Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Micile istorii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Buba neagră


Ada Demirgian

24.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică

"Locuia într-un pod transformat în cameră pentru servitori. Nu era foarte confortabil, vara aerul se încingea până la irespirabil iar iarna, iarna dura ore în şir până când sobele cele vechi reuşeau să încălzească pereţii îngheţaţi. Desigur, dacă ar fi fost cineva să facă focul, poate că odăile cele două, întotdeauna luminate ciudat, ar fi fost mai primitoare. Dar aşa... Era o casă aproape goală, cu podele de lemn şi ferestre tăiate ciudat, dacă le priveai dinăuntru. De dinafară însă părea un pod ca oricare altul. Cu toate astea, ceva mă atrăgea în locul acela de fiecare dată. Era casa? Era femeia? Era interdicţia de a intra în camera cea mică, acolo unde ea se ascundea de lume? Cine ar fi crezut că acolo, în podul acela doar pe jumătate al ei, aveam s-o iubesc şi s-o urăsc deopotrivă, aveam să tânjesc după ea şi să o blestem.

Îi spuneam Isabel. Era vrăjitoare. Sau, cel puţin, mie aşa mi se părea. Era irezistibilă. Cel puţin, pentru mine.


... Avea un mod ciudat de a dispărea într-un abur. Ne plimbam la braţ pe străzile oraşului vechi şi întotdeauna îmi arăta cu degetul fantomele pe lângă care altfel treceam nestingherit, ca şi ceilalţi. Lângă ea se ştergeau luminile de neon, dispărea oraşul cel nou, dispăreau claxoanele şi noxele. Lângă ea am văzut caleşti şi velocipede, lampadare de cristal şi colivii cu canari, pălării cu pene şi discuri de patefon, lângă ea am gustat dulceaţă de nuci verzi şi am mirosit frunze umede. Nu, nu ne drogam, pur şi simplu Isabel... Isabel a mea avea darul ăsta de a scoate la lumină tot soiul de obiecte şi obiceiuri vechi. Totul era altfel. Pentru mintea mea organizată inginereşte, orele cu Isabel erau un soi de parfum greu care îmi învăluia simţurile, o supradoză dintr-o otravă pe care o sorbeam nestingherit, senin, privind-o, adulmecând-o, bucurându-mă de fiecare picătură de acid pe care aveam să o simt abia după ce ea dispărea. Isabel se ascundea de toţi ceilalţi, era aşa doar pentru mine. Venea când o invocam. Nu de fiecare dată, invocaţia trebuia făcută "comme il faut". Închideam ochii. Întindeam orbeşte un trandafir înainte ca şi cum ar fi fost în faţa mea şi abia pe urmă, cu pleoapele strânse, îi rosteam numele. "Isabel... Vino." O vreme a venit. Făcea piruete. Cine mai face piruete în ziua de azi?


Dacă te-aş chema la ora trei noaptea, ai veni să ne plimbăm?
Unde să ne plimbăm la ora aia, Isabel?
Nu ştiu. La Arcul de Triumf?
E octombrie. E frig.
Am dansa să ne încălzim. Ai dansa cu mine?
Pe stradă?
Pe stradă.
Eu nu dansez. Nu dansez pe stradă şi cu atât mai puţin la Arcul de Triumf. Arcul de Triumf e important pentru mine, nu pot să-mi bat joc de el.
De ce crezi că ţi-ai bate joc? Doar am dansa... n-am face nimic ruşinos.
Eu nu dansez.
Ai să dansezi. Într-o noapte. Pe stradă. Sub Arcul de Triumf.


Isabel era vrăjitoare. Ştia o vrajă cu care îmi deschidea al treilea ochi, cel pregătit să vadă amănuntele. Umplea spaţiul. Orice spaţiu. Sau poate eu o iubeam şi atunci, îi atribuiam toate minunile pe care le redescopeream, lucrurile de care uitasem să mă bucur, prea ocupat să trăiesc încă o zi, şi azi, până mâine. Ani de zile nu existasem decât pentru azi-până-mâine. Şi dintr-o dată a apărut ea şi piruetele ei afurisite. O iubeam pentru că mă făcuse să plâng. Scormonise în sufletul meu până îmi spărsese toate lacătele şi plânsesem în braţele ei. Acum mi se umpleau ochii de lacrimi numai când mă gândeam la ea. Căzusem în cealaltă extremă. Dar numai când mă gândeam la ea. În rest, purtam aceeaşi mască demnă pe care îmi luase ani de zile s-o construiesc. Mi se întâmpla însă să o văd pe străzi la ore la care ştiam că nu avea cum să fie, fizic acolo. Mă însoţea gândul ei peste tot. Aproape că îi simţeam prezenţa undeva, lângă umărul meu stâng, sau agăţată de braţul meu, pentru că doar aşa mergea pe stradă. La braţ. La braţul meu. Isabel a mea. Mergeam la piese de teatru jucate în spaţii neconvenţionale. Stăteam pe perne, o ţineam în braţe şi îi respiram parfumul în păr. Habar nu aveam ce se întâmpla pe scenă dar o aveam acolo, în braţe, preţ de câteva scene şi tablouri absurde. Am scandalizat odată Cinemateca întreagă. O invitasem la un film clasic, un SF din 1921, vă daţi seama... 1921... Şi pe ea o pufnise râsul. Râsul ei molipsitor... la început în şoaptă, pe urmă din ce în ce mai clar, prindea contur în întuneric. Am plecat de-acolo împleticindu-ne sub ochii supraveghetoarei. Isabel râdea şi toată lumea mea se agăţa de râsul ei.


Dă-mi voie să intru în camera ta, Isa
Ce să faci tu în camera mea? Acolo nu intru decât eu, nici nu ai ce vedea, numai nişte pălării vechi şi un pat îngust...
Ba acolo eşti tu, Isa, lasă-mă să te văd.
Nici nu mă gândesc. N-ai voie în camera mea.
Bine, atunci fă-mi un ceai.
Îţi fac o cafea.
Eu nu beau cafea.
Ai să bei.


Am tras cu ochiul pe geam. Câteva pălării... Câteva eşarfe colorate spânzurând de un cuier de modă veche... Un pat... O sobă. O icoană. O noptieră. Câteva cărţi. Şi parfumul acela ciudat... busuioc încins. Pusese busuioc pe sobă. Camera vrăjitoarei Isabel mirosea a busuioc încins şi a măr. Afară crăpau pietrele. În camera Isei, ghiceam eu de dincolo de uşă, trebuie să fie cald.
Pleacă de-acolo! De ce spionezi?
Nu m-am putut abţine. De ce nu am voie să intru în camera ta?
Pentru că nimeni nu intră în camera mea pur şi simplu... Ce, eu am dat buzna în camera ta?
Nu, tu ai făcut piruete...
Fă şi tu piruete.
Eu sunt om serios Isa, cum să fac piruete?
Atunci nu intri în camera mea...
... Mă vedeam, absurd, făcând piruete... eu care eram mai degrabă obişnuit cu pasul de marş sau cu sprintul, piruete...


Ninsese. Era prima noapte din anul cel nou şi iar făcuse Isabel o vrajă. Tot oraşul părea opera unui pictor nebun care-şi petrecuse eternitatea desenând peste case, peste acoperişuri, peste crengile copacilor, stafia albă, aura de zăpadă, cea care durează doar câteva ore şi scânteiază precum diamantele. Cu câteva zile în urmă, de dragul ei spălasem perdelele. De dragul ei umblasem năuc prin piaţă, trezisem un tarabagiu pe care-l implorasem să-mi dea o creangă de brad, măcar atât, pentru că fusese Crăciunul şi iar nu-mi împodobisem nici un brad şi ea mă certase... La trei noaptea am cărat creanga aia de brad acasă şi-am pus-o într-un colţ de cameră. Ştiam că urma să vină. Îmi doream asta din tot sufletul, doream până la durere să o văd acolo. Eram pregătit sufleteşte să o învelesc, ca pe un copil şi apoi să adorm pe canapea, fericit la simplul gând că Isabel doarme în patul meu, pe perna mea. Mi s-a tăiat respiraţia când am văzut-o în cadrul uşii, îmbrăcată doar într-un tricou negru. Stai cu mine mi-a spus, nu pleca, mi-e frig. Nu ştiu dacă eu tremuram sau pământul meu, lumea mea trepida, se cutremura doar la ideea că Isabel, pe jumătate goală, îmi spusese să rămân.


Am intrat în camera ei la puţină vreme după aceea, fără să fac piruete. Era bolnavă. Ea era bolnavă şi mie mi se rupea sufletul, nu voiam decât să stau puţin cu ea, să mă întind lângă ea şi să o iau în braţe, dar fiara asta de femeie, atât de străină de Isabel cea care îmi luminase prima noapte din an, fiara asta pe jumătate năucă, nici nu mă lăsa să mă apropii de ea.
Pleacă, te rog, lasă-mă, sunt bolnavă... du-te de aici, te chem eu când am să fiu în stare, dă-mi pace.
Dacă ai putea să mă iubeşti măcar pe jumătate cât te iubesc eu, Isa... dacă ai putea să simţi măcar jumătate din cât simt eu pentru tine, tu nu eşti om Isa, nu ştiu din ce eşti făcută. Cum poţi să fii atât de rea? Nu ţi-am cerut decât să stau puţin cu tine, lângă tine şi tu mă goneşti, tot timpul mă goneşti...


Dormeam cu fotografia ei pe pernă, cu perna ei în braţe. Venea uneori în casa mea şi-mi răvăşea cărţile, cd-urile, schimba locul obiectelor pe poliţa din baie...
- Prea multă ordine pe aici, ai nevoie de puţină dezordine
- Lasă-le Isa, nu mi le mai răvăşi, iar n-am să mai găsesc nimic...
- Ba ai să găseşti şi ai să te gândeşti la mine când ai să le găseşti. Ţie nu-ţi plac surprizele?
- Nu. Urăsc surprizele.
- Aş. Ai să le iubeşti.
Dintr-o dată, toate erau complicate. Parcă mă temeam de ea. Contrazicea tot ce eram, tot ce ştiam. Îmi demonta teoriile punct cu punct, nu avea întotdeauna dreptate dar avea obiceiul nesuferit de a mă pune la zid, şi atunci, argumentele mele, valide în ochii mei, deveneau inutile, degeaba aveam dreptate, mă simţeam vinovat. Cu toate astea nu puteam sta departe. Mă înnebunea distanţa, tăcerile ei mă striveau. Eram în stare să dorm pe pragul casei ei, numai să o determin să mă primească în casă, să mă lase să-i spun vorba pe care mi-o tăiase. Femeia asta nu avea inimă. Sau eu nu aveam acces la inima ei. Într-o noapte m-am prăbuşit la picioarele ei.
Uite ce ai făcut din mine, Doamne cât îmi e de ruşine... am ajuns să mă zvârcolesc pe covorul tău Isa, ce fel de bărbat sunt eu?
Te rog, ridică-te şi pleacă. Acum.


M-a tot gonit, din februarie până prin aprilie. Am vrut să o iau acasă la mine definitiv. Mi-o visam în faţa altarului. Ea zâmbea uneori dar nu mai râdea. Ea nu mai dispărea în aburi de ceaţă. Şi nici nu mai avea ce să îmi arate. Isabel avea probleme pământeşti şi nici o piruetă nu o putea salva. O trădasem. Vorbisem despre noi cu altă femeie. Căutam doar s-o înţeleg, atât. Am crezut că găsesc răspunsul în cărţi. Nu era. Am căutat răspunsuri la alţi oameni şi asta a făcut-o să-mi declare tăioasă, că e dezonorant ca un bărbat să vorbească despre problemele amantei sale cu altă femeie. Amanta mea. Isabel devenise din vrăjitoarea care mă reinventa, amanta mea. Amanta mea mi-a interzis să o văd, mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată. O vreme i-am lăsat flori la poartă sau pe trepte. Mi se părea că murise dar că stafia ei încă mai bântuia podul acela, camera în care niciodată nu m-a lăsat să intru de bună voie.


Nu beau cafea. N-am dansat sub Arcul de Triumf. Am redevenit un om serios. Nu-mi mai răvăşeşte nimeni obiectele pe poliţa din baie. Mi-o amintesc uneori, la începuturi, pe când închideam ochii şi o invocam. Nu mai există vrăjitoare, o să spuneţi. Nu mai există podul... am tot încercat să mă conving. Am aflat şi cum se numeşte boala de care suferisem o jumătate de an. Dragostea care nu se poate. Care te sufocă şi te istoveşte de puteri. Buba neagră... "

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer