Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Unirea de la Strâmba (XXI)


Daniel Cristea-Enache

27.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fapt este că protagonistul acestor scene - şi al celor care ne rămân necunoscute - refuză să intre în condiţia de victimă şi, prin aceasta, în raportul de forţă creat de autoritate. Se îndoaie sub lovituri, dar nu se îndoieşte; suportă cu stoicism chinurile venite în rafale sau într-o metodică torţionară, refuzând orice cooperare cu autorităţile şi câştigând astfel respectul şi simpatia camarazilor de celulă şi de lagăr. Un alt coleg de "studii" carcerale, Alexandru Paleologu (şi el, ulterior, relevat ca informator al Securităţii...) îi remarcă nu numai talentul de povestitor "extraordinar, truculent" şi darul râsului "uriaş", ci şi această însuşire destul de rară în condiţiile date, "de a fi un domn" (1). Un domn ajuns din urmă, ca într-un coşmar repetitiv, de ura bine dirijată a tovarăşilor care îl demascaseră în presă, trecându-şi acum contribuţiile între coperţi de carte. Astfel, deţinutul din celula 83 de la Gherla, după ce intră în greva foamei şi obţine dreptul de a face o cerere de recurs, arătându-şi nevinovăţia, primeşte de la Centru, cu relativă promptitudine, următorul răspuns: "peste două săptămâni soseşte de la Centrul nostru un tovarăş lucrător în aparatul politic. Mi se dă să citesc o carte, mai bine zis un fragment din cartea lui Andrei Băleanu Conţinut şi formă în artă, Ed. Ştiinţifică, 1959. La pagina 130 stătea scris aşa: «Astfel, într-un articol calomnios, publicat în urmă cu trei ani, un oarecare Ion D. Sîrbu, atacând de pe poziţiile negativismului burghez Ziariştii de Al. Mirodan, încerca să discrediteze metoda realismului socialist şi cerinţa zugrăvirii pe scenă a eroilor pozitivi, îndeosebi a comuniştilor. El insinua, printre altele, că prezenţa eroului pozitiv în piesă ar presupune ‘oarecare riscuri artistice’, deoarece negativul este ‘în orice caz mai convingător pe scenă’». După ce m-a pus să citesc tare şi să memorez acest fragment din capitolul el însuşi incriminat (‘...despre poticnelile revizioniştilor’), am încasat cea mai teribilă bătaie din întreaga mea carieră. De atunci figurează în dosarul meu acuza: «reacţionar, promotor al dogmatismului revizionist». Băleanu, care în sus-amintita carte îl face cretin pe Eugen Ionescu, în lucrarea Realism şi metaforă în teatru ridică în slăvi pe Bérenger-Beligan. În acelaşi volum, mă numeşte «un obscur cronicar, din fericire dispărut din lumea presei noastre...», fără să-mi citeze numele. Între timp, murisem. Conform scenariului." (2).

Radiat din viaţa civilă şi din spaţiul unei culturi în care nu merită să figureze, Ion D. Sîrbu se conturează ca un personaj consistent şi o figură greu de uitat, dincolo (dincoace) de gratiile închisorii. Peste ani, el va remarca această ciudată răsturnare a raportului dintre libertate şi spaţiul în care ea se poate manifesta. Adevărata libertate este - paradoxal, dar adevărat - a celor închişi în temniţele regimului. Cei evoluând în spaţiul social al epocii, obligaţi să respecte regulile strâmbe ale acesteia, sunt condamnaţi, în fond, la strictă obedienţă, la o captivitate cu atât mai tristă, cu cât este numită, fraudulos, libertate. Disjungerea şi divorţul între realitate şi lozincile care o sufocă, o falsifică şi, finalmente, o susbtituie reprezintă o temă de amară reflecţie a lui Sîrbu încă dinainte de instalarea regimului comunist. În prezent, ea primeşte noi confirmări şi ilustrări, făcându-l pe deţinut circumspect şi mefient faţă de orice gest (cât de favorabil) al autorităţii. Alături de tovarăşii de suferinţă (de cei care au reuşit să reziste avansurilor ori presiunilor anchetatorilor), el ajunge să contrazică şi să respingă din principiu orice "teorie" şi practică infra-concentraţionară emanate de sus, dinspre comandanţii lagărului. Semnele de bunăvoinţă, de relaxare a detenţiei, micile concesii ale autorităţii sunt aprioric suspecte în ochii deţinuţilor, care le refuză cu o bucurie aproape pură a boicotului: "Există un paradox (sau error fundamentalis) în toate aceste îndemnuri de sus spre sinceritate, dialog, curaj. Îmi aduc aminte, la Gherla, 1959, în camera 83, a intrat la un moment dat un ofiţer politic şi ne-a spus că de astăzi avem voie să discutăm liber «de-ale noastre». Am încremenit, eram 50 de deţinuţi în acea cameră, ne cunoşteam, ştiam totul unii despre alţii, şi totuşi, după ce s-a consumat acest îndemn oficial, nimeni nu a mai scos nici un cuvânt. Această oficială dezlegare ni se părea (şi era!) deosebit de perfidă şi periculoasă. În 1961, la Periprava, altă minune: am fost anunţaţi că avem voie să jucăm şah. (Cred că de astă-dată, în cadrul unei destinderi generale, această concesie era sinceră.) Şah se juca pe ascuns, se juca intens, aveau loc chiar concursuri pe barăci - dar din clipa în care ni s-a dat voie, şahul ni s-a părut un ordin suspect şi o obligaţie rea. Nu am mai jucat - am trecut pe table, moară, barbut." (3).

Fac rău, fac bine "duşmanii poporului"? Ştiu ei ce ştiu. Preferă condiţia de victimă închisă, dar nu supusă de regim, celei care implică o anumită coabitare, grade variabile de colaborare "în beneficiul ambelor părţi". Orice favor are un scump preţ moral, astfel că toate ofertele sunt respinse din capul locului. Judecata lui Sîrbu şi a celorlalţi încăpăţânaţi rezistenţi este corectă, fiindcă zâmbetul regimului maschează o realitate pe care tot el a construit-o; şi un sistem de referinţă inacceptabil. Sunt preferabile, atunci, chinurile detenţiei, fiindcă de ele ajunge să se lege strâns ideea de dreptate, de adevăr pus în zeghe prin proliferarea minciunii oficiale. În acest sens (şi numai pentru unii dintre deţinuţi, nu pentru toţi), suferinţa limpezeşte şi purifică. În cazul lui Ion D. Sîrbu, ca şi în cel al lui N. Steinhardt, închisoarea constituie pragul cel mai de jos şi, totodată, cel mai înalt al experienţelor parcurse. Căci suferinţa fizică şi tortura psihică sunt convertite în valori ale spiritului, ce arde, cu flacără înaltă, în acest purgatoriu existenţial. Semnificativ, dintr-un asemenea unghi, şi deosebit de frumos în esenţa şi în simbolistica sa este momentul de ecumenism obţinut după luni de tratative şi negocieri interconfesionale. Suferinţa comună şi diplomaţia câtorva dintre deţinuţi (printre care şi Sîrbu) sunt treptele minunatei uniri de la Strâmba, de Paştile anului 1961: "În anul 1961 eram la Strâmba în Balta Brăilei, dormeam în pat cu Sergiu Al-George. O iarnă lungă şi grea ne-a imobilizat, vreo 1500 de «voluntari» lucrători la dig; majoritatea intelectuali. Am dus cu ortodocşii, catolicii, greco-catolicii şi trei categorii de protestanţi timp de trei luni de zile, nişte tratative «eucharistice»; am pledat pentru UNIREA creştinilor (...) Cum spun, am dus cu pricepere (?), cu încăpăţânare, sfătuit fiind teologic de Prunduş, aceste tratative. Problema împărtăşaniei am pus-o la o parte; nu a putut fi «unificată». Am căutat acel primitiv creştin (originar-creştin) Genus proximus al tuturor confesiunilor care, ziceam eu, doar în formă s-au diferenţiat... În sfârşit, se pare că aveam pe atunci şi har, şi tact diplomatic; cred că eram şi de aproape informat având alături de mine mari învăţaţi în cele teologiceşti şi bisericeşti treburi. Rezultatul: Paştile (...) le-am sărbătorit împreună. Un sobor de cinci preoţi (mari în grad) a oficiat o liturghie veche, în limba greacă. Corul a cântat pe rând în greacă, latină - doar la sfârşit în limba română: Mântuieşte-ne, Dumnezeule, după mila Ta şi după mărimea... Predică nu s-a ţinut; doar prin consens, eu ca mirean, mi-am exprimat bucuria de a fi fost martorul unui miracol (...) Aveam cinci turnători printre noi; au fost atât de întorşi pe dos că au renunţat să-şi facă cuvenitele delaţiuni. În memoria celor care au participat la acest, pentru unii, sublim (pentru alţii ridicol act creştinesc) moment, s-a împământenit expresia «Unirea de la Strâmba»." (4). Să înregistrăm şi o altă versiune (a lui Florin C-tin Pavlovici) asupra aceluiaşi, unic, eveniment: "Paştele de la Strâmba a fost o sărbătoare a tuturor. Preoţi ortodocşi, catolici, greco-catolici şi reprezentanţi ai altor biserici creştine au trecut peste deosebirile de cult şi au slujit împreună, într-o impresionantă probă de ecumenism. Uniţi în suferinţă, deţinuţii şi-au acordat iertarea, cum şi-o acordau primii creştini în groapa cu fiare. În absenţa unor concilii sau sinoade, fără clopote, fără lumânări sau odăjdii, creştinismul în zeghe şi-a refăcut unitatea. Sufletul acestei armonii a fost Gary Sîrbu, părintele Raţiu, preot greco-catolic, şi călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care, la Jilava, transformase cana de băut apă în cristelniţă şi îl botezase, în taină şi tot sub semnul ecumenismului, pe N. Steinhardt, gest în simplitatea căruia se va împlini peste ani modelul christic din Jurnalul fericirii. Celălalt entuziast, părintele Raţiu (Alexandru?), era doctor în teologie, cu studii la Roma, făcea închisoare de prin 1948-’49, de la interzicerea Bisericii Unite, şi se bucura de un dublu prestigiu: al culturii şi al unui comportament impecabil. În acceptarea slujbei comune, cuvântul său a fost hotărâtor. Nu s-au ţinut predici, însă dăruirea cu care s-a cântat «Hristos a înviat» i-a trezit pe paznicii noştri din amorţire. Caraliii au venit să asiste la finalul slujbei, însoţiţi de ofiţerul politic, dar nu au părut impresionaţi; cred că şi în alte barăci întâlniseră acelaşi lucru. Au privit, au ascultat, au plecat. Abia seara ne-am dat seama că vizita lor nu a rămas fără urmări. La ora la care, în mod obişnuit, ni se descuiau uşile şi eram lăsaţi să mergem la pagodă, gardianul de serviciu ne-a comunicat că, drept pedeapsă pentru atitudinea noastră banditească, baraca va rămâne zăvorâtă timp de zece zile. La protestele noastre, omul, care părea la curent cu sărbătorile creştine, ne-a consolat: «Fiţi mulţumiţi că nu staţi aşa până la Înălţare.» Timp de zece zile am fost ţinuţi sub cheie, cu hârdăul de excremente în mijlocul câtorva sute de oameni, pentru că acele câteva sute de oameni au îndrăznit să cânte «Hristos a înviat»." (5).

Note:
1. Al. Paleologu, Ion D. Sîrbu – restituiri. Interviu luat de Antonio Patraş, în "Jurnalul literar", nr. 15-16/ 1998. Reluat în vol. Politeţea ca armă, Ed. Dacia, Cluj, 2000, pp. 117-127.
2. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 182. Cf.: "A vorbit la radio Europa-Liberă cea mai odioasă lichea a anilor Arlus şi ai proletcultismului: fostul mare-inchizitor al Teatrului, redactor la pagina a II-a a «Scînteii», tovarăşul Andrei Băleanu. «E-hei, declară el acum, el, de când încerca să-şi dea doctoratul în marxism la Moscova, în 1954, şi-a dat seama că...». Asta nu l-a împiedicat ca în plin dezgheţ antistalinist, în 1956-57, timp de 6 luni, să organizeze o campanie în presă împotriva mea, numai şi numai fiindcă am îndrăznit să critic un pic piesa foarte stalinistă a tânărului său prieten, coleg la «Scînteia», genialul Al. Mirodan. Campanie terminată cu arestarea mea şi condamnarea, în trei trepte de groază şi anchete, la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii. Iar după executarea pedepsei, acelaşi cabinet Răutu-Băleanu-Mirodan aranjează cu Drăghici să plec în domiciliu forţat la Mina Petrila (mai târziu la Craiova). După câte ştiu, aş fi singurul deţinut ale cărui cărţi şi manuscrise au fost «date la topit», singurul care nu am primit înapoi buletinul de Bucureşti (unde am locuit când am fost arestat), singurul care am primit dreptul de a publica doar în 1967, dar fără să am voie să fac filme, să fiu jucat în Capitală, Cluj, Iaşi, interzis de a fi jucat cu o comedie, interzis de a ieşi din ţară... Domnul Andrei Băleanu - călăul şi groparul meu - a cerut azil politic în R.F.G. Şi a obţinut.". În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, pp. 34-35.
3. Idem, ibidem, p. 175.
4. Idem, Scrisori către Ion Maxim, în "Luceafărul", nr. cit.
5. Florin Constantin Pavlovici, vol. cit., pp. 317-318.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Citiţi Adio, Europa!, o carte semnată Ion D. Sîrbu.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba! (XXV) (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Reinserţia în literatura română (XXIV) (3.0/5 - 158 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un (târziu dar meritat) dar divin (XXIII) (3.0/5 - 105 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Tortura pe înţelesul tuturor (XXII) (3.0/5 - 259 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Maimuţa G din Şoarecele B. (XX) (3.0/5 - 205 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer