Opt poeme de dragoste (pentru Andra)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.



Când mă gândesc cât de mult am iubit-o... Timp de peste 20 de ani am iubit-o. De pe la vârsta de 11 ani am iubit-o când am scris prima poezie şi am publicat-o într-o revistă şcolară la Rădăuţi. Ca un nebun am iubit-o, ani şi ani de zile, zi şi noapte. Dormeam cu ea în gând, sufeream pentru fiecare cuvânt scris... Iar după fiecare poem izbutit sufeream şi mai mult întrucât mi se părea că nu schimbă imediat şi în mod radical mersul istoriei şi faţa lumii, aşa cum consideram normal că trebuie să se întâmple cu poezia.

Ca un câine bătut am iubit-o, ca un vagabond care-şi iubeşte libertatea, ca un hoţ de cai care-şi iubeşte calul furat. Am iubit-o şi am scris-o şi am slujit-o cu furie, chiar din momentul cînd am învăţat cum se scriu cuvintele. Am scris jucându-mă întâi cu cuvintele şi cu propria mea fiinţă, iar apoi cu propriile mele limite şi cu lumile imaginare pe care încercam să le captez prin cuvânt.

Am iubit-o cu furie dar n-am iubit-o până la capăt. Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele... Iar după aceea s-a topit chiar în cu totul altă limbă. De pe la vârsta de 30 de ani poemele mele s-au rărit din ce în ce mai mult... Mi-au trebuit vreo 17 ani ca să adun de un nou volum (în timp ce între 1980 şi 1984 am scos trei volume la rând!).

N-am iubit-o până la capăt dar ne-am despărţit frumos. Când am simţit că nu-i mai puteam da totul, i-am cerut iertare şi ea m-a înţeles. M-a înţeles aşa de bine încât m-a împins, cu o perfidie la care nu mă aşteptam, să întocmesc această antologie. Să aleg adică eu însumi ceea ce mi se pare mai bun din ceea ce eu însumi am scris ca un hoţ de cai care-şi iubeşte calul furat.

Tulburătoare şi perfidă, ce să zic, nu mă aşteptam la aşa ceva. Mi se părea că în toţi aceşti ani am ajuns să fiu sigur de două, trei adevăruri. Şi uite că iar trebuie luat totul de la început.

(Mai 2004)




1. N-a fost chiar aşa rău

Nu aşa, îmi spuse ea, nemulţumită
nu aşa prostule, neghiobule, neînvăţatule
nu ţi-am arătat eu ultima dată, unde te uiţi,
nu aşa, ci pe dinăuntru

eu simţeam cum mi se topesc degetele
simţeam cum îmi îngheaţă vorbele în gât
de altfel i-am şi spus: simt că am o nucă de cocos
în gât
simt că alunec, că mă duc
n-o să mai pot rămâne mult la aşa o mare depărtare
de lume

ea a râs, m-a mângâiat cu tandreţe pe lobul urechii
hai că n-o să mai dureze mult, mi-a zis
hai că n-a fost chiar aşa rău
încă două trei zile şi ieşim la lumină prost mic
ce eşti, stângaciule...


2. Mă iartă, nu mă iartă

Supărată pe mine rău rău ea cânta
când m-am aşezat la masă
nu tu cuţit, nu tu lingură, nu tu pahar
pâinea era netăiată, supa rece, vinul înăcrit

eu nu făcusem însă nimic, de câte ori să-ţi mai spun
că n-am făcut nimic, i-am spus
jur cu mâna pe inimă, mâna mea n-a atins altă inimă

şi ca să vadă ea mai bine că inima mea n-a atins altă inimă
îmi smulg cu delicateţe inima şi i-o pun pe masă
lângă pâinea învechită brusc în faţa mea
lângă farfuria cu supă neagră
lângă vinul care făcea spume în sticlă

cinci minute am stat aşa, cu mâna pe inima mea palpitândă
abia reuşind să-mi stăpânesc inima palpitândă excitată de
imensa zonă de libertate întrezărită brusc pe faţa de masă
cinci minute am stat aşa aşteptând ca ea să-şi termine cântecul
întrebându-mă cu inima strânsă
mă iartă, nu mă iartă


3. În fiecare noapte, ea

În fiecare noapte, ea
după ce mă vede fericit, topit, terminat
adormit buştean în al nouălea cer
fuge la amanţii ei

fericit, topit, terminat cum sunt
adormit buştean în al nouălea cer cum sunt
eu o simt cum se strecoară afară din inima mea
cum îşi extrage cu delicateţe
degetele
dintre degetele mele încleştate peste degetele ei
cum se desprinde de mine lăsându-mi doar ca aşternut
aripa ei protectoare

fericit, topit, terminat cum sunt
adormit buştean în al nouălea cer cum sunt
eu o simt plutind prin încăpere
o simt cum se duce la dulap cum îşi pune
rochia decoltată pentru amanţi, cum se parfumează
cu parfumul suav pentru amanţi
cum îşi pune cerceii, mărgelele de argint pentru amanţi

când iese uşa suspină
pragul se chirceşte sub pasul ei gol
traversarea grădinii îi ia o eternitate
pentru că ea când înaintează prin spaţiu dă la o parte
iarba fir cu fir

aşa iese ea noapte de noapte
şi se duce la amanţii ei
nici pisica nu o miaună nici câinele nu o mârâie

numai bufniţa deschide ochii o singură dată
Înţelege totul şi se culcă la loc


4. Ce să-i mai cer

Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva

cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva

dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.