În sprijinul direcţiei de astăzi în literatura română

A-ţi scoate căştile de fildeş din urechile îngheţate cînd mergi pe şoseaua înzăpezită a literaturii române contemporane pare - pentru unii critici - un gest inutil. Ce-ar putea auzi acolo, afară? Nimic melodios, doar zgomotul monoton al maşinilor şi mecanismelor sistemului.

Surpriza pe care au avut-o adepţii walkman-ului de fildeş - şi mulţi n-au ştiut cum s-o interpreteze - s-a produs cînd, din noianul de ţipete haotice, infernale, neinteligibile, s-au detaşat cîteva voci melodioase, care jonglează cu dexteritate pe toate octavele procedeelor stilistice atît de dragi lor. Sînt voci antrenate, puternice, care acoperă muzica din căşti. Deşi aceşti critici susţin în continuare că Balzac rules şi va rămîne în top cu hiturile lui, literatura însăşi este cea care îi contrazice, reînnoindu-se.

Datorită boom-ului editorial din ultimii doi ani, există o plajă largă a alegerilor: Polirom, Idea, Est sînt doar cîteva dintre editurile care au publicat cu succes proză contemporană. Dezbaterile născute (şi) în jurul acestui fenomen, adevărate războaie culturale, se regăsesc în jurul a două subiecte fierbinţi: demonizarea elitelor şi lipsa de valoare a literaturii române noi. În fapt, ambele dezbateri sînt caracterizate de slaba conştientizare a unui concept: cel de canon. Cenzura este inerentă viziunii canonice asupra literaturii, fiind adesea contaminată de alte tipuri de atitudini exclusiviste, cele rasiste sau sexiste [Poate fanii convinşi ai lui Harold Bloom şi ai lucrării sale Canonul occidental îi vor reconsidera, în urma acestei afirmaţii şi cu puţină sinceritate faţă de ei înşişi, poziţia în topul lor personal...] nefiindu-i străine. Dar un canon literar este format în timp, cenzura care se aplică unui text fiind de mai multe tipuri. Din canon sînt excluse textele care nu rămîn peste ani, un factor de decizie constituindu-l, pe lîngă succesul de critică, şi succesul de public. Nu cred că vreunul dintre tinerii scriitori români scrie cu dorinţa ascunsă de a fi prezent - peste ani buni - în canonul literar românesc. Deocamdată este cert că ei scriu ca să se exprime. O dovedeşte sinceritatea textelor lor hiperrealiste sau neoexpresioniste - după caz. Dar asta nu-i împiedică pe unii adepţi ai canonului să se teamă că noua direcţie în literatura română de azi va degrada criteriile valorice pe baza cărora vor fi selectaţi autorii canonici.

Publicurile se vor tria, ca şi autorii pe care îi preferă. Cantitatea mare de volume ale unor tineri scriitori apărute recent pe piaţa literară românească nu reprezintă un gir al calităţii lor. Nu tot ce este nou este şi bun. Greşeala pe care o fac criticii de fildeş, speriaţi de intensitatea cu care este zguduită scala valorică a cititorilor de azi, este aceea de a judeca în bloc ultimul val de scriitori, care, deşi au apărut în marea majoritate la aceleaşi edituri, în aceleaşi colecţii, deşi au cu toţii vîrste apropiate, sînt, în mod evident, inegali. Nu credeam totuşi, că avem de-a face cu un tsunami de literatură nouă.

Dar faptul că domnul Dan C. Mihăilescu pare să aibă nevoie de un chill-out după o drastică zguduire, îndeamnă la o reconsiderare a importanţei noului val. Faptul că acelaşi Dan C. Mihăilescu afirmă în emisiunea Parte de carte din 28 noiembrie, în calitate de invitat al lui Cristian Tabără, că femeile scriu mai obscen decît bărbaţii pentru că au ciclu (sic!) şi că, discutînd cu o tînără autoare, este preocupat nu atît de calitatea literară a cărţii sale, cît de motivele pentru care personajul-narator descrie o scenă de sex la ciclu (sic!), ne face să ne întrebăm cît de puternic trebuie să fie noul val - oricît de inegal ar fi el - pentru a determina un critic aşezat şi decent să emită opinii discriminatorii - ca să nu le spunem sexiste - şi să fie preocupat de lucruri atît de triviale în detrimentul unei perspective distanţate, profesioniste.

Faptul că acei doi tineri scriitori (Claudia Golea şi Ionuţ Chiva) şi nu alţii au fost invitaţi la o discuţie cu domnul Dan C. Mihăilescu atît în emisiunea din 28 noiembrie cît şi în următoarea, cea din 5 decembrie, impune din start pierderea mizei dialogului, nemaivorbind de contextul în care acesta a avut loc: o emisiune de prezentare a ultimelor apariţii editoriale, care nu este construită în aşa fel încît să susţină discuţii despre fenomene literare deranjante pentru unii, stimulante pentru alţii. În muzică, bătălia dintre new school şi old school are loc prin cele mai reprezentative producţii de ultimă oră ale genurilor. Avem de-a face cu o calibrare corectă a categoriilor, regulă care nu se aplică şi dezbaterii televizate în discuţie. Pe de o parte, pentru că nu poţi judeca o întreagă vîrstă de scriitori prin doi exponenţi care nu sînt mai reprezentativi pentru această serie decît alţii. Pe de altă parte, pentru că nici moderatorul emisiunii, nici criticul literar nu s-au raportat corect la cei doi: au fost făcute remarci tendenţioase pe seama gusturilor şi preferinţelor invitaţilor, discuţia degenerînd într-o analiză a vieţii lor personale. Lupta a fost inegală, cei doi reprezentanţi ai literaturii tinere nereuşind să schimbe sistemul - corupt din start - al discuţiei şi să-l întoarcă în favoarea lor. Este o problemă de timp însă ca această generaţie să-şi formeze şi lideri de opinie, de care are în mod evident o nevoie acută.

Sînt un cititor avid de literatură nouă. Dar resping automat, dintr-un instinct elitist bine format, la care a contribuit în mare măsură şi o educaţie filologică spartană, textele care nu îmi satisfac standardele estetice: Şchiop nu e egal cu Vakulovski, Ioana Bradea nu e egală cu Claudia Golea, Dragoş Bucurenci nu este egal cu Ionuţ Chiva. Sînt între aceşti autori diferenţe de stil, de inteligenţă, de clasă, şi, nu în ultimul rînd, de talent. Cît de comerciale sînt unele dintre aceste romane faţă de celelalte? Care dintre autori vor deveni scriitori de literatură de consum, şi care dintre ei vor intra în atenţia elitelor culturale? Dacă ei îi preferă pe Henry Miller, Bukowski, Burroughs unor Balzac, Shakespeare, Molière, asta nu înseamnă că trebuie respinşi, cenzuraţi sau judecaţi sub imperiul frustrărilor personale, al considerentelor subiective. Literatura lor este vie. De ce critica de fildeş ţine să desconsidere tineri autori care se exprimă în altă tradiţie a valorilor decît cea cu care au fost obişnuite generaţiile anterioare? Dacă o face din acelaşi motiv pentru care Nicolae Manolescu afirma într-unul din numerele României Literare din anii trecuţi că literatura publicată pe internet nu va atrage atenţia elitelor (pe motiv că dacă noi n-am auzit de voi, înseamnă că nu existaţi), atunci o face nelegitim, căci nelegitim este orice abuz. Singurul criteriu legitim pe care se poate baza discreditarea unor scriitori este cel valoric, care nu se poate aplica în bloc. Am ajunge la judecăţi eronate, la generalizări de genul celei că femeile scriu mai obscen decît bărbaţii.

Literatura română tînără nu este o literatură cuminte. O dovedesc majoritatea textelor publicate - în volum sau în reviste - în ultimii ani. Este sediţioasă, obraznică şi ferm conectată la zeitgeist. Critica literară nu ar trebui să fie revoltată din cauza subiectelor pe care le preferă tinerii autori - de la sex la droguri sau atitudini imorale, cît ar trebui să semnaleze lipsa de talent, de structură narativă, de spirit, pînă la urmă, a unora dintre aceste texte. Oscar Wilde avea dreptate cînd spunea că nu există literatură morală sau imorală, ci doar literatură bună şi proastă.

Întotdeauna va exista un mainstream, în care underground-ul adevărat, ajuns la maturitate, va intra. Să nu încercăm o îngustare a acestui mainstream. Ar fi păcat ca el să se identifice în continuare cu şoseaua înzăpezită a literaturii române. Cu cît el este mai larg şi mai circulat, cu atît o cultură îşi confirmă creşterea valorică. Nu este oportună o poziţie critică în care se ignoră recuperările de care are nevoie literatura noastră. Mişcări şi curente ca hippie, beat, angry young men, pop art-ul nu au echivalent diacronic în cultura română. Unul dintre puţinele momente în care am fost racordaţi la pulsul cultural vestic a fost avangarda. Ai cărei promotori s-au disipat în alte ţări, ajungînd să aparţină şi altor culturi în afara celei originare. (Tzara şi Ionesco sînt cazurile cele mai cunoscute, redundant să o mai spunem). Fataliştii susţin că ceasurile României sînt cu cel puţin cincizeci de ani în urmă faţă de ale Europei. Scările rulante din Budapesta au o viteză cam de trei ori mai mare faţă de cele din Bucureşti. Numărul de panouri publicitare din staţii, frecvenţa şi punctualitatea cu care mijloacele de transport în comun ajung în aceste staţii, eficienţa, fiabilitatea, gradul de civilizaţie, toate cresc exponenţial spre vestul Europei. Acestea nu sînt certitudini - sînt impresii subiective. Dar cert este faptul că avem nevoie de recuperări, care nu pot exista fără a fi precedate de defulări. Lăsaţi-ne să recuperăm, daţi-ne voie să ne conectăm, scriitori şi cititori deopotrivă. Pentru că noi sîntem generaţia telefoanelor mobile, deşi vorbim şi de pe fix - asta cînd nu ne proiectăm prin dial-up pe net. Stăm pe messenger şi trimitem SMS-uri, scriem mailuri şi avem role, skateboard şi snowboard. Facem şi windsurfing dacă sîntem chiar snobi. În playlist-urile noastre, după Reqviem-ul lui Mozart urmează Suede, apoi un Mahler şi, ca să nu ne deconectăm complet - Yann Tiersen, drum and base cu DJ Shadow sau poate un grundge. Şi, pentru variaţie, Vîsoţki - ce, vă temeaţi că n-am auzit de el? Ne dăm cu parfumuri scumpe dar purtăm tenişi, ne place şalăul cu sos Meunier dar nu refuzăm un hamburger cînd murim de foame, avem albume cu Dali, Ingres şi Bellini, dar nu ne sfiim să arborăm un wallpaper cu grafitti pe desktopurile noastre de toate zilele. Subcultura şi contracultura convieţuiesc prin noi cu cultura înaltă.

Lăsaţi-ne, aşadar, să recuperăm, daţi-ne voie să ne conectăm, scriitori şi cititori deopotrivă. Pentru că noi sîntem generaţia dot com. Şi păstraţi căştile de fildeş pentru a le înmîna generaţiilor viitoare de critici literari. Îi vor ajuta să se protejeze de ceea ce li se va părea lor un zumzet haotic, anarhic. Numai că ei vor asculta în căşti Şchiop, Bucurenci, Bradea. Şi asta le mai dă o şansă.

(articol apărut într-o versiune prescurtată în revista "Timpul")