte nici o rezistenţă. Dune de nisip şi fire de iarbă uscate de soare (care aici nu mai este aşa de apăsător ca în oraş, indiferent cât de fierbinţi ar fi razele lui). Nu pot să mă refer la plajă ca la o întindere de nisip pentru că nu este doar atât. Este mult mai mult. Împărţită în două de dune, te lasă să descoperi o parte plină de scoici mari albe, moarte de mult, ce se întinde pe kilometrii întregi (cum spunea cineva "un cimitir de scoici") şi o parte cu nisip fin, mângâiat de năvoadele pescarilor - singurii oameni care îşi trăiesc viaţa în acest paradis nedescoperit. I-am văzut şi pe ei şi poate datorită locului în care ne aflam i-am perceput ca pe nişte supraoameni, jumătate ca noi, jumătate ca apa în care îşi petrec mai toată viaţa. Apa şi-a lăsat amprenta asupra lor şi palmele lor aproape că s-au transformat, lăţindu-se şi bătătorindu-se de atâta vâslit. Când spunem dragoste de pământ ne gândim instantaneu la Ion, ţăranul lui Rebreanu. Când zici dragoste de mare imaginaţi-vă în faţa ochilor pe aceşti pescari simpli, a căror privire capătă strălucire doar când sunt în larg. Bărcile lor se contopesc peisajului pe cât de simplu, pe atât de greu de descifrat de mintea unui necunoscător. Sunt imense şi colorate în nuanţele mării. Par că vor lovi tot ce le iese în cale, când de fapt alunecă uşor ca şi cum nu ar avea nici o legătură cu realitatea.

Marea este ca peste tot, doar pare diferită datorită ambalajului care nu există. Aici nu există comercial, nu există pericolul să te lovească vreo barcă sau vreo minge aruncată cu furie de vreun copil îngrăşat până la refuz de o bunică care-l obligă să mănînce încontinuu pentru a deveni un munte de grăsime. Aici apa este curată. Da, aţi citit bine, fără urmele noastre atât de nepăsător lăsate. Singura atenţie din partea oamenilor pe care această întindere de apă o primeşte este din partea pescarilor şi a bărcilor cu care aceştia o mângâie. Uneori marea pare un lac infinit datorită valurilor ei nemişcate. Clintită doar de vâsle. Este o imagine hipnotizantă care asemeni unui drog îţi dă nu doar una, ci o multitudine de senzaţii. Pescăruşii par să fie singurii care îi descifrează corect semnalele. Datorită lucirilor apei penele lor par mai albe decât ale celorlalţi confraţi. Par mai uşori şi mai supli în zborul lor deasupra acestui fragment de rai. Nimic nu le deranjează viaţa plină de huzur: peşti, soare şi nisip la discreţie. Sunt adevăratul simbol al lipsei de poluare. De fapt singurul lucru care ar putea provoca poluare aici sunt doar vapoarele din larg, care însă nu îndrăznesc să se apropie de ţărm prea mult.

Niciodată marea nu mi s-a părut deosebită, era doar o distracţie. Muntele era cel care mă fascina. Dar acest loc m-a şocat prin frumuseţea lui. Totuşi, după ce l-am descoperit m-am întors la marea cunoscută de toată lumea şi am redevenit orăşeancă ca şi ceilalţi, râvnind la un grătar cu arome de mici. Până la urmă am găsit ceea ce căutam: oaza de relaxare de la mare. Trebuie să recunosc însă că pentru cineva de la oraş este prea mult. Aşa cum pentru cineva dintr-un sat mic, capitala este derutantă, aşa şi pentru mine a fost acest loc. Nu ştiu dacă meritam privilegiul de a-l descoperi şi cred că l-am profanat doar cu simpla mea prezenţă de om al capitalei.

După scurta, dar "plina" escapadă am revenit pe şosea, în cursele de maşini şi indivizi, care cu forţe proaspete se întorc la locuinţele lor de beton, imaginându-şi că au căpătat puteri aparte care îi fac să zboare pe drumuri. Aceleaşi înjurături, aceleaşi claxoane nervoase, aceleaşi frâne puse în ultimul moment. Şi... aceeaşi căldură neschimbată, care parcă te aşteaptă, ştiind că mai are ce să sece din tine - cel proaspăt încărcat de energie. Laşi în urma ta marea, pe care o regreţi din tot sufletul, chiar şi aşa plină de kitsch. Şi te gândeşti că poate ăsta este farmecul ei unic, care an de an te atrage către ea.

Revenită în Bucureştiul prăfuit, zâmbesc sincer pentru că din orice vis trebuie să te scoli la un moment dat şi mă bucur că am ajuns acasă. Aceeaşi oameni pe care îi vedeam schimonosindu-se la soare îi aflu aici la fel ca acolo, aceleaşi feţe, alte costume. Din nou trag aer în piept şi... mă pregătesc pentru încă câteva luni de grabă înceată...


P.S.: Acum, după ce am scris textul am oarece îndoieli legate de detaliile despre tărâmul de basm. Trebuia să vă spun atâtea? Dacă o să doriţi să-l vedeţi şi altfel decât prin prisma imaginaţiei voastre? Oare nu o să-l stricaţi din neatenţie? Păşiţi cu grijă mare, pentru că nu ştiu dacă merităm încă să-l descoperim!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Citiţi Îmblînzirea scorpiei, un alt articol al aceleiaşi autoare.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer