Mara Nicolescu, Ana Ularu, Vlad Zamfirescu: 2 italience şi o licheluţă fac un film haios

Notă: Astăzi, 15 octombrie, la cinematograful Scala din Bucureşti are loc premiera filmului Italiencele, scenariul şi regia: Napoleon Helmis, cu: Mara Nicolescu, Ana Ularu şi Vlad Zamfirescu în rolurile principale. Interviurile de mai jos au fost dedicate experienţelor pe care le-au avut actorii în timpul filmărilor.

---

Marie-Louise Semen: Am înţeles că te-ai pregătit mult pentru rol, că ţi-ai creat un mers special, un fel de a vorbi special...

Mara Nicolescu: Eu consider că fiecare rol, am considerat la fel şi cînd eram în teatru, este o compoziţie, dar nu una care trebuie realizată din exterior, ci din interior! Aşa cum Miruna din Filantropica e o femeie cu un trecut încărcat la vreo 35 de ani (nu uita că eu aveam 27 de ani cînd am făcut Filantropica), Jeni e o fată de la ţară la cel mult 25 de ani, ori eu aveam deja 30! Ce înseamnă pentru mine a face o compoziţie de personaj? Păi, în primul rînd, mă gîndesc care sînt caracteristicile: poate fi vorba de maturitate sau de naivitate sau de un personaj raţional, cerebral, sau, din contră, de unul care reacţionează intuitiv, impulsiv. Ei bine, eu asta joc! O fată de la ţară merge, simte spaţiul înconjurător, obiectele cu care vine în contact, altfel decît o femeie de la oraş obişnuită să bată în computer. Iată cum, pentru Jeni, e impropriu spus că mi-am făcut un mers special! Eu nu cred că în meseria de actor trebuie să aplici forme exterioare! Nu, nu mi-am făcut un mers special, el s-a născut, pur şi simplu, din cum am început eu, Mara, să mă raportez la realitatea înconjurătoare: fără fiţele unei tipe de la oraş, mult mai direct. Nu doar mersul s-a născut, ci o întreagă atitudine în faţa spaţiului în care evolua personajul meu.

Nap (Napoleon Helmis, regizorul filmului - n.n.) dorea ca toată lumea să vorbească olteneşte. Pentru mine asta e o formă exterioară, dar dacă regizorul hotărăşte că aşa trebuie să fie, aşa va fi! Regizorul e Dumnezeu, pentru mine, cel puţin. Timpul de lucru la o astfel de cerinţă fiind foarte scurt, Nap s-a gîndit să aducă un trainer pentru echipa actorilor: o fată care ştia olteneşte şi care asculta textul rostit de actori. Au fost două săptămîni, înainte de filmare, în care ea a lucrat cu toţi actorii, apoi a fost prezentă la filmări.

M-L.S.: Acesta este, practic, cel de-al doilea rol al tău. Cum se apropie şi unde se despart cele două proiecte ale tale de pînă acum?

M.N.: Primul era debutul meu în film. Primul rol e important, pentru că lumea te evaluează şi te etichetează. Interpretarea Mirunei mi-a adus premiul UCIN (Uniunea Cineaştilor din România - n.n.). A fost deosebit de flatant pentru mine, fiindcă, deşi era un rol de debut, premiul nu a fost pentru debut, ci pentru interpretare! Dar există şi un neajuns: lumea m-a catalogat ca o actriţă bună, dar care este posibil să nu poată interpreta decît roluri de o anumită factură: de o anumită vîrstă, cerebrale, personaje implozive. Jeni este la polul opus: o tipă tînără, care vrea şi se bate pe faţă pentru a obţine ce-şi doreşte. Asta înseamnă că, după interpretarea din Italiencele, se va vedea că pot interpreta şi alte genuri. După aceste două filme, se va impune o concluzie: pot face personaje de compoziţie.

M-L.S.: Cum ai lucrat cu Ana şi cu restul echipei?

M.N.: Eu şi Ana ne-am împrietenit foarte repede! Sînt convinsă că ne vom mai întîlni pe platourile de filmare. Ne-am înţeles foarte bine!

M-L.S.: Au existat scene faţă de care ai fost reticentă sau pe care ţi-a fost greu să le filmezi?

M.N.: Reticentă?! Nu! N-am fost nici în Filantropica, nici în Italiencele şi sînt convinsă că îmi voi păstra această atitudine faţă de orice text care se cere interpretat. Dar au fost scene greu de filmat nu din punct de vedere actoricesc, ci din cauza condiţiilor de filmare: 40 de grade la umbră, doar soarele arzător deasupra capului, 10 ore de filmare, bălţi, în care intram pînă la genunchi, pline de mătasea broaştei, scuterul pe care am învăţat să merg doar pentru rolul ăsta (aveam şi grija Anei, pe care o duceam în spate), spinii care mi-au intrat în picioare de la glezne pînă pe coapse... Cînd am repetat scena cu scuterul eram în fustă mini, cum cerea rolul, iar cîmpul era plin de spini înalţi pînă la genunchi. Îţi poţi imagina ce s-a întîmplat cînd am pornit cu scuterul în viteză prin cîmpul ăsta!

M-L.S.: Care e scena pe care o consideri cea mai reuşită, din punctul tău de vedere?

M.N.: Eheee! Scena în care, după ce sora ei a citit reclamaţia, Jeni stă singură la o masă şi toţi sătenii trec prin spatele ei. Nu îi vedeam, îi auzeam doar... La un moment dat, trebuia să treacă şi Costel Caşcaval, doar că el, spre deosebire de ceilalţi, nu scotea nici un cuvînt! Am reuşit să îi simt prezenţa, eu fiind cu spatele la el! E un moment extrem de emoţionant din film!
Ar mai fi putut fi scena bătăii de la pomană, dar, văzînd-o, parcă nu aş fi la fel de sigură!
A! Şi scena spălării la fîntînă, dimineaţa! E bine!

---

M-L.S.: În Italiencele ai unul dintre cele două roluri principale... Povesteşte-mi cum ai fost cooptată în proiect, de ce te-a atras scenariul, de ce te-a atras personajul...

Ana Ularu: Povestea mea cu Nap a fost una foarte frumoasă şi specială.
Eram într-o zi la UNATC, aşteptam Dacia-papuc a facultăţii să mă ducă la Potigrafu, la o filmare pentru un film studenţesc. La un moment dat, cineva vine la mine şi începe să-mi pună întrebari: dacă sunt actriţă, dacă sunt studentă la UNATC, dacă vreau să dau la UNATC, mă rog, dacă am vreun fel de legatură cu actoria. Am răspuns destul de evaziv, mă cam intimidasem, aşa că persoana respectivă, după ce m-a salutat respectuos, a intrat din nou în şcoală. Peste două zile am fost chemată la o probă şi, ajungînd în sediul Ro De Film, l-am recunoscut pe Nap, cel care îmi pusese întrebările respective, cu două zile în urmă. Amîndoi am fost foarte amuzaţi de situaţie, cu atît mai mult cu cît el mi-a spus, după ceva vreme, că atunci cînd reintrase în şcoală se gîndea: "Doamne, am ajuns să-mi caut actriţe pe stradă??". Mă rog... Am dat un casting şi a trebuit să joc scena "declaraţiei". Scena asta m-a impresionat din primul moment foarte mult, era scrisă foarte bine, realist şi puternic, şi doar citind-o o dată m-a adus în "starea" respectivă. Mi-a plăcut şi personajul la nebunie, şi Nap, iar Mara, pe care o văzusem în Filantropica, unde îmi plăcuse foarte mult, a fost de la început foarte deschisă şi prietenoasă cu mine. Colaborarea a fost foarte frumoasă încă de la început...

M-L.S.: Şi cum ţi-ai construit personajul? Cum te-ai documentat?

A.U.: Au fost, în primul rînd "lecţiile" Iulianei, care corecta fiecare detaliu de "dă" şi "pă" şi de plural specific oltenesc şi ritm de vorbire şi tot. Pe urmă, Nap, care a avut grijă în fiecare moment să nu fiu un "copil al oraşului".

M-L.S.: Dacă ar fi să te uiţi în urmă, la perioada filmărilor, care ar fi unele dintre cele mai dificile scene pe care le-ai avut tu?

A.U.: Scena "declaraţiei" este foarte puternică şi dificilă, dar nu mi s-a părut greu de realizat pentru că, repet, încărcătura pornea încă din scriitură. Atîta vreme cît mi-a plăcut la nebunie şi m-a impresionat ceea ce aveam de jucat, toate scenele mi-au fost dragi.

M-L.S.: Ai criterii după care accepţi/refuzi un rol? Care ar fi acelea şi ce te-a determinat să accepţi rolul din Italiencele?

A.U.: Deh... Eu am mai refuzat pe ici, pe colo cîte ceva. Fiindcă de multe ori am realizat ori că nu mi se potriveşte un anume rol şi, dacă aş juca, aş face un deserviciu şi mie, şi filmului în cauză, ori că realmente nu am timp să fac acel rol. Am refuzat de curînd un rol foarte important într-un film unguresc, pentru că îmi periclita poziţia în UNATC, unde nu avem voie să lucrăm în primii doi ani. Cu regret... Dar asta e, nu le poţi face pe toate. Şi nici nu e bun "excesul de apariţie". Cu "Italiencele" s-a întîmplat totul foarte rapid şi frumos şi este unul dintre proiectele mele de suflet. Din toate punctele de vedere.

M-L.S.: Joci alături de Mara Nicolescu. Regizorul spune că v-a ales astfel încât să fiţi două personaje contrastante... Pînă unde merg aceste contraste între tine şi Mara?

A.U.: În primul rînd, fizic. Suntem contrastante din toate punctele de vedere. Ochi de culori diferite, fizionomii diferite, culoare de păr diferită. Dar cînd doamna Dana Roşeanu (make-up artist - n.n.) a intrat prima oară într-o cameră în care ne aflam amîndouă, ne-a spus: "sunteţi complet diferite... Dar vă potriviţi perfect". Spre sfîrşitul filmărilor începuseră să ne semene vocile. Şi comunicam deja telepatic... Aveam un fel de limbaj al umorului comun. Contrastul există, e foarte puternic, dar a fost de bun augur.

M-L.S.: Cum aţi lucrat împreună? V-aţi completat, v-aţi ajutat, v-aţi provocat una pe cealaltă?

A.U.: Am lucrat împreună foarte bine, ne-am înţeles foaaarte bine şi am rămas prietene. Eu am mers la examenul de actorie cu o poezie de-a Marei. Nu prea cred în "provocare", cred în lucrul în comun şi de dragul filmului tău. Cînd trebuie să ai grijă să nu cheltuieşti pelicula în exces, să nu oboseşti şi să menţii o anumită logică a personajului, nu îţi permiţi să ieşi dintr-o anumită rigoare. De ajutat însă ne-am ajutat enorm de mult. Relaţia dintre noi din afara filmărilor a ajutat la ce a rămas pe peliculă.

M-L.S.: Dar cu ceilalţi membri ai echipei?

A.U.: Ne-am împrietenit toţi şi ne-am reîntîlnit apoi pe la alte proiecte. Am avut o echipă de profesionişti în cel mai puternic sens al cuvîntului, oameni "antrenaţi" în Buftea. Cînd lucrezi cu oameni ca Florin Mihăilescu, Svetlana Mihăilescu, Dana Roşeanu în echipă şi actori ca Vali Popescu, Constantin Drăgănescu, Vlad Zamfirescu, Emil Hoştină, nu poate fi decît foarte bine.

M-L.S.: A trebuit să înveţi ceva special pentru rolul tău din film?

A.U.: Accentul oltenesc, hehehe...

M-L.S.: Filmările sînt, adesea, "piperate" cu întâmplări haioase... De exemplu cînd aţi filmat scena cu buburuza... Cum aţi determinat-o să se aşeze în cadru?

A.U.: Un membru al echipei vîna buburuze, le depozita într-un pahar de plastic de cafea şi le păstra acolo pînă trebuiau ele sa intre "în cadru", pe degetul meu. Şi să zboare. Unele erau atît de ameţite de căldură, încît se plimbau fără rost pe mîna mea şi trebuia să se dea stop şi să găsim una mai "artistă". Întîmplări haioase au fost într-una. O echipă destul de mare, în căldură, prin sate şi cîmpuri, ajunge pînă la urmă să se amuze de tot felul de lucruri.

Într-o noapte, filmam la discoteca din sat, care avea un perete enorm şi, în mod ironic, galben, pe care mai era pus şi un proiector. Aşa că am reuşit să strîngem acolo întreaga populaţie a lumii de gîndaci zburători, care înnegriseră peretele. Pe jos era un fel de covor de cadavre "gîndăceşti". Domnul Mihăilescu se temea că ajungem să facem un film de groază pînă la urmă. La început, speriaţi de gîngăniile care zburau şi se aşezau pe noi, ajunseserăm să tratăm cu nonşalanţă gîndacul pe care îl aveam pe gît în timp ce vorbeam.. Îl luam pur şi simplu şi îl aruncam pe jos, fără să ne mai sinchisim. E bine că am scăpat de o fobie...

M-L.S.: Cum se face că deja ai la activ mai multe filme (printre care Maria, Damen tango, Italiencele), deşi abia deunăzi ai devenit "boboacă" la UNATC? (Apropo, cum a fost la admitere?)

A.U.: Am vrut să joc de cînd aveam şase ani. Am reuşit să joc prima oară la 9. Şi, de atunci, să spunem că ocaziile "au curs". În orice caz, omul căruia îi mulţumesc în totalitate şi din tot sufletul pentru şansa mea şi pentru toate şansele mele, omul care m-a pus "pe drum" în actorie, m-a format şi m-a făcut să-mi doresc de o mie de ori mai mult meseria asta decît mi-o doream deja , este doamna Cătălina Buzoianu, "mama" şi creatoarea mea din punct de vedere artistic. La admitere însă am fost convinsă că pic. Eram cea mai emoţionată de acolo, sincer. Cînd am intrat la prima probă am trăit cele mai diverse spasme musculare, mi-a tremurat vocea, m-am pierdut în faţa comisiei. Şi o oră şi jumătate pînă la rezultate am trecut prin toate stările negative. Din fericire, la monolog a mers bine, aveam o bucată din Saviana Stănescu şi îmi plăcea la nebunie să o spun. Am intrat îmbrăcată într-o rochie albă, cu emoţii, dar foarte "în stare", abia asteptînd să le spun şi lor monologul cu care îmi înnebunisem familia în ultimele zile. (da, mi-am găsit acest monolog cu o zi jumătate înainte de examen).

M-L.S.: Ai mai vrea să adaugi ceva? Că poate nu m-am priceput să-ţi pun întrebările cele mai potrivite...

A.U.: Filmările au fost, şi spun asta cu toată sinceritatea, o experienţă superbă. Adică nu pot să-mi aduc aminte decît cu foarte mult drag de fiecare zi. Am avut întîmplări frumoase, ca în ziua în care am filmat la Dunăre şi, seara, pescarii ne-au pregătit mîncare specifică şi noi, arşi de soare şi de foc, mîncam la lumina farurilor, din străchini, şi cîntam. Filmările cu Nap nu pot fi decît o experienţă superbă. Mama mea tocmai a terminat un scurt metraj cu el şi este la fel de impresionată ca şi mine.

---

M-L.S.: Cum ai ajuns să fii implicat în acest proiect?

Vlad Zamfirescu: Cînd i-am văzut filmele de şcoală ale lui Nap, "Sara" ("Sara - jurnalul lumii libere" - n.n), de exemplu, am sperat să ajung să joc la el. După aceea am devenit şi buni prieteni. La un moment dat el a avut o propunere de scurt metraj cu povestea asta din "Italiencele", în care Giovani, personajul pe care îl interpretez eu, apărea pentru doar două minute. Nap s-a mirat că voiam să joc un personaj care avea de jucat două minute. Dar mie mi-a plăcut de Giovani.

M-L.S.: De ce?

V.Z.: Fiindcă mi s-a părut că e foarte pământean... Pe mine mă atrag rolurile astea foarte ancorate în realitate, nu mă atrag rolurile foarte poetice. Giovani mi-a plăcut pentru că era foarte pămîntean, are scopuri foarte clare.

M-L.S.: Nu te deranjează să joci rolul "băiatului rău"?

V.Z.: Nu. Mie îmi plac ăştia negativii, ai ce să creezi pe ei, au carne. Şi îmi place să-i fac simpatici. Lichele, dar cu umor. Îmi era foarte clar că Giovani e un personaj negativ şi am vrut să-i aduc şi o doză de umor.

M-L.S.: Am auzit că a fost o scenă de care te-ai speriat puţin... Cînd trebuia să te bată Mara...

V.Z.: Da... (rîde). Trebuia ca Mara să-mi spargă o sticlă în cap şi, evident, înainte de filmarea cu pricina, am întrebat cum va fi. Oamenii din echipă m-au asigurat că va fi o sticlă din zahăr ars şi, în ziua filmării am văzut sticla. Care era cît o damingeană. Le-am zis că nu filmez decît dacă o probează pe cineva. Şi au chemat un cascador, i-au lipit o cheie pe ceafă. Cînd a dat Mara, sticla nici măcar nu s-a spart. Aşa că cel care adusese sticla, a mai lovit o dată: sticla s-a spart şi am văzut o dîră de sînge prelingîndu-se pe gîtul cascadorului. Şi eu trebuia să fiu în locul lui?! (se amuză) Aşa că scena a fost modificată, a fost folosit un ciomag făcut dintr-un fel de burete, dar şi ăsta a fost destul de dureros...

M-L.S.: Dar ai avut ocazia să dai şi tu, la rîndul tău...

V.Z.: Trebuia să o bat pe Fulminanta (Frosa Cercel - n.n.). Şi la prima dublă am dat şi eu nişte palme mai uşurele... Dar Nap mi-a zis că trebuie să se vadă că o lovesc şi am dat cam tare. Mi-a fost o milă de ea... Mi-a fost colegă de clasă...

M-L.S.: Ce ţi-a rămas în memorie din timpul filmărilor?

V.Z.: Fără drag îmi aduc aminte de primele zile de filmări. Am fost undeva, pe un cîmp, pe lîngă Bucureşti... La Mihai Bravu. În prima zi, când am văzut că sînt 50 de grade şi mă gîndeam cîte zile mai aveam de filmat, mi-am zis că n-am să fiu în stare să termin filmul ăsta...
Ţin minte că mîncam sub o copertină, care, în loc să ţină umbră, ţinea şi mai tare căldura. Şi de cîte ori prindeam un moment cînd nu eram în cadru, fugeam la rîu. Era apa pînă la genunchi, mă dezbrăcam şi mă întindeam în apă. Era atît de cald, că nici nu era nevoie să mă şterg, mă uscam într-un minut, mă îmbrăcam şi fugeam în faţa camerei.
Cu drag îmi aduc aminte că m-am bucurat foarte mult că lucrez cu colegi de-ai mei de an din facultate. Ne ştiam între noi, eram o echipă adevărată.

M-L.S.: În Italiencele ai, de fapt, primul tău rol important...

V.Z.: Am jucat anul acesta şi în Orient Express, care a avut premiera mai devreme, dar, de fapt, cronologic, am filmat întîi Italiencele, în care interpretez pentru prima oară un rol consistent. Am mai jucat, dar roluri mici, în Stare de fapt, în Second hand... A! Şi am avut un cadru în E pericoloso sporgersi, pe vremea cînd eram în liceu... Pînă acum am făcut mult teatru... Şi acum văd ce diferenţă e, cum nu poţi simţi dacă e bine ce faci în timpul filmărilor.

M-L.S.: A trebuit să înveţi ceva special pentru rolul ăsta?

V.Z.: A trebuit să învăţ să cînt Besame mucho... Nu prea cînt eu de felul meu, mă prostesc cu prietenii la karaoke, dar nu sînt o voce. Apoi, în perioada montării, am aflat că nu s-au putut obţine drepturile de autor pentru acest cîntec şi a trebuit ca linia melodică să fie modificată...

M-L.S.: M-ai întrebat cum e filmul. Nu l-ai văzut?

V.Z.: N-am vrut să văd filmul pînă acum, de frică (zîmbeşte). Fiindcă la film, neavînd experienţă, nu am controlul asupra a ceea ce fac. După ce fac ceva, nu mai am cum să controlez... Dar am auzit multe "bîrfe", din multe locuri, cum că e un film bun.