Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceasul


George Mureşan

19.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o zi, Nicoletei i s-a stricat ceasul.
Şi atunci s-a hotărât să se ducă în Elveţia să îşi ia un alt ceas.
De la bunica ei aflase Nicoleta că Elveţia e ţara ceasurilor. Bunica ei o învăţase şi alte lucruri interesante - cum că, de pildă, chinezii au inventat OZN-urile, regina Hatshepsout a sponsorizat o expediţie în misterioasa ţară Pount, sau că girafa e singurul animal lipsit de coarde vocale.
Tot bunica o învăţase pe Nicoleta să prepare singură salata de boeuf.

Ca să nu ne luăm cu vorba, vom spune că Nicoleta şi-a luat rămas bun de la ai ei, de la părinţi, de la cei cinci fraţi, şi de la sora ei geamănă, care era transsexual.
Înainte să plece, Nicoleta s-a pipăit cu băgare de seamă, să fie sigură că e ea, căci cele două gemene semănau atât de mult, încât deseori se confundau între ele. Însă Nicoleta se simţea de data aceasta sigură pe feminitatea ei.

Îşi luă bocceluţa în spate şi o luă la drum. La drum, o atacară hoţii de drumul mare, care încercară să o dezonoreze, forţând-o să intre cu ei într-un Mac Donald's. Nicoleta a protestat, a dat din mâini şi din picioare, şi s-a apărat cu un par lung şi greu, pe care îl smulsese dintr-o grădină din apropiere, unde păşteau două vaci.

Până la urmă, au salvat-o doi ex-prinţi, care îi puseseră pe hoţi pe goană. Ex-prinţii se înclinaseră ceremonios, şi se oferiseră să o ducă pe Nicoleta până în primul oraş, unde eventual ar fi putut să o invite la delfinariu. Însă ex-prinţii, de când nu mai erau prinţi, nu se mai spălau, şi din această cauză, puţeau îngrozitor. Nicoleta îi refuză cu o grimasă, şi cum prinţii continuau să insiste ca ea să îi însoţească, sau măcar să stea de vorbă cu ei la un pahar de alcool dublu rafinat, le strigă înfuriată: "Mai bine m-aţi fi lăsat pe mâna hoţilor de drumul mare! Ei măcar ştiau să folosească un deodorant şi un after shave de import, şi nu purtau peruci second head!". Ex-prinţii plânseră ce plânseră, şi până la urmă se prefăcură în drobi de sare. Oamenii luară drobii de sare, dar statul îi confiscă şi îi îngropă în pământ, pentru că puţeau prea tare. Pe câmpul în care fuseseră îngropaţi drobii ex-prinţilor împuţiţi, nu a mai crescut nimic vreme de douăzeci de ani, s-a ales praful, un mini-deşert, şi investitorii au venit acolo cu cămile, să atragă turiştii.

Dar să nu ne luăm cu vorba.
Nicoleta a mers ce a mers, până la graniţă, şi acolo a trecut graniţa, ascunsă într-un container, căci nu avea paşaport.
O trecu graniţa clandestin un şofer de camion turc. Nicoleta ştia că astfel de oameni iau cu ei fetele tinere aşa ca ea ca să le necinstească, şi se pregătise sufleteşte. Dar şoferul nu i-a făcut nimic rău: el numai i-a cerut să îl bată cu biciul, şi să îi spună vorbe aspre.

După ce au trecut frontiera, Nicoleta a ieşit din container, şi l-a bătut pe şoferul turc de camion cu biciul, până la asfinţitul soarelui. În timp ce îl bătea, îl făcea cu ouă şi cu oţet. Nicoleta îşi zise că fusese norocoasă, căci primul ei prieten fusese derbedeu, şi asta o ajutase să îşi îmbogăţească argoul. Se mai uitase şi pe la MTV.
Înainte să se despartă, fata şi turcul şi-au mulţumit reciproc, şi au schimbat adrese, ca să corespondeze.

Apoi Nicoleta a urmat indicatoarele rutiere care îi indicau drumul spre Elveţia.
Drumul ei a fost plin de peripeţii, şi a durat trei ani. În treacăt fie spus, Nicoletei i s-a întâmplat ca într-o ţară să dea peste un prinţ al petrolului, şi să se căsătorească cu el. A fost o nunta ca în poveşti (O mie şi una de nopţi?) la care s-a mâncat mult. Nicoleta i-a făcut prinţului petrolului doi copii frumoşi (ce-i drept, băiatul era miop) şi a plecat mai departe, căci nu se dădea în vânt după copii, şi în definitiv era prea tânără ca să întemeieze o familie (nici nu-şi terminase studiile).

Altă dată, Nicoleta a îmbunătăţit imaginea ţării ei, Loparia. Cu dezamăgire, constatase că în Federaţia Liberalistă Independentă a Runistanului (FLIR, cum i se mai spune) oamenii, deşi erau gospodari (locul trei la şeptel mondial, şi numeroase mărci de detergent) nu ştiau nimic despre Loparia, şi nici despre poporul lopar. Aceştia confundau Adalupta, capitala Lopariei, cu Adalputa, capitala statului vecin, cu toate că cele două nume aveau o pronunţie sensibil diferită, şi că Adalputa era aşezată pe malul mării, în timp ce Loparii nu aveau ieşire la mare, şi nu puteau suferi peştele. Cetăţenii din Flir ştiau doar că în Loparia drumurile erau foarte proaste (ceea ce era adevărat, în drumuri erau deseori cratere şi vulcane, câteodată activi) şi că loparii ar practica pe ascuns relaţii cu vârcolacii (ceea ce era total fals, loparii aveau rapoarte numai cu sucubii). Nicoleta le destăinui Flir-ilor (nu mai enunţ numeroasele popoare din componenţa Runistanului) care era adevărul despre Loparia: poporul lopar era un popor demn, care făcea o excelentă salată de boeuf, şi care dădea lumii cel mai mare număr de campioni la olimpiadele de matematică internaţionale pe cap de locuitor. Ea însăşi, de mititică, împreună cu sora ei, când aceasta nu îşi petrecea timpul deghizându-se în bărbat, se juca rezolvând în grădină probleme cu laplace-ieni şi cu derivate parţiale. Era să fie trei ani de-a rândul campioană naţională, însă un coleg şi rival fusese preferat în defavoarea ei, căci tatăl său era măcelar.

Câtă vreme a locuit în ţinuturile Runistanului, Nicoleta a îmbunătăţit imaginea Lopariei, deschizând un restaurant cu specialităţi lopare şi greceşti. A avut un asemenea succes la public, încât după câteva luni, cele trei Mac Donald's-uri din oraş au fost nevoite să închidă. Nicoleta a organizat şi mai multe concursuri şi olimpiade de matematică, şi a dat meditaţii la matematică şi ştiinţele naturii la mai mulţi copii şi adulţi.

Până la urmă, guvernul federal al Runistanului i-a cerut Nicoletei să plece, declarând-o persoană non-grata. Capetele de acuzare fuseseră:
1) nu avea paşaport
2) se făcea vinovată de fraudă fiscală şi fals în acte publice, în ceea ce priveşte restaurantul, pe care în mod normal nimeni nu i-ar fi permis să îl deschidă (cine a mai văzut restaurante lopare în străinătate? dumneavoastră aţi văzut?)
3) lăudăroşenia cu care Nicoleta arăta la toţi cât de bună e la matematică provocase o puternică depresie psihologică în rândul populaţiei, oamenii descoperind că în realitate nu ştiu mai nimic, comparativ cu loparii.
4) guvernul american ameninţa să rupă relaţiile diplomatice cu Runistanul şi chiar să bombardeze capitala federală a acestuia, după ce un al cincilea mac donald's, de data aceasta din provincie, dăduse faliment.

Până la urmă Nicoleta a plecat de bună voie, în taină, căci scopul călătoriei ei era să ajungă în Elveţia şi să îşi cumpere un nou ceas, şi nu să facă politică (părinţii ei nu o lăsau).
Ajunsă în Elveţia, Nicoleta, sculându-se dimineaţă şi dându-se jos din container, văzu un peisaj mirific: munţi de ciocolată, cu culmi glazurate de lapte cu nucă de cocos, vaci care mugeau domol în sunet de tălăngi şi de clopoţei, şi, în zare, un câmp de ceasuri, care creşteau în vârful spicelor. Era vremea culesului, şi ţărani bonomi treceau cu un magnet în mijlocul holdelor, unde multe deşteptătoare, date în pârg, sunau cristalin. Nicoleta, tremurând de fericire, se năpusti către holdă, gândindu-se deja că o să îi fie cam greu să se hotărască ce ceas să îşi aleagă.

Dar un poliţist îi puse mâna pe umăr: "actele la control, domnişoară".
Nicoleta fu dusă la circă. Acolo fu interogată vreme de 48 de ore. Anchetatorii se schimbau, mâncau în faţa ei, şi se uitau la ceasurile lor din când în când. Nicoleta spusese tot, însă problema era că Loparia nu întreţinea nici un fel de relaţii cu Elveţia, ţară care nici măcar nu era în Uniunea Europeană. Poliţiştii nu au crezut-o. Atunci ea ceru o anchetă şi un proces demne şi echitabile, şi după consultări, poliţiştii se hotărâră să i le acorde.

Ancheta demonstră falsitatea celor declarate de Nicoleta: în manualele şcolare elveţiene, cuvântul Loparia nu apărea nici măcar o dată. În dicţionarul academiei, se vorbea la un moment dat de "spaţiile lopariene" drept un concept matematic, însă etimologia putea fi diferită, sau putea fi pur şi simplu o greşeală de tipar.
Un sondaj realizat în rândul populaţiei, în cadrul celebrelor Landsgemeine, confirmă temerile anchetatorilor: doar 5% din populaţia cantoanelor pretinde că ar fi auzit vorbindu-se despre o ţară care se numeşte Loparia. Pe deasupra, o parte dintre aceştia erau străini.
Iată deci cum, cu argumente de nezdruncinat, autorităţile elveţiene au demonstrat Nicoletei că minţea.

A urmat procesul.
La proces, avocatul elveţian al apărării, numit din oficiu, şi care apărase şi cazuri de delicte mai serioase - reuşind de pildă să îl salveze pe un traficant de software Microsoft de la pedeapsa cu moartea - îşi asigură clienta, luându-i palmele într-ale sale şi privind-o în ochi, că nu avea de ce să se teamă, căci, deşi nu credea o iotă din declaraţiile ei, avea să o scoată de acolo.

Declaraţia Nicoletei fu sumară, absurdă şi lipsită de echivoc: "Mă numesc Nicoleta... sunt cetăţean lopar, şi vin din Loparia, căci mi s-a stricat ceasul, şi vreau să îmi cumpăr alt ceas. Bunica mi-a spus că Elveţia e ţara ceasurilor". Această declaraţie a fost discutată mai apoi în repetate rânduri în presă, şi a apărut apoi şi o carte care s-a vândut în multe exemplare: "Vorbele Nicoletei - sunt cetăţean lopar".

Dar să vedem cum s-a terminat procesul. Avocatul apărării a evocat demenţa acută a clientei lui, şi faptul că aceasta avea un complex freudian, complicat de relaţia duplicitară cu sora ei geamănă, care era transexual. În plus, practicarea matematicii la vârste fragede este ştiut, excelenţă, că dăunează echilibrului psihic al copilului. ... Prin urmare, cer ca inculpata să fie graţiată, şi să fie internată într-un spital renumit, dacă acceptă ca după moartea sa, corpul să îi revină ştiinţei.

După îndelungate dezbateri, tribunalul a dat sentinţa: Nicoleta îşi asuma o falsă identitate, în pofida răbdării şi solicitudinii anchetatorilor şi curţii. Însă cum nu este periculoasă pentru societate, i se va formata o parte din creier - acea unde se află datele despre aşa zisa ei loparitate. O echipă de specialişti lopari va conduce operaţia şi se va proceda cu multă precauţie, căci zona cu cunoştinţele matematice trebuie să rămână intactă - ele pot fi de folos mai târziu naţiunii elveţiene. Datele cu caracter culinar vor fi şi ele şterse, căci deschiderea unor restaurante cu specific fictiv şi care să determine falimentul fast food-urilor poate deteriora relaţiile cu americanii, cu toată neutralitatea armată a Elveţiei, şi patrimoniul său bancar.

Operaţia a avut loc şi Nicoleta nu şi-a mai amintit niciodată că era lopară şi că venise în Elveţia ca să îşi ia un ceas nou, pentru că al ei i se stricase. După operaţie, i se dăduse o nouă identitate - se numea Holde, şi era profesoară de matematică la Berna. Soţul ei, Kopffeld, se declara mulţumit de ea, căci pregătise o elită de matematicieni elveţieni, şi asta, în pofida faptului că, datorită formatării tabula rasa a zonei din creier care conţinea reţete şi reflexe culinare, Nicoleta-Hilde nu era în stare să facă nici măcar un sandviş, darămite o cafea, bere sau gügeli.

Povestea noastră nu se termină aici. Sora Nicoletei, transexualul, reuşise să devină un bărbat adevărat. În pofida începuturilor ei sexuale ambigue care nu erau pe placul loparilor, reuşi să se facă respectată prin seriozitatea ei şi prin abilitatea de politician. Căci sora Nicoletei intrase în politică. Peste ani, deveni preşedintele Lopariei. De multă vreme, ştia despre soarta surorii ei, care acum era irecuperabilă: nu mai vorbea decât schwitzertütsch, bea bere, şi nici după cursuri intensive nu ar mai fi fost în stare să facă o salată de boeuf de doamne ajută. În plus, nu şi-ar mai fi recunoscut nici familia. Sora Nicoletei hotărî să îşi răzbune sora. La începutul primului ei mandat prezidenţial, ea reuşi, în schimbul unor concesiuni petroliere, să convingă pe majoritatea statelor industrializate să cumpere mai degrabă ceasuri din Taiwan, decât din Elveţia. Astfel, industria elveţiană de ceasuri dădu faliment. Ceasurile rugineau pe câmp, neculese, căci nu le mai cumpăra nimeni. Unde erau vremurile bune, când producţia era excedentară, şi zeci de tone de ceasuri erau aruncate anual în lacul Leman, ca să se menţină preţul pieţii, în loc ca acest excedent să fie donat ţărilor din lumea a treia ?


Nicoleta se trezi. Visase. Tocmai trecuse frontiera. Şoferul turc o aştepta zâmbitor, în genunchi. Apucă cravaşa.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer