21.11.2004
În ziua în care au cumpărat mobila de sufragerie, afară era cald. Eu tocmai venisem de la şcoală – eram prin clasa a treia – şi, simţind că a venit primăvara, mi–am schimbat uniforma – pepită, cu guleraş alb şi cu şorţuleţ albastru pe deasupra – cu o rochiţă de mătase, roz, cu aripioare. Când m–a văzut aşa, mama mi–a tras uşor una peste ceafă şi m–a trimis imediat în casă să mă îmbrac gros – că sunt sensibilă şi răcesc imediat şi pe urmă iar îmi tăbăceşte tanti Lenuţa, asistenta medicală, vecină cu noi, fundul cu Penicilină –, să–mi pun ştrampii gri, de bumbac, pantalonii albaştri de supraelastic şi pulovărul roşu, cu dungi bleumarin şi albe pe mâneci.

Plângând înfundat – fără să ştiu nici eu prea bine de ce: de ciudă că o încasasem? de frica injecţiilor? de părere de rău că nu pot să stau gătită cu rochiţa mea cea mai dragă? –, m–am schimbat cât am putut de repede şi am ieşit să casc gura la camionul tras în faţa porţii noastre. Patru scaune şi o canapea, cu tapiţerie verde, un verde care nu îmi plăcea, mohorât şi tern, şi nici stofa nu îmi plăcea, era aspră, chiar zgrunţuroasă, fuseseră deja descărcate şi puse pe trotuar, în faţa casei, între tufele de trandafiri de dulceaţă şi crinii albi, pitici, de grădină. Când am ieşit eu din casă, îmbrăcată gros, tocmai coborau vitrina şi mama striga întruna la tata, că să aibă grijă să nu lovească oglinda, s–o spargă, asta mai lipsea!, să aibă şapte ani necazuri; pe urmă au coborât masa de televizor – care avea şi ea un fel de vitrină, dar foarte mică, doar din două rafturi înguste – servanta şi, în sfârşit, o masă mare, dreptunghiulară. Eu eram tristă că nu luaseră şi fotolii. La poartă apăruseră câteva vecine, care se interesau de preţul mobilei, întrebau dacă masa se desface şi mai mare, pentru douăsprezece persoane adică – aşa era doar pentru patru – şi dacă este extensibilă canapeaua. Eu nu ştiam ce înseamnă extensibilă, dar bănuiam că trebuie să fie ceva rău, din moment ce mama a răspuns că nu, canapeaua nu era extensibilă. Dintr–o sacoşă de pânză neagră, groasă – pe care scria cu vernil, scorojit, în semicerc, Băile Amara –, şi care avea mânere de plastic, de un verde prăzuliu, mama a scos portofelul ei mare, negru şi lucios, pe care se afla poza unei tanti cu coc, care făcea cu ochiul când clătinai portofelul dinspre stânga spre dreapta şi invers, şi a scos din el câteva bancnote roşcate, de zece lei, pe care le–a împărţit oamenilor care descărcaseră mobila.

În câteva clipe s–a pornit să picure, iar mama a început să strige la tata să bage repede mobila în antreu, că se strică dacă plouă pe ea. Tata a zis că nu poate s–o bage singur, că el nu e Hercule – oare cine–o mai fi fost şi ăsta?, m–am întrebat eu –, iar mama s–a supărat, l–a întrebat de ce o face pe deşteptul şi aşa s–au luat la ceartă. În timp ce ţipau, ploaia s–a înteţit, iar eu m–am adăpostit sub streaşina casei şi mă uitam la mama şi la tata cum zbierau unul la celălalt, spunând ceva despre bunicii – părinţii mamei, apoi despre bunicii – părinţii tatălui, care, nici unii, nici alţii, nu le dăduseră nimic în tinereţe şi îi forţaseră, pe mama şi pe tata, să–şi înceapă viaţa de la lingură, stând cu chirie într–o cămăruţă, la baba Irina, unde se chinuiau făcând mâncare pe reşou şi unde nu aveau nici televizor, nici frigider. Chestia asta cu lingura nu o pricepeam prea bine, oricum, o auzisem de nenumărate ori, aşa că m–am apucat să car eu scaunele în casă, gândindu–mă că nu sunt aşa grele şi că măcar pe ele să le salvez de ploaie. Când m–am întors să iau al doilea scaun, tata tocmai îi dădea mamei un brânci, aşa că m–am speriat că o s–o ia la bătaie şi am început să plâng.
– Treci imediat în casă, a ţipat mama la mine, când m–a auzit chirăind. Vrei să răceşti şi să–ţi facă tanti Lenuţa injecţie??? Ştii cât eşti de sensibilă...

Eu am intrat în casă, vrând–nevrând, dar stăteam cu frica în sân şi trăgeam cu urechea afară, să văd dacă s–a potolit cearta. Mă uitam pe geamul pe care se scurgeau şiroaie picăturile mari şi dese de apă, căci ploaia, între timp, se pornise de–a binelea.
– Ai grijă la tocul uşii, vezi să nu–l zgârii, ridică mai sus, că–i rupi picioarele, ţine uşa, că vine–nspre tine, ai prins mocheta şi acu’ te–mpiedici, ia–o mai la stânga, of!, neîndemânatic mai eşti, las–o jos acum, mai la perete, vezi să nu–ţi prinzi mâna, nu aşa mult, că scrijeleşti peretele, de nimic nu eşti în stare... Oh, Doamne! Neajutorat mai eşti, numai tâmpenii faci.
Când toate corpurile mobilei au fost băgate la adăpost, ploaia s–a oprit.

Mama a hotărât că trebuie să mâncăm de prânz, după care trebuia aşezată sufrageria, cu mobila cea nouă.

O priveam pe mama, pe fereastră, de la mine din cameră, cum smulge ceapă verde şi salată din grădină şi le pune într–un coşuleţ alb, de material plastic. (Ridichile se făceau mult mai târziu.) De mustăţile cepei atârnau noduri mari de noroi; tot aşa, şi papucii mamei – printre brazdele de zarzavat şi legume erau cărări, care se umpleau de apă când ploua – aveau pe ramă noroi grămadă şi, la fiecare pas făcut, se auzea: fleaşc, fleaşc...

Pe urmă, mama a spălat la pompă salata, sub jetul bogat de apă, foloştină cu foloştină. Apoi, tot unul câte unul, a spălat firele subţiri de ceapă. În bucătărie, s–a apucat să toace verdeţurile, pe care, ca întotdeauna, le–a aruncat într–un castron mare, pătrat, din porţelan, pe laturile căruia, în interior, erau desenate, mănunchiuri–mănunchiuri, flori. (De fiecare dată când mâncam din castron salată, mă miram în sinea mea şi mă întrebam ce flori or fi fost alea?, că nu erau nici ghiocei, nici zambile, nici narcise, nici trandafiri, nici micşunele. Oare ce flori erau?) Zgomotul cuţitului lovind fundul de lemn se auzea din camera mea: tac, tac, tac, câteodată mai lent, câteodată mai repede.

Mama mi–a zis să pun mâna şi să mănânc, să nu mai strâmb din nas şi să nu mai fac mofturi, că de–aia sunt aşa slăbănoagă şi sunt toată ziua bolnavă, ba anemică, ba răcită. Pâinea nu îmi plăcea, de ciorbă nici nu voiam să aud, iar felul al doilea rămânea mai mult de jumătate în farfurie. Mâncam în silă salata, mi se părea amară, ocoleam ceapa, la fel şi pătrunjelul, deşi conţinea multă vitamina C, de care eu aveam nevoie ca să cresc mare şi sănătoasă. În schimb, înghiţeam lacomă desertul –clătite umplute cu magiun de prune sau camelouri cu cremă de vanilie, alteori cornuleţe cu nuci, tăvălite prin mult zahăr pudră, sau biscuiţi de casă, lunguieţi şi fragezi, peste care puneam dulceaţă de trandafiri, făcută de mama, din petalele pe care le aduna la sfârşitul lunii mai, din grădina noastră plină de tufe de trandafiri roz, parfumaţi, crescuţi bogat–sălbatici, până spre streaşina casei, agăţaţi de nişte scăriţe de lemn făcute de tata.

În ziua aceea de aprilie m–am simţit de parcă era sărbătoare. Mama a întins pe duşumeaua sufrageriei covorul verde de iută şi apoi, cu o perie, i–a îndreptat ciucurii. La fereastră a atârnat o perdea de Paşcani – cumpărată pe sub mână de la magazinul Select – căreia i–a măsurat minuţios faldurile, să fie egale şi să cadă frumos; din când în când se retrăgea câţiva paşi în spate şi privea perdeaua, înclinând capul. Când a fost mulţumită de cum arăta, l–a strigat şi pe tata, să îşi spună părerea. Tata a spus cu jumătate de gură că i se pare cam încărcat modelul de pe perdea, că sunt prea mari florile şi prea dese. Mama s–a enervat imediat:
– Aşa se poartă acuma! N–ai gusturi deloc! Parc–ai trăi în codru! N–ai mai văzut şi tu prin alte case, nu vrei să fim şi noi în rând cu lumea? Ieri am fost la Florica şi avea perdea exact la fel! Toată lumea are aşa! Cum adică nu–ţi place modelul? Da’, la urma urmei, eu te–am întrebat altceva.
– Cum m–ai întrebat altceva, Nina? M–ai întrebat dacă îmi place perdeaua.
– Păi da. Adică dacă e aşezată frumos.
– Aaaa... da? Păi aşa spune. E aşezată foarte frumos. Hai acum să aşezăm şi mobila. Unde zici că vrei să punem canapeaua?
– Unde zic eu? Dar tu nu ai niciodată idei? Să iau eu chiar toate hotărârile?
– Eu mă gândeam s–o punem pe peretele ăsta, a zis tata, arătând cu mâna peretele pe care se afla şi uşa.
– Hm, mai prost nici că se putea. Cum s–o îngrămădeşti pe peretele cu uşa? E prea puţin spaţiu, tu nu vezi? Aici vine cel mai bine servanta, că–i mult mai scurtă decât canapeaua.
– Bine, cum zici tu. Hai să aducem servanta atunci.

Mama şi tata au adus servanta în sufragerie, tata mergând cu spatele. Servanta părea destul de grea – deşi îi scoseseră cele trei sertare –, tata s–a împiedicat de pragul înalt, iar mama nu a pierdut momentul şi l–a beştelit:
– Împiedicat mai eşti. Se putea? Las–o jos. Mai încolo. Nu, mai încoace. Tot nu–i bine. Împinge–o mai spre geam. Hm... Nu, nu–mi place, rămâne prea mult loc până la uşă, parcă lipseşte ceva.
– Mdaaa, nici mie nu–mi place. Să punem totuşi canapeaua aici, să vedem cum vine?
– În nici un caz! Nici să nu te gândeşti! Sub nici o formă nu merge să pui canapeaua pe peretele cu uşa.
– Atunci lasă că mai vedem. Hai mai bine să aducem şi vitrina, o punem în partea astălaltă şi aici – arătă tata din nou cu mâna – cred că ar veni taman bine canapeaua. Iar masa cu scaunele, pe mijloc.
– Masa cu scaunele, îl îngână mama pe tata. Astea la sfârşit, dragă. Doar n–o să le proţăpesc de–acum în mijlocul casei, să mă împiedic de ele. Aoleu, mai bine taci din gură! Mai rău mă încurci, în loc să–mi fii de ajutor!
– Tac. Dar hotărăşte–te odată, că m–ai ameţit. Mă duc să fumez o ţigară.

Tata a trecut pe lângă mine, mi–a făcut cu ochiul şi mi–a zâmbit pe furiş.

Pe urmă nu ştiu ce s–a mai întâmplat, pentru că mama, zărindu–mă, şi–a adus aminte că trebuie să mă trimită la culcare. Deşi nu îmi era somn deloc, era obligatoriu să mă odihnesc după–amiaza. Şi, pentru că tot nu aveam de ales, am plecat spăsită în camera mea, gândindu–mă că doar o să stau întinsă în pat şi o să le spun păpuşilor – Dorina şi Sorina – poveşti. În scurt timp, însă, am adormit. Când m–am trezit, mi–am adus aminte că i–am lăsat pe tata şi pe mama aşezând mobila în sufragerie. Am alergat, curioasă, să văd dacă au terminat. Teminaseră. Canapeaua – aşezată pe peretele cu uşa, unde venea foarte bine – era acoperită cu o cuvertură foarte frumoasă, ca un câmp de flori, care se potrivea foarte bine cu florile de pe covor şi cu cele de pe perdea. Pe masă era întins un mileu frumos de macrame, de culoarea untului, făcut din flori croşetate, cusute una de alta. Pe perete era un tablou reprezentând un mănunchi de flori de câmp, într–o glastră albă, de porţelan, pe care erau desenate bucheţele mici de flori. De chei erau agăţate garoafe creţe–creţe, croşetate, grena, roz, roşii şi galbene. Totul era vesel, plin de flori, flori oriunde te uitai.

va urma


0 comentarii

Publicitate

Sus