Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mici infamii


Carmen Posadas

29.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Carmen Posadas
Mici infamii
Editura Fabulator, 2004


Traducere din spaniolă şi note de Radu Niciporuc



*****

Prima parte
La treizeci de grade sub zero



Ca leul fii de mîndru şi semeţ,
Întîmpină-ţi duşmanii cu dispreţ,
Macbeth nu va fi-nvins decît cînd fi-va
Pornit din Birnam, codrul, împotriva
Colinei nalte de la Dunsinane.

(Shakespeare, Macbeth, actul 4, scena 1, traducere Ion Vinea, Ed Univers 1971)


1. Néstor, bucătarul


Duminică, 29 martie (zorii zilei de sîmbătă spre duminică)

Avea mustăţile mai ţepene ca oricînd; atît de ţepene încît o muscă s-ar fi putut plimba pe ele aidoma unui condamnat la moarte pe puntea unei nave pirat. Numai că nici o muscă nu e în stare să supravieţuiască într-o cameră frigorifică la treizeci de grade sub zero; şi cu atît mai puţin Néstor Chaffino, bucătar şef, cofetar vestit pentru măiestria lui în ale ciocolatei fondant, posesorul acelei mustăţi blonde şi congelate. Şi aşa aveau să-l găsească mai tîrziu: cu ochii deschişi şi plini de uimire, dar păstrînd încă o anume demnitate în ţinută; e drept, unghiile cu care zgîriase uşa păreau nişte gheare, dar în schimb şervetul de bucătărie îl avea prins de cordonul şorţului, deşi nu-ţi arde de cochetării cînd uşa unei camere frigorifice Westinghouse din anii 80, doi metri pe unu jumătate, tocmai ţi se închide automat în spate, cu un clac.

Şi clac este ultimul sunet exterior pe care îl percepi înainte de a rămîne uluit de soarta ta nenorocită, la naiba, nu poate fi adevărat, pentru că întotdeauna îndoiala precede frica, iar apoi, Doamne Dumnezeule, asta chiar că n-am mai păţit-o, în ciuda faptului că servitorii casei i-au atras atenţia înainte de a pleca şi în ciuda faptului că în bucătărie, într-un loc foarte vizibil, exista şi o instrucţiune în trei limbi străine care spunea cît de oportune sînt anostele măsuri de securitate, cum e aceea de a fixa piedica în poziţie verticală pentru ca uşa camerei să nu se închidă din greşeală. Niciodată nu poţi fi foarte sigur cu aparatele astea vechi. Dar, pentru Dumnezeu, n-am stat mai mult de două minute, cel mult trei, ca să stivuiesc cele zece cutii de trufe de ciocolată congelate. Şi totuşi, era evident, uşa făcuse clac. "Clac", ai încurcat-o Néstor. "Clac", şi acuma ce? Se uită la ceas: limbile fosforescente arată ora patru dimineaţa, "clac", şi el acolo, în beznă, în interiorul unei mari camere frigorifice dintr-o casă de vacanţă, aproape pustie acum după petrecerea la care se perindaseră vreo treizeci de invitaţi... Dar ia să ne gîndim, să ne gîndim, pe toţi dracii îşi zice cine sînt cei rămăşi aici, peste noapte?

Ia să vedem: sînt stăpînii casei, desigur. De asemenea Serafín Tous, acest vechi prieten al lor, sosit în ultima clipă. Întîmplarea face ca Néstor să-l fi cunoscut acum cîteva săptămîni, deşi, ce-i drept, destul de superficial. Apoi mai sînt cei doi angajaţi ai firmei sale, La Morera y El Muérdago (Dudul şi vîscul), cărora le ceruse să rămînă şi să-l ajute la curăţenia de a doua zi: Carlos García, bunul său prieten, şi de asemenea băiatul cel nou (Néstor nu-i nimerea niciodată numele din prima). Karel? Karol? Da, Karel, tinerelul ăla culturist, atît de priceput la toate, îi era totuna dacă bătea albuşul pînă la spumă sau descărca fără să gîfîie o sută de lăzi de coca-cola, în timp ce fredona "Lagrimas negras", un cîntec caraibian, dar cu un pronunţat accent de Bratislava.

Care din ei îi va auzi ţipetele, care din ei va ţine seama de bătăile în uşă, lovituri repetate, bang bang, care-i bubuie în cap ca atîtea alte lovituri în creieri? La naiba, nu poate fi adevărat, în treizeci de ani de meserie nici un accident, dar ce ironie! Cine ar fi spus: deodată atîtea nenorociri la un loc, Néstor? În urmă cu cîteva luni îşi descoperea un cancer pulmonar şi, la scurt timp, cînd de bine de rău te obişnuieşti cu groaznica veste, iată-te închis pe întuneric într-un frigider. Doamne Sfinte, să mori de cancer e o nenorocire, dar la urma urmei asta se întîmplă, mai mult sau mai puţin, unei cincimi din omenire; în schimb, să mori congelat pe Costa del Sol, este pur şi simplu o idioţenie.

Liniştite-te, n-o să se întîmple nimic. Néstor ştie că tehnologia americană, chiar şi cea mai veche, e foarte prevăzătoare. Într-un loc anume, poate aproape de tocul uşii, trebuie să existe, mai mult ca sigur, un dispozitiv de siguranţă care să declanşeze soneria din bucătărie şi atunci cineva o va auzi; înainte de toate trebuie să-ţi păstrezi calmul şi să cumpăneşti bine. Cît poate rezista un om cu o jachetă albă şi pantaloni de bumbac, în carouri, la treizeci de grade sub zero? Mai mult decît îşi poate închipui cineva, curaj bătrîne, şi mîna pipăie cu destulă detaşare (date fiind circumstanţele) pe perete în sus, pe perete în jos, spre dreapta, nu! atenţie, Néstor. Degetele lui tocmai au dat de ceva gelatinos şi fin. Sfîntă Fecioara, în camerele frigorifice mereu se găsesc animale moarte, iepuri de cîmp, iepuri de casă cu mustăţi aspre...

Deodată, prosteşte, Néstor se gîndeşte la stăpînul casei, domnul Teldi, şi atunci îl evocă, nu cum îl văzuse acum cîteva ore, ci în amintire, cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani în urmă. Sigur, pe atunci, faimoasa mustaţă a lui Ernesto Teldi nu era lungă şi rară, ca de iepure – şi nu e nici acum ci bine tunsă, foarte fină, ca a lui Errol Flynn. Mustaţă care nu s-a curbat nici măcar cu un milimetru cînd l-a văzut prima oară în salon; indiferenţă totală; dar e logic, un domn precum Teldi n-are de ce să ţină seama de servitori, cu atît mai puţin să-şi amintească de un şef bucătar pe care îl văzuse doar la o ocazie, în urmă cu un veac, cîndva prin anii 70, într-o seară cu multe şi cumplite emoţii.

Mîna lui Néstor pipăie încă o porţiune de perete. Acum puţin la stînga... dar încercînd mereu să nu se îndepărteze de cadrul uşii... pe aici, pe aici trebuie să fie butonul salvator: americanii, e bine ştiut, sînt raţionali cu astfel de lucruri: n-ar pune niciodată dispozitivul de siguranţă într-un loc greu accesibil. Ia să vedem... dar mîna se cufundă deodată într-un abis chiar mai întunecat, sau cel puţin aşa pare, şi asta se întîmplă cînd Néstor decide să abandoneze căutarea metodică, pentru a se întoarce la lovituri: şase... şapte... opt (sute), o mie de lovituri de picior în uşa îndărătnică. Sfîntă Fecioară din Loreto, Sfîntă Madonă a Călugărilor Mireni, Maria Goretti şi don Fosco... Vă rog, să se trezească cineva şi să se hotărască să coboare la bucătărie, să caute ceva, poate unul sau una fără somn, poate Adela; da, pentru Dumnezeu, să vină Adela.

Adela e nevasta lui Teldi. "Cu cîtă cruzime trece timpul pe chipurile frumoase", îşi spune Néstor, căci în momente de groază gîndurile o iau uneori razna spre ceva absolut banal. Să fi avut treizeci de ani cînd o cunoscuse în America de Sud; avea o piele atît de fină... Néstor întinde mîna... şi, la dracu! din nou blestemaţii de iepuri morţi. Stau acolo cu trupurile lor păroase, cu dinţişorii lor albi ce sclipesc în întuneric, ignorînd legile după care dănţuiesc focurile pe comori, dar Adela...?

Nu. Ea nici măcar n-a părut să-l recunoască atunci cînd s-au întîlnit să pună la punct ultimele detalii, deşi Adela Teldi chiar că avea motive să-şi amintească de el. Se văzuseră cu diferite prilejuri, chiar în casa doamnei, sigur că acestea s-au petrecut cu mulţi ani în urmă; nu l-a surprins doar o dată tăifăsuind cu Antonio Reig, bucătarul familiei, acolo, în îndepărtata ei casă din Buenos Aires, "Ah! Néstor eşti din nou aici", îi spunea, sau mai simplu "Bună seara, Néstor" Şi mereu îi spunea pe numele mic; da, aşa-i spunea Adela Teldi în acele vremuri: "Bună seara, Néstor", ba chiar mai adăuga uneori un "cum îţi merge?Bine?" înainte să dispară din bucătărie, lăsînd în urma ei o inconfundabilă mireasmă de Eau de Patou, în timp ce ei doi, bucătarii, continuau să pălăvrăgească, schimbînd mici bîrfe despre ea, cum era firesc chiar şi între persoane discrete: nu puteai să nu vorbeşti despre cineva care tocmai se evaporă lăsînd în urmă o dîră atît de delicioasă.

Un sunet exterior îl face acum pe Néstor să se ridice. Ar putea jura că auzise un zgomot de partea cealaltă a uşii. Pentru cineva obişnuit cu toate zgomotele unei bucătării nu exista nici o îndoială: era vorba de jetul unui sifon cu apă de Seltz, numai că sînt ani buni de cînd în case nu mai există sifoane, şi, oricum, un sunet atît de stins n-ar trece niciodată prin uşa blindată a unei camere frigorifice. Sfîntă Gemma Galgani, Preacurată Marie atotputernică, imploră el nu lăsa ca frigul să-mi tulbure mintea, nimic din nebunie sau halucinaţii, trebuie să am mintea limpede ca să găsesc afurisita aia de sonerie care să mă salveze; dacă n-ar fi o casă de vacanţă în extrasezon, cu siguranţă că ar exista lumină în blestemata asta de încăpere şi nu mi s-ar întîmpla nimic din toate astea.

Dar se ştie, un bec ars nu interesează pe nimeni, cînd, de-a lungul anului, în casă locuieşte doar un cuplu de îngrijitori bătrîni, care nu au altă sarcină decît să verifice, în silă, dacă n-au intrat cumva hoţii. Lumea e tot mai neatentă şi mai ineficientă în munca ei, o adevărată lipsă de răspundere, gîndeşte Néstor. Dar, să lăsăm asta, el nu poate îngădui ca frigul sau panica să-i tulbure minţile. Trebuie să continue să pipăie, aşa orbeşte, soneria nu poate fi prea departe, asta-i sigur, existenţa butonului salvator nu mai depinde de neglijenţa unor paznici leneşi, ci de moderna tehnologie americană, care n-ar îngădui vreodată să se fabrice o cameră frigorifică în care să poţi muri congelat ca o casată... Şi încă o dată, sunetul de sifon pe care Néstor îl exclude imediat, căci i se pare absolut imposibil, deşi în acelaşi timp îi aduce aminte de un local din Madrid, unde maşinăriile astea mai funcţionează, precum şi multe alte jucărioare, automate care lansează biluţe de gumă de mestecat, vechi case de marcat, picupuri care emit cîntece juvenile de prin anii cincizeci sau şaizeci... Distracţii vechi în slujba adulţilor capricioşi şi a băieţilor foarte frumoşi, pentru că toţi tinerii din astfel de baruri sînt creaturi frumoase, veşnic însoţite de cavaleri binevoitori, încîntaţi să le ofere răcoritoare de fructe cu sifon... Dar mai bine să nu vorbeşti despre astfel lucruri, tăcerea şi discreţia au fost mereu politica lui. Răcoritoare de fructe cu sifon se gîndeşte Néstor -, băutura favorită a lui Serafín Tous, acest domn, văduv, atît de respectabil, încît aproape că îşi varsă cupa de jerez pe pantaloni cînd se întîlneşte nas în nas cu Néstor. Nu, nu, nimeni nu are de ce să afle ceea ce descoperise el. Cu atît mai puţin Adela sau Ernesto Teldi: de regulă, prietenii intimi nu cunosc ce este mai important în privinţa amicilor lor, acesta e adevărul. Nu ca tine, bătrîne, gîndeşte atunci -, care ştii atîtea lucruri de taină despre Serafín şi despre aproape toată lumea adaugă el -, dar e şi normal, după treizeci de ani de meserie şi în locuri atît de diferte, auzi multe. A şti înseamnă putere, crede Néstor, dar numai dacă vreodată ajungi să te şi foloseşti de cele ştiute. Mai mult încă: întotdeauna cînd unul stă de-o parte ascultînd şi tăcînd, lucru foarte uşor pentru el, căci nimeni nu acordă atenţie personalului domestic, şi cu atît mai puţin unui maestru bucătar care dispreţuieşte bîrfele. Totuşi, zvonurile continuă să ajungă pînă la maşinile de gătit, se amestecă cu bezelele şi sînt dense ca alviţa cu migdale.

Serafín... ce prenume bine ales îşi spune Néstor, amintindu-şi deodată cum îl cunoscuse pe domnul Tous, apoi a doua lor întîlnire, şi ambele situaţii îl fac să surîdă, deşi halal moment ca să-ţi zboare gîndul la prostii, dar adevărul e că nu poate evita acest lucru: providenţa are un ciudat simţ al umorului. Se-ra-fín şi nimic mai mult... este ca şi cum destinul ar fi prevăzut că acest cavaler cu aspect inofensiv îşi va sfîrşi zilele înconjurat de heruvimi.

Un rîs. Lîngă uşă se aude limpede un rîs. Imposibil. Se înşală, e vorba doar de frigul care acum i se strecoară prin urechi, prin gură, prin nas, şi senzaţia se aseamănă mult cu aceea a unui sfredel foarte fin ce încearcă să penetreze fiecare din orificiile corpului, să-i trepaneze creierul ca să-i adoarmă unul cîte unul toţi neuronii. Şi de ce are Néstor cel mai puţin nevoie în aceste momente, sînt neuronii narcotizaţi de frig, aşa mor oamenii la munte: sedaţi de temperaturile scăzute, cu un surîs prostesc pe buze... gîndeşte el. Nu, prostule, nu e vorba de un surîs, ci de o grimasă, asta o ştie toată lumea. Dar ce mai contează, în curînd, în loc să judece cu înţelepciune, va începe iremediabil s-o ia razna.

Ajunge. Să ne gîndim încă o dată cu puţină metodă: cine se mai află în casă ca să mă poată ajuta? Este ucenicul meu, Carlos García, un băiat într-adevăr nemaipomenit, Mai este Karel sau Karol, cum Dumnezeu l-o fi chemînd, ah, da, şi Chloe, logodnica lui, care insistase să ne însoţească pentru cazul în care ar fi fost nevoie de mai mult personal. Oricare din ei ar fi de folos, cineva trebuie să apară în cîteva minute, fiindcă Néstor crede că este sigur -, cu atîtea lovituri, la un moment dat, o fi apăsat butonul de alarmă, Doamne, binecuvîntează tehnica Westinghouse. Da, în una din numeroasele lovituri cu pumnul în perete o fi nimerit soneria salvatoare, e doar o chestiune de timp şi uşa se va deschide, dar pînă atunci trebuie să născocească ceva ca să nu i se congeleze neuronii şi să facă vreo nebunie. Comiţi adevărate idioţenii cînd nu poţi gîndi corect. Néstor văzuse asta într-un documentar la televizor: se prezenta cazul exploratorilor care, chiar acolo la Pol, îşi lepădaseră toate hainele şi o rupseseră la fugă aşa cum îi adusese Dumnezeu pe lume, ca nişte nebuni în pustie. Atenţie, atenţie la prostii, Néstor, nu cumva să te dezbraci, şi cu atît mai puţin să te îndepărtezi de uşă, e absolut necesar să rămîi lîngă uşă să baţi în continuare cu pumnii şi să ţipi cît te ţine gura; Nu ai voie să te depărtezi nici cîţiva centimetri, căci întunericul este înşelător, te dezorientezi cu multă uşurinţă şi nu mai ştii unde e ieşirea şi unde e capătul din fund al acestei camere negre, nici un răgaz, nici un milimetru, Néstor. Dar problema era frigul care îi intra prin gură, prin nas, prin urechi... Asta o să-l omoare, o să înnebunească, Sfîntă Fecioară din Alexandria.

Se uită la ceas. Cadranul luminos arată patru şi un sfert. Cît de încet, dar cît de încet trece timpul. Acesta a fost momentul cînd i-a venit ideea să-şi astupe orificiile trupului, toate... bine, nasul nu, sigur, asta nu-i cu putinţă, dar urechile, da, de exemplu. Cu ce? Cu singurul lucru pe care îl are în mînă: cu hîrtie, din carnetul tău, Néstor? Fireşte că din carnetul negru, "cazzo" imbecilule. Şi să distrugi astfel o colecţie unicat de deserturi diverse, deserturi din toate ţările, din casele cele mai importante din Europa şi, ceea ce e chiar mai rău, să distrugi o atît de lungă (şi tainică) relaţie de...? Acesta este cel mai bun semn că ţi se congelează neuronii, bătrîn imbecil, acum de ce naiba te interesează toate astea? Şi Néstor scoate din buzunarul interior al jachetei sale albe un carnet gros cu copertă de muşama: să astupi frigul, să rezişti încă un pic şi totul va fi bine, este o intuiţie, şi intuiţiile lui n-au dat greş niciodată. Un zgomot de partea cealaltă a uşii, şi încă unul, e soneria Westinghouse care a funcţionat!, în sfîrşit cineva a auzit-o şi va deschide rapid, e salvat. Ce prostie să rămîi în bucătărie singur, atît de tîrziu; ce prostie să nu-ţi iei măsuri de prevedere cînd intri într-o cameră frigorifică veche şi mai ales într-o casă străină. Dar gata, gata, uşa este pe punctul de a se deschide... "clac". Încă o dată "clac".

Slavă Domnului, exact cînd frigul îl făcea să se teamă şi să-i treacă prin cap mai multe tîmpenii ca oricînd.


2. Karel, culturistul ceh


Karel, prietenul său ceh, a fost cel care l-a găsit, dar mult mai tîrziu, pe la şapte fără un sfert dimineaţa.

Karel Pligh avea obiceiul să se ridice din pat la răsăritul soarelui, deşi orarele spaniole, şi mai ales ora de culcare, i se păreau obscene (obşene, obişnuia el să pronunţe cînd era nervos, şi atunci accentul ceh îl trăda mai mult ca oricînd). "Este obscen, Néstor, află de la mine spunea -; e foarte rău să te culci tîrziu, nu ai timp de odihnă."

Pentru cineva precum Karel, era foarte dificil să-şi schimbe obiceiul trezitului cu noaptea în cap, deprins în atîţia ani, să uite, bunăoară, de disciplina învăţată la Moscova, unde îşi petrecuse o parte din copilărie, prima oară într-o tabără de pionieri, apoi într-o cazarmă din Lefortovo, în sudul oraşului, făcînd parte din marea familie militară ca atîţia alţi tineri din ţările-satelit, cu talent special pentru sport. La Lefortovo era cunoscut sub numele de Karel 4563-C, mare promisiune în domeniul halterelor, viitoare stea a Estului, ales de destin (şi totodată de Comitetul Iulius Fucik al Înfrăţirii Ceho-Sovietice) ca să strălucească pe locul cel mai înalt la Jocurile Olimpice de la Atlanta, ce urmau să se celebreze peste doi ani, în aceeaşi lună în care el avea să împlinească optsprezece ani.

Totuşi, multe lucruri neprevăzute aveau să se întîmple înainte să vină aşteptata lună iulie a lui 1996: cel mai important eveniment a fost căderea Berlinului în '89, o întîmplare istorică ce-l împiedicase în primul moment pe Karel să se întoarcă în ţara lui (la urma urmei, o investiţie sportivă într-un atlet e întotdeauna o investiţie, deşi era vorba de un schimb dezinteresat între două popoare înfrăţite, precum cel ceh şi cel sovietic). Dar, lucru curios, cîteva luni mai tîrziu, cînd ruşii începură să aibă priorităţi mai urgente decît să cîştige medalii olimpice, au fost încîntaţi de ideea de a reduce cheltuielile şi astfel nu numai că le-au permis, ba chiar i-au somat amabil pe Karel şi pe alţi sportivi polonezi, cehi şi romîni să se întoarcă în ţările lor. Karel nu avea mai mult de doisprezece ani cînd s-a întors la Praga, la începutul anilor nouăzeci, aşa că o dată ajuns acolo i-a fost uşor să-şi redirecţioneze vocaţia de ridicător de greutăţi spre alta mai adecvată vremurilor ce se apropiau. "Culturist", aşa îl numeau, se pare, în Europa Occidentală, şi după cum povesteau noii săi camarazi de la Sportovni Skola din Praga, în ţările capitaliste aveau loc importante concursuri cu premii pentru bicepşii cei mai împliniţi sau pentru coapsele de statuie grecească. Mai exista şi şansa ca fotografia lui să apară în reviste de specialitate, care plăteau foarte decent, spliendid chiar, deşi, după cum spuneau prietenii lui de la Sportovni Skola, dintre culturiştii aspiranţi, cum era şi el, puţini erau cei ce reuşeau să trăiască din asta, iar cei care izbuteau, o duceau foarte greu.

Dar chiar şi aşa, gîndeau toţi acei băieţi visători, ce poate fi mai frumos pe lume decît să cultivi un corp perfect?

Pentru Karel exista doar un singur lucru comparabil: să cultivi sunetele magice emise de gîtul uman. Şi unui astfel de lucru avea să-şi dedice tînărul Karlicek rîvna adolescentină, înainte de a-şi abandona pentru totdeauna patria.

Totul a început cu o ultimă şi fraternă îmbrăţişare între poporul ceh şi cel cubanez (Anno Lenini 1990), cînd Karel a fost invitat să concureze pentru medalia tineretului José Martí la a XX-a Ediţie a Spartachiadei, o întrecere sportivă de mare interes revoluţionar, care în anul acela se desfăşura la Camaguey. Şi acela a fost locul unde, între camarazii Celui mai Frumos Tărîm (sau Cuba), sucombă Karel în ritmurile muzicii latine, son-uri, cha-cha-uri, bolero-uri şi conga, la frageda vîrstă de paisprezece ani. Pînă într-atît deveni prizonierul acelei vrăji ,încît, chiar din ziua întoarcerii sale la Sportovni Skola, la Praga, cea mai mare dorinţă a lui n-a mai fost să ridice greutăţi, nici măcar să fie culturist, ci să ajungă să facă parte într-o zi dintr-o magnifică formaţie de son cubanez foarte vestită în toată Europa orientală, care răspundea (şi încă răspunde) la numele de Los Bongoseros din Bratislava.

Din nefericire (destinul nu este aproape niciodată sclavul dorinţelor noastre), muzica trebuia să mai aştepte. Trecură alţi patru sau cinci ani; 1991, 1992, 1993,1994, 1995... şi, puţin după aceea, i s-a ivit ocazia să emigreze în Occident. Întîi în Germania, un habitat natural pentru oricare ceh; dar acolo nu era uşor. Astfel încît Karel zbură puţin mai la sud, în Franţa, (tot complicat) şi apoi mult mai la sud, pînă ce ateriză în Spania, unde nu şi-a găsit de lucru pe post de culturist, nici măcar de cîntăreţ de cha-cha, aşa că a fost nevoit să accepte să fie băiat bun la toate şi comisionar cu motocicletă, la o firmă de închiriat chelneri şi bucătari, numită La Morera y el Muérdago.

Totuşi, anumite fixaţii din prima adolescenţă nu sînt niciodată uitate. De aceea, trebuie precizat că, în acea dimineaţă, cînd Karel, la mulţi kilometri de Bratislava, şi încă şi mai mulţi de Camaguey, Cuba, a ieşit din odaia sa din casa familiei Teldi ca să coboare la bucătărie şi să deschidă camera frigorifică în căutare de puţină îngheţată Haagen Dazs, cu care să se dreagă după o deşteptare matinală impusă, a făcut totul în ritmul cunoscutului cîntec El son montuno.

Cîntecul i-a îngheţat pe buze, căci în interiorul camerei frigorifice se afla Néstor, cu ochii larg deschişi, cu mîna stîngă ce părea să mai zgîrie uşa. În mîna dreaptă ţinea încă un petec de hîrtie. Dar nu asta îi atrase atenţia lui Karel: erau lucruri mult mai urgente ce trebuiau făcute, ca de pildă să verifice dacă prietenul lui murise sau dacă mai exista vreo speranţă de reanimare.

Anii îndelungaţi de instrucţie militară, aceeaşi pe care o primiseră în vechea Uniune Sovietică toţi sportivii de elită, sînt mult mai folositori în astfel de împrejurări. Fiecare elev învaţă cum trebuie să acţioneze în cazul diverselor tipuri de accidente. În situaţia congelărilor, de pildă, Karel Pligh ştia că uneori nu se instalează moartea, ci un soi de letargie sau hibernare, din care este relativ uşor să-l recuperezi pe accidentat, şi pentru asta s-a străduit preţ de vreo zece minute, după ce l-a tîrît pe Néstor afară din camera frigorifică. Mai întîi i-a supus inima unui bombardament de pumni, cunoscută drept manevra Boris, apoi a încercat procedeul gură la gură, şi nu s-a oprit pînă la a unsprezecea sau a douăsprezecea încercare de reanimare. Atunci a observat bucăţica de hîrtie din mîna dreaptă a lui Néstor.

Pe cît era de bună pregătirea lui Karel în materie de prim-ajutor, pe atît era cultura lui cinematografică sau de televiziune apropiată de zero. De n-ar fi fost aşa, ar fi ştiut, cum ştie toată lumea, că nu trebuie să atingi nimic la locul accidentului: "... atenţie, prietene, lasă lucrurile aşa cum sînt pînă la sosirea poliţiei... ", "... atenţie, totul, chiar şi cel mai neînsemnat lucru, poate ascunde o informaţie, o pistă... " Acestea sînt măsuri de prevedere obişnuite şi banale. În schimb, pentru Karel, cu Néstor deja mort, singurul lucru urgent era să-i alerteze pe ceilalţi musafiri din casă. De aceea, fără să-i acorde mare importanţă, trase de bucăţica de hîrtie ce ieşea din pumnul strîns al bucătarului. Era ruptă acolo unde degetele strînseseră cu putere şi se vedeau doar frînturi dintr-o listă de deserturi, astfel:

special delicios din cafea capuci
menea permite glazură de spumă de zmeu
ceea ce evită ca beze
nu este acelaşi lucru ca ciocolata înghe
ci lămîie frappé



Sărmane Néstor, sărmane, sărmane prieten, gîndea Karel, impresionat să constate cît de mult îi place morţii să dea buzna în viaţa celor mai plini de abnegaţie, cînd aceştia tocmai se află în exercitarea iubitei lor vocaţii. Pînă la ultima suflare, un şef în toată puterea cuvîntului îşi spunea în timp ce îi lua hîrtia. Şi, în continuare, mai făcu ceva cu şervetul de bucătărie, pe care Néstor îl purta agăţat la brîu: mici detalii personale pe care moartea le făcea şi mai personale. Lucrul cel mai cuviincios, se gîndi, era să facă ceva ca şi obiectele acelea să-şi găsească o binemeritată odihnă, acum că stăpînul lor îşi dormea somnul de veci. Aşa încît, cu mare delicateţe (dar şi cu mare dificultate), Karel Pligh reuşi să împăturească şervetul congelat. În privinţa listei cu deserturi pe care defunctul o ţinea în mînă, a considerat că ar fi mai corect s-o păstreze într-o carte de bucate. Foarte bine, acolo, pe tăblia de marmură se putea vedea Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin, biblia lui Néstor Chaffino, ce-l însoţise timp de treizeci de ani de meserie, bătuţi pe muchie. Karel vîrî hîrtia între paginile lui Savarin, apoi puse cîrpa de bucătărie deasupra cărţii şi lăsă totul într-un teanc ordonat. Abia atunci Karel se apropie încă o dată de uşa camerei frigorifice.

Cu ajutorul luminii exterioare putu să descopere imediat butonul de alarmă pe care Néstor îl căutase atît de mult. Apăsă pe el. Nici un sunet. Ar fi trebui să recurgă la o altă modalitate de a-i alerta pe ceilalţi. Să apese, de pildă, soneria de la uşa de serviciu, dar Karel nu mai avu încredere în semnalele de natură electrică. Un ţipăt sănătos ar fi fost mult mai eficient. Şi asta făcu Karel Pligh: ţipă, şi ţipă atît cît îl ţinură plămînii lui bine antrenaţi.


3. Ţipătul


În dimineaţa aceea de 29 martie, foarte devreme, cinci persoane au auzit ţipătul lui Karel Pligh.


Serafín Tous, un prieten de familie

Asupra cuiva care nu poate închide un ochi pînă la ivitul zorilor, un ţipăt viril poate avea un efect înşelător: Serafín Tous l-a confundat cu sirena unei uzine şi, fiind ceea ce era, un respectabil magistrat independent fără nici o legătură cu industria, s-a întors pe partea cealaltă încercînd din nou să prindă somnul întîrziat pe care i-l cerşea o noapte de cruntă insomnie.

Petrecuse ore de nelinişte gîndindu-se la... Néstor? Aşa se numea individul acela, după spusele prietenei sale Adela; numele nu-i suna deloc cunoscut, dar mustăţile îi erau inconfundabile, deşi le văzuse, pentru o clipă, doar în două ocazii: cea mai nenorocită din toate (acum vreo trei săptămîni într-un club numit Nuevo Bachelino). Şi, ca întotdeauna cînd îşi amintea de localul acela discret pe care îl descoperise în treacăt, din pură întîmplare, fără să-l caute cumva, Dumnezeu ştie asta foarte bine -, Serafín Tous îşi îndreaptă toate gîndurile spre soţia lui decedată, Nora îşi spuse, şi chiar îi rosti numele cu glas tare, căci sunetul celor patru litere avea, de obicei, un efect liniştitor pentru el -, Nora, draga mea, de ce a trebuit să mă părăseşti atît de repede?

De mii de ori de-a lungul acestei groaznice nopţi în casa familiei Teldi, noapte care era acum pe punctul de a se sfîrşi, Serafín Tous îşi repetase acelaşi lucru: că dacă Nora nu ar fi murit, el nici nu ar fi visat să intre într-un stabiliment de teapa acestui Nuevo Bachelino. Atunci n-ar fi văzut niciodată iţindu-se pe uşa bucătăriei mustăţile acestui bucătar glumeţ şi nici n-ar fi ajuns să audă conversaţia lui cu patronul localului (se purtau ca doi vechi colegi de afaceri cu baruri şi restaurante). Şi dacă nu s-ar fi văzut şi dacă el nu s-ar fi holbat la mustăţile acelea, acum ar fi putut dormi liniştit în loc să sufere de pe urma teribilei insomnii.

05,31, clic... 05,32, clic... În timp ce Serafín suferea, ceasul deşteptător un model destul de vechi arăta ora cu cifre pătrate şi fosforescente care cădeau precum foile din calendar. Minut cu minut. Aidoma picăturii de apă dintr-o rafinată tortură chinezească.

Patruzeci şi trei de ani! Patruzeci şi trei de ani lungi, dacă nu tocmai de fericire, atunci cu siguranţă de pace. Asta e ceea ce i-a dăruit Nora: mai mult de jumătate de viaţă împreună, fără odrasle cu care să-ţi împarţi sentimentele, fără copii în jurul tău, fără nepoţi sau adolescenţi. O lungă perioadă de viaţă perfect adultă, care se întindea din îndepărtaţii săi ani de studenţie, cînd, pentru a-şi plăti studiile de drept lucrase ca profesor de pian la Colegiul Preoţilor Esculapi, pînă în seara în care Néstor îl surprinse în barul Nuevo Bachelino. Cu alte cuvinte, patruzeci şi trei de ani de perfectă respectabilitate care îl salvaseră de la orice pas greşit, căci se întindeau din clipa în care văzuse ultima oară ochii albaştri şi părul tuns perie ai acelui copil de neuitat (unde o fi acuma? în ce s-o fi preschimbat trupşorul lui destul de firav pentru cei paisprezece ani ai săi, şi genunchii aceia cu puful atît de blond?) pînă exact în momentul, blestemat să fie, cînd uşa clubului secret cedase.

Sala în care îl poftiră să intre după un scurt bun-venit şi cîteva întrebări din partea stăpînului barului, mirosea a gumă de şters şi a praf de cretă. Poate or fi existînd în Nuevo Bachelino şi încăperi echipate într-un stil diferit. Cu coada ochiului, Serafín crezuse că vede una la stînga, decorată în stil american şi cu un automat de sifon, dar camera spre care îl însoţiră semăna mai mult cu o clasă de gimnaziu şi chiar că mirosea a cretă şi a gumă de şters, de asemenea a rumeguş de creioane colorate. În plus şi asta era cel mai rău -, se afla acolo un pian sprijinit de peretele cel mai depărtat de uşă. Nu putea să-l evite. Se apropie de instrument şi chiar avu curajul să ridice capacul pentru a-i mîngîia clapele, atît de moi, ca şi cum cineva le-ar fi atins neîncetat în ultimii patruzeci şi trei de ani. Doamne Sfinte, atîtea lumi adormite, că le credea moarte pe vecie, dar nu moarte de tot, căci el se afla acum aici, într-o săliţă a barului Bachelino, mîngîind un pian în timp ce se priveau unul pe altul, el şi stăpînul localului care, culmea, avea exact înfăţişarea unui profesor de arte şi meserii.

Vino, vino pe aici, domnule. Cred că înainte de toate ar trebui să arunci o privire pe albumele noastre de fotografii. Copiii au muncit din greu anul acesta ca să le confecţioneze, vei vedea imediat ce frumoase au ieşit.

... sala de clasă care mirosea a creioane colorate... pianul... şi omul acela care vorbea şi vorbea, ţinînd în mînă două tomuri mari copertate în piele roşie.

Sîntem mîndri de copiii noştri, uită-te la asta, te rog, şi fără jenă, ce zici?, nici o grijă. Aici totul este legal, toţi băieţii noştri sînt majori. Te asigur.

În interiorul albumelor, aşezate de parcă ar fi fost vechi fotografii cu elevii silitori, Serafín Tous putu să admire o amplă colecţie de chipuri adolescentine: băieţi blonzi, mulatri, tinerei cu surîsuri radioase şi cu aparat dentar ca să arate mai puţini ani decît aveau în realitate.

Uşurel, domnule, spunea profesorul de arte şi meserii -, aveţi tot timpul la dispoziţie, copiii şi cu mine nu ne grăbim.

Mai multe fotografii cu băieţandri plini de viaţă, unii cu pantaloni pînă la jumătatea genunchiului, ca cei pe care îi purtau şcolarii cînd dădea el ore de pian, acum zece ani, cu puţin înainte de a se refugia pentru totdeauna în iubirea (şi în banii) Norei.

Cum vi se pare, domnule? Preferaţi să rămîneţi singur cîteva clipe? În linişte gîndeşti mai bine. Între timp, eu voi profita de ocazie ca să stau un minut de vorbă cu un amic, un coleg care a venit astăzi în vizită, şi mă întorc repede.

Cu calmul pe care i-l dădea singurătatea şi întorcînd pagini şi multe fotografii, Serafín s-a putut opri la multe alte instantanee cu tinerei. Unii purtau costume de gimnastică foarte albe; erau trei sau patru îmbrăcaţi în cercetaşi, apoi revăzu cîteva imagini în care apăreau băieţi vînjoşi cu feţele murdare şi aer de comando: chipuri şi iar chipuri, scîrţîitul uşii mai că-l făcu să închidă albumul dintr-odată: se întorcea profesorul de arte şi meserii.

Nu vă grăbiţi, domnule, continuaţi, pot să vă ofer ceva? Un suc de fructe ca pe vremuri, cu apă de Seltz, poate? O să vedeţi ce bine îl preparăm aici, la fel ca atunci...

Şi deodată, la fel ca atunci, chipul acela se afla acolo. Bine, poate nu era identic celui pe care îl iubise, Serafín îşi împinse trupul spre spate, părea imposibil, dar cum să rezişti acelor ochi cu privirea atît de luminoasă şi acelui păr blond tuns perie? Din fotografie nu puteau fi judecate mîinile, deşi Serafín era sigur că degetele trebuie să fie tot aşa de nervoase ca acelea care se împletiseră pe claviatură o dată cu ale lui, în timp ce le învăţa o sensibilă sonată... Ceea ce se întîmplase după aceea şi ceea ce se va repeta de multe ori de-a lungul unui întreg an de perdiţie ar prefera să nu-şi amintească. Serafin dădu din cap a negare, nu, nu. Sînt amintiri foarte bine închise în sticlă, pe care n-ar trebui niciodată să le destupi.

Să vedem, domnule, permiteţi-mi, vă rog. Deci vă interesaţi de Julian? auzi el că spune stăpînul stabilimentului -. Foarte bine, sigur că da. Mă duc să-l chem.

Şi dispăru înainte ca Serafín să poată spune ceva.

O să bem doar un pahar împreună, îşi promise în timp ce aştepta, dar cine ştie din ce colţişor ascuns al subconştientului îi apăru nevoia de a-şi roade unghia degetului arătător. Ce-ar spune nevastă-sa dacă l-ar vedea? Îţi jur, Nora, o linişti mental, doar cîteva răcoritoare. Eu o să iau un suc de fructe cu apă de Seltz, ca cel de pe vremuri, iar el o coca-cola, presupun.

Şi aşa a fost. L-a invitat pe un băiat să bea un suc, dar nu s-a întîmplat nimic mai mult. Individul acela cu mustăţi ascuţite, Néstor sau cum dracu l-o fi chemînd, nu avea, de fapt, nici un drept să-l spioneze din uşa bucătăriei, de parcă el ar fi fost un delincvent sau mai rău. Serafín Tous nu avea nimic să-şi reproşeze.

Dar dacă acum, că se întîlniseră din nou, bucătarului i se năzărea să comenteze vizita lui la Nuevo Bachelino? Şi dacă aşa numitului Néstor îi dădea prin cap să-i povestească lui Ernesto sau Adelei, de exemplu, sau oricăruia dintre prietenii lui? E trist, dar în viaţa asta faptele în sine sfîrşesc prin a nu mai conta deloc îşi spuse Serafín Tous -, singurul lucru care contează este cum le povesteşte lumea după aceea şi mă tem că niciodată cu prea multă generozitate.

... 06.05, clic... 06.06, clic... Fiecare schimbare a numerelor pe ceas era ca un anunţ sau ca un avertisment că timpul înainta spre momentul în care nu va mai avea altă soluţie decît să se înfrunte din nou cu această faţă odioasă, cu mustăţi ascuţite. Bucătar pus pe şotii, ce breaslă infamă au cei ce stau printre cuptoare şi maşini de gătit; îmi amintesc mult de gîndaci se gîndi Serafín, cu o greaţă străină felului său de a fi, de obicei amabil. Indivizii ăştia sînt ca insectele care se strecoară prin crăpături şi vieţuiesc peste tot, trec din casă în casă veşnic nepedepsiţi, ducînd şi aducînd slin, aşa ajung să afle totul despre intimităţile altora.

... Am băut doar un suc cu apă de Seltz şi o coca-cola, băiatul şi cu mine, Nora. Îţi jur pe cei patruzeci şi trei de ani în care am fost fericiţi, trebuie să mă crezi. În tot acest răstimp, viaţa mea a fost alta. Departe de muzica pe care o iubeam atît de mult, departe de amintirea unor degete de copil pe clape... pentru că de atunci nu am mai cîntat la pian. Tu mi-ai schimbat viaţa, comoara mea, şi eu te-am lăsat s-o faci. Eram atît de siguri, Nora, într-o lume de adulţi, unde nimic nu te tulbură şi unde un om de onoare are foarte puţine şanse să întîlnească un băieţaş cu pantaloni de flanelă şi cu părul tuns perie. Dar Serafín se opreşte: Ce spui, dragă Nora?, te referi la vizita aia pe care am făcut-o acum cîteva zile la o ghicitoare în cărţi, la faimoasa madame Longstaffe? Te rog, să nu crezi că sînt în căutare de... greşeşti, îţi jur că greşeşti; problema este că sînt atît de singur... Uite: adăugă el, şi tonul nu mai suna a scuză, nu am intenţia să-ţi fac reproşuri, draga mea; în realitate ar trebui să-ţi fiu foarte recunoscător pentru anii de pace pe care mi i-ai dăruit. Dar spune-mi: cu infinitatea de persoane dezagreabile ce există pe lumea asta, cu cantitatea de indivizi odioşi care morţi şi îngropaţi s-ar simţi mult mai bine, de ce a trebuit să mori tocmai tu, şi atît de devreme, iubita mea?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer