Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Elogiu gumei de mestecat


Anda Cadariu

28.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Guma de mestecat este lucrul care mi-a făcut copilăria suportabilă şi chiar plăcută uneori. Guma de mestecat este o minune a naturii.

Bunicul îmi spunea că scade imunitatea, tata se enerva fiindcă o mestecam zgomotos, iar un prieten de-al părinţilor mei – care era doctor – mi-a pus în vedere că dezvoltă excesiv muşchii faciali şi că majoritatea ahtiaţilor după gumă de mestecat ajung să aibă fălcuţe. Mama mă implora să nu înghit guma (asta se-ntîmpla cam pe la începutul carierei mele de mestecătoare) pentru că mi se va lipi de stomac – şi cine ştie, poate dau în ulcer.

Dar nimic nu mă putea opri din procesul continuu de adoraţie faţă de această minune, al cărei statut de minune îl clădeam eu însămi cu o neobosită cerbicie şi plăcere. Iubeam tot ce însemna guma de mestecat. Iubeam capacitatea ei nemaiîntîlnită de a se lipi de dinţi şi a se dezlipi la fel de uşor, gustul ei sintetic care imita diferite fructe sau plante; baloanele, felul în care pocneau şi se lipeau pe jumătate din faţă – uneori chiar pe toată, în funcţie de gumă.

O lipeam pe vizor cînd vroiam să le fac o surpriză bunicilor – nu îi anunţam dinainte că vin şi sunam la uşă, nelăsîndu-i să vadă cine e. O lipeam pe hainele care nu îmi mai plăceau; pe nasul jucăriilor – certîndu-le apoi că nu ştiu să şi-l sufle (dar am scăpat rapid de acest weltanschauung neigienic), pe pantalonii scurţi ai lui Iulian, un loser care îşi bătea joc de ochelarii mei imenşi. În părul mamei, pe care am convins-o astfel să se tundă periuţă şi să îşi facă ţepi cu diverse soluţii fixative. Pe talpa concurenţilor mei la dans, ale căror mişcări deveneau destul de dizgraţioase şi ale căror note reflectau în consecinţă incapacitatea lor de a ajunge vreodată pe marile scene ale lumii, unde maşinişti disperaţi aflaţi în situaţii de criză izolează cu... gumă de mestecat cablurile electrice ale reflectoarelor. Pereţii camerei mele au fost multă vreme acoperiţi cu fotografii, lipite, pe cînd încă nu ştiam că există blutac, cu gumă de mestecat. Şi tot cu ajutorul acestui combustibil imbatabil, catalizator al curselor mele supersonice printre datoriile terne ale vieţii, scăpam adesea de verificarea temei pentru acasă, care devenea ilizibilă pentru că... "nu îmi dau seama cum s-a întîmplat, doamna profesoară, vedeţi şi dumneavoastră, mi s-au lipit între ele foile de la caiet...".

Pătrăţelele mici şi tari care se găseau în magazine pe cînd aveam eu şase ani au constituit materialul de antrenament. Primeam în dar mai ales pătrăţele made in Romania cu aromă de portocale sau lămîie, aproape imposibil de adus la consistenţa elastică necesară mestecării. Multă vreme le-am folosit cu încăpăţînare, nedorind să mă las de meserie, dar era să sfîrşesc tragic. M-au salvat însă de la scrîntirea maxilarului celebrele rágogumi ungureşti: într-o vară, pe cînd mă aflam în tabără cu mama şi cu toţi elevii ei de la secţia maghiară a Şcolii Generale nr. 1 din Miercurea Ciuc, în foarte simpatica – pe atunci - staţiune Costineşti, a început să apară zilnic în camera mea... Ursuleţul. În prima dimineaţă cînd am găsit pe noptieră o bilă albastră şi lucioasă, cam de dimensiunea celor cu care se joacă Go, am luat-o în mînă absolut înspăimîntată şi am început s-o zgîlţîi pe mama, care dormea liniştită lîngă mine. Mă comportam ca şi cînd nevinovata bilă care lucea stins ar fi fost o mini-bombă. Cînd mi s-a explicat că e vorba, de fapt, de pasiunea mea de-o viaţă, ochii mi-au făcut "$$". "Şi... de la cine-i?" – am întrebat, nedumerită, ca în faţa oricărei minuni. "E de la Ursuleţ. Vine în fiecare noapte cînd tu dormi şi îţi lasă pe noptieră cîte o gumă de mestecat". Am crezut povestea asta, şi în fiecare zi îl lăudam pe Ursuleţ, pînă într-o dimineaţă cînd am văzut-o pe mama cum scoate din sertarul noptierei o găletuţă a 100 (!!!una suta!!!) bucăţi de rágogumi fabricate în Magyarország şi alege cu grijă o bucată pe care, crezînd că dorm, o plasează lîngă patul meu.

Atunci mi-am zis: Ei, dacă aşa stă treaba, dacă mama e Ursuleţul şi am un sprijin în pasiunea mea de-o viaţă, îmi pot permite să merg mai departe pe drumul împlinirii, cale spinoasă, înţesată de obstacole. Într-adevăr aveam, la venerabila vîrstă de şase ani, uriaşe probleme existenţiale, şi cea mai mare dintre ele era că nu ştiam încă să fac baloane. Uram din acest motiv toate fetiţele (şi băieţii) cu fundiţe şi fustiţe, toţi băieţii (şi fetiţele) cu praştii, maşinuţe şi păpuşele, care mergeau pe stradă umflînd baloane de gumă. Cu briza-n plete, ca-n filmele cehoslovace. Ca să nu devin un copil complet mizantrop, am rugat-o pe mama să mă iniţieze în taina baloanelor de gumă. Din păcate, era şi pentru ea un mister, aşa că s-a gîndit la un plan de atac: m-a dus la Sanyi, Laci şi Csilla – provider-ii ei de rágogumi şi elevi la Şcoala nr. 1 din Miercurea Ciuc. Le-a trasat sarcina de a mă învăţa să fac baloane în trei ore, atîtea cîte mai erau pînă la masa de prînz. Deşi cei trei m-au fraierit, dîndu-mi gumă mestecată în locul celor trei bile nou-nouţe pe care mi le dăduse mama (de la) Ursuleţ tocmai în scopul acestei lecţii de trei ore, deşi au rîs de mine şi de strungăreaţa dinţilor mei de lapte, deşi nu erau nici pe departe mentorii de care aveam nevoie, fiindcă trecuseră de etapa în care elogiau guma de mestecat, ei bine, cu toate aceste neajunsuri majore, după trei ceasuri de mestecat, umflat materialul supraelastic al gumei şi ameţită din cauza lipsei de oxigen, am reuşit să fac primul meu balon. Era uriaş, compact şi rogvaiv – ceea ce i-a făcut pe cei trei să-mi dea înapoi, de frică, toate gumele subtilizate. Cînd, într-un final apoteotic, balonul s-a spart lipindu-mi-se de frunte, din el s-au auzit primele 15 măsuri ale Simfoniei a Noua de Beethoven: reuşisem!

Baloanele din gumă de mestecat au ajuns în scurt timp să reprezinte pentru mine esenţa frumosului. Un argument în plus era faptul că, mai devreme sau mai tîrziu, îşi dovedeau efemeritatea. Unul mai spectaculos ca altul, înfloreau pe buzele mele crăpate, făcîndu-şi loc printre dinţii ştirbi cu ajutorul unei limbi vesele. Erau încoronarea activităţii mele bucale şi pulmonare. Asta era una din creaţiile aproape zilnice, de mare rang, la care luam parte: dădeam viaţă unui material lipicios, umflîndu-l cu aer prin intermediul accesoriilor cu care natura mă dăruise tocmai în acest scop creator.

Cînd mîncam de amiază mă despărţeam cu părere de rău de guma de mestecat, lipind-o sub masă, de unde mai dispărea uneori, fiindcă mă străduiam din greu să nu o lipesc cum trebuie şi cădea pe podea: foloseam strategii bine calculate în scopul de a-mi crea adepţi. Primul trebuia să fie Ron, cîinele nostru, un Schnautzer pitic şi foarte jucăuş, care nu era deloc refractar la nou şi pe care aveam de gînd să-l învăţ să facă baloane.

Pînă la urmă, mama, alarmată de privirile conspirative pe care le îndreptam spre Ron în timpul mesei, se decise să-şi folosească intuiţia la modul bergsonian şi descoperi micile mele subterfugii şi încercări de a antrena cîinele în proiecte vicioase. Rezultatul: suspendarea aprovizionării cu rágogumi de la Ursuleţ şi ocuparea timpului liber al Andei Cadariu cu lecturi din "Codul bunelor maniere". Numai Ron ştia că sub coperţile scrobite ale acestui volum pentru capete pătrate - pe care mama mi-l dăduse tocmai ca să mă facă să mă simt ca un cap pătrat - ascunsesem... "A Practical Guide for Chewing Gum Lovers", o carte de bază, intrată în shortlist pentru Premiul Booker în acel an -1987. Am avut extrema bucurie de a citi în acest ghid scris negru pe alb, că există cîte un Ursuleţ pentru fiecare copil talentat, care le aduce tuturor gumă de mestecat de calitate pentru ca ei să poată atinge performanţe artistice în creaţia de baloane rogvaive şi muzicale.

Niciodată n-am să regret că m-am specializat în tainele gumei de mestecat, care mi-a făcut copilăria suportabilă. De cînd m-am făcut mare am renunţat la rágogumi – l-am lăsat pe Ron să exploreze acest palier – şi m-am profilat pe produse americane cu gust mentolat. Asta nu înseamnă că mi s-a diminuat pasiunea. Fac baloane în continuare – cînd se sparg se-aude din ele rock gotic şi, cîte-odată, funky jazz. Si guma de mestecat este în continuare pentru mine o minune a naturii. Ron mi-a spus că şi el e de aceeaşi părere şi mi-a sugerat să scriu un elogiu gumei de mestecat. Pe care l-am scris.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer