16.07.2005
În toamnă, în loc să înceapă cursurile la liceul de muzică, Petru se trezise anunţat de director, printr-o hârtie aşa-zis oficială, purtând tot felul de ştampile şi semnături complicate, că postul lui de suplinitor fusese ocupat. I se păruse un abuz şi primul gând fusese să se lupte cu ei, cu toţi, prin tribunale, să ceară despăgubiri morale, materiale.
Când se dăduse examenul pentru titularizare pe post? Unde fusese anunţat şi cum se face că el nu aflase nimic? Desigur, funcţionaseră pilele, relaţiile, aranjamentele, şpăgile.
- Precis s-a făcut totul pe şestache. Cineva cu proptele trebuia să ia postul şi atunci s-a mers pe burtă.
- Nu-i adevărat, aiuritule! Directorul mi-a spus că anunţul pentru titularizare a stat afişat la cancelarie toată vara! Cum de nu l-ai văzut? Deh, dacă eşti un mare artist... ţi se pare de bonton să umbli cu mintea în nori, nu-i aşa?

Şi după o pauză în care oftase de câteva ori la rând, Dora reluase pe un ton ascuţit, speriindu-l pe Petru şi făcându-l să tresalte:
- Nu mai rezist! Nu mai rezist! O să murim de foame! O să ajungem să trăim ca boschetarii! N-o să ne putem plăti întreţinerea din salariul meu! Toate greutăţile casei sunt în cârca mea! Eu trebuie să mă gândesc la toate! Tu ştii doar să tragi din ţigară, să dai paharul de bere peste cap şi s-o faci pe boemul! N-am nici o bază în tine!
Fusese foarte supărat, şi nu pentru că fusese nevoit să facă faţă scandalurilor Dorei care, ba se potolea, ba relua subiectul pe neaşteptate. Îşi închipuise zile de-a rândul, minute în şir, nu doar seara, când se lungea în pat şi se chinuia să cheme somnul, dar şi ziua în amiaza mare, cu ochii deschişi, cum o să-i târască el pe toţi la proces, toată clica de netrebnici care aveau pâinea şi cuţitul în mână şi se foloseau de ele abuziv, cum avea să distrugă el păienjenişul care prindea în plasa lui oamenii de treabă, îi storcea de energii şi apoi le dădea cu şutul în fund. Petru îşi imaginase amănunţit toate discuţiile de la tribunal, se apărase, acuzase, îi zdrobise pe toţi cu replicile lui pe cât de usturătoare şi iscusit formulate, pe atât de adevărate. În final, desigur, primise câştig de cauză, iar directorul fusese nevoit să îşi ceară iertare pentru aşa o greşeală şi să-l roage să se întoarcă la catedră.

Dar ce folos? Problema trebuia cumva rezolvată şi în realitate. Dora nu dădea semne că l-ar ierta, iar pofta ei de discuţii – de fapt monologuri furtunoase - nu părea să scadă deloc, se prelungise, cu aceeaşi intensitate, pe toată perioada celor câteva luni cât el stătuse acasă, încasând cu regularitate infima sumă reprezentând ajutorul de şomaj oferit de statul român, iar textele ei erau mereu aceleaşi, cu mici şi insignifiante variaţiuni.
În fiecare luni, în zori, Petru cobora cele patru etaje şi dădea fuga la chioşcul din colţ, ca să-şi ia ziarul cu mica publicitate. În faţa unei ceşti imense de cafea, printre rotocoalele de fum de ţigară, citea anunţurile scrise mărunt şi înghesuit, încercuia, tăia, nota, numerota, apoi dădea telefoane, îşi scria adresele pe marginile ziarelor, îşi stabilea interviuri.

Când era liber după-amiaza, studia la vioară, câteodată ore întregi, ca pe vremea când era student la Conservator. Începea cu game în diferite valori de timp, de la note întregi şi până la treizecişidoimi, legate, dezlegate, martelato sau staccato, în terţe, sexte şi octave, apoi exercitii tehnice de Otakar Sevcik, repetate obsesiv, până când buricele degetelor rămâneau străpunse de o dungă roşie-vineţie, adâncă; apoi urmau studiile, tehnice sau melodice, o parte sau două de sonată sau partită, o parte de concert. Se oprea la pasajele care îi puneau probleme tehnice, le studia de la lento până la presto, până când curgeau fără greşeală. Din când în când făcea câte o pauză, mai dădea cu sacâz pe arcuş sau potrivea mai bine contrabărbia, ori îşi ştergea broboanele de sudoare de pe frunte şi tâmple.
- Te mai ţin mult în spinare? Fă ceva! Du-te muncitor necalificat! Încărcător-descărcător! Şofer! Orice! Gata cu odihna! Ţi-ajunge! Parcă eşti la sanatoriu!

Uşor de zis. Însă tot ce încercase se dovedise imposibil de obţinut. Pretenţiile îi scădeau de la o zi la alta, nu doar cele care priveau salariul, ci şi cele privind poziţia pe care îşi dorea să ajungă să o ocupe.
- Nu putem să vă angajăm. Nu aveţi experienţa necesară. Dacă ziceţi că aţi fost profesor de vioară... ce să facem noi cu un profesor de vioară?
- Dar de ce doriţi dumneavoastră să coordonaţi un depozit de materiale de construcţii? Ce atuuri consideraţi că aveţi?
La genul ăsta de întrebări mai găsea totuşi câte ceva să bălmăjească. Existau însă şi situaţii în care se trezea în faţa unor întrebări la care nu îndrăznea să răspundă aşa cum învăţase din cărţile “Zece paşi care trebuie urmaţi pentru a obţine un job” sau “Totul pentru un interviu de succes”.
- Care credeţi că sunt cele mai mari trei defecte ale dumneavoastră?
Ştia că trebuia să spună trei mari defecte pe care să le formuleze în aşa fel încât să pară a fi, de fapt, trei mari calităţi:
- Sunt prea încăpăţânat. Ştiu că sunt prea încăpăţânat, dar nu mă pot schimba. Ăsta mi-e felul: nu mă las până nu rezolv o problemă, oricât de greu mi-ar fi!
Dar îi era jenă să dea asemenea răspunsuri.

Învăţase, din atâtea întrevederi, o grămadă de tertipuri, mimici de succes (zâmbetul este obligatoriu! chiar dacă ţi-e lehamite de mori! chiar dacă te-au lovit inopinat crampele! chiar dacă ai în faţă un mare dobitoc!), trucuri care ţineau de limbajul trupului (niciodată nu stai cu mâinile în sân! asta arată resemnare! priveşte-ţi partenerul de discuţie drept în ochi, fără să clipeşti! astfel dovedeşti siguranţă de sine!), fraze întregi care mergeau plasate cu succes la un anumit tip de întrebări. Avea un CV perfect - îi plăcea să creadă - şi, răsfoind paginile internetului, chiar nu găsea că ar mai fi ceva de îmbunătăţit la el, fără să cadă în extrema cealaltă, adică a unui CV artificial, care ar fi intrat în contradicţie cu propria-i persoană.
- Hm, perfect ca formă. Dar conţinutuuul... îl dezarmase Dora. Nu rezultă că ai şti să faci ceva! Cu ce scrie aici, ai putea să-ţi cauţi un loc într-un taraf, o orchestră de manele, muzică de petrecere sau aşa ceva, să mergi la nunţi, la botezuri. Poate şi la înmormântări, prin Oltenia. Toate premiile astea te recomandă pentru aşa ceva, la fel şi media de absolvire. Ia uite! Vioară, zece. Teoria muzicii, zece. Dictat, zece. Solfegiu, zece. Armonie şi contrapunct, zece. Felicitări!
- La ce-ţi foloseşte ironia asta de doi bani? Crezi că nu mă simt suficient de prost pentru ce mi se-ntâmplă?
- Da, cred că nu te simţi suficient de prost pentru ce ţi se-ntâmplă. Pentru ce ni se-ntâmplă! Altminteri, ai găsi o soluţie. Oricare-ar fi ea. Ceva provizoriu. De moment. Un compromis. Orice. Ori-ce!

În cele din urmă, aflase, printr-o minune, de un post de profesor la o şcoală de muzică din cartier şi dăduse telefon să se intereseze. Îi răspunsese o voce piţigăiată, grăbită:
-Aveţi cerere? Dacă nu aveţi cerere, trebuie să veniţi să depuneţi una, cât mai repede. Formularea clasică: subsemnatul cutărescu, domiciliat în strada cutare, la numărul nu ştiu cât, mă legitimez cu buletinul de identitate etcaetera, vă rog cu respect să îmi aprobaţi postul de profesor de muzică la şcoala numărul şase, menţionez că am absolvit Conservatorul de muzică şi am mai lucrat ca... şi scrieţi locurile de muncă anterioare. Lăsaţi cererea la registratură. Să nu uitaţi să luaţi număr de înregistrare, ca nu cumva să vă treziţi că s-a pierdut cererea. Asta vă spun aşa... prieteneşte.

Pus la patru ace, se dusese să depună cererea la secretariatul inspectoratului şcolar.
- Cu dumneavoastră am vorbit la telefon?
- Nu, n-aţi vorbit cu mine. Cu secretara inspectorului. Etajul întâi, prima uşă pe dreapta.
- Îmi daţi şi un număr de înregistrare, vă rog?
- Ce număr de înregistrare vă mai trebuie? Din partea cui veniţi?
- Păi... nu contează. Vă rog să-mi daţi număr de înregistrare pentru cerere.

Pufăind a nemulţumire, femeia luase un registru mare şi gros, mai ceva ca un evangheliar, şi se apucase să scrie în el, cu sârg, încruntându-şi sprâncenele, rubrici nenumărate, întinse pe două foi.
- Al dracului pix, lasă purceluşi pe hârtie. E pasta proastă! Uite ce urât am scris! Pe vremea mea, la şcoală, învăţătoarea ne obliga să scriem cu stiloul! Ce caligrafie aveaaam... Era disciplină, dom’le! Nu ca acuma!

În scurt timp, Petru fusese sunat de aceeaşi voce piţigăiată şi invitat la o discuţie cu domnul inspector general care, din fotoliul lui masiv de piele roşcată, deschisese, dintre şuncile obrajilor şi guşii pe două rânduri, o gură minusculă din care ieşiseră vorbele atât de îmbucurătoare pentru Petru. Putea să înceapă lucrul imediat? Sigur că putea.
- Bun, atunci prezentaţi-vă chiar în dimineaţa asta la şcoală, duceţi-vă la doamna directoare Istrate. E o femeie de nota zece! Bună organizatoare, autoritară, deşteaptă. Profesoară de franceză. Peste doi-trei ani o să iasă la pensie. Nu ştiu ce-o să ne facem fără ea. Succes. La revedere.

Inspectorul îi strânsese mâna fără să se ridice din fotoliu, iar lui Petru îi produsese repulsie umezeala caldă şi moliciunea cărnii pufoase pe care o simţise în palma sa.
La ieşire, bucuros că rezolvase problema, scosese din servietă o ciocolată Milka pe care i-o dăduse secretarei, iar la parter, trecuse pe la registratură şi îi lăsase funcţionarei – care îl recunoscuse imediat! – un pix foarte frumos, care trona, cochet, într-un suport căptuşit cu mătase roşie.
- Pentru dumneavoastră. Că aţi fost drăguţă.
- Vaaai, aţi ţinut minte... Mulţumeeesc... Aţi rezolvat? Mă bucur. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, să apelaţi cu încredere.

Era bucuros. Se gândi că totuşi viaţa e frumoasă. Trebuie doar să ştii s-o trăieşti. Apoi alungă din minte clişeele astea, care nu-i plăceau deloc, ar fi vrut să aibă nişte gânduri mai originale şi mai pline de miez. Dar starea de satisfacţie şi voioşie îl stăpâni întreaga zi.
- Să ştiţi că aici n-am nevoie de vedete, îl pusese la punct doamna Istrate, din prima clipă. El nu apucase să îşi spună decât numele. Lucrăm în echipă, nu e unul mai breaz decât altul. De muzică nu prea au nevoie copiii, aşa că vă rog să fiţi foarte atent şi să nu le stricaţi mediile celor cu note mari la română, matematică, franceză, fizică, chimie. Muzica, desenul, sportul nu trebuie să influenţeze media generală.
- Dar...

Vocea lui Petru nu răzbise, doamna directoare Istrate, cu vocea ei puternică, pornită dintr-un piept proeminent, acoperit de o bluză urâtă, de mătase grosolană şi de o culoare greu de definit, îi suflase imediat dreptul la cuvânt. Aşa că Petru se mulţumise doar să dea afirmativ din cap, de mai multe ori la rând, fără grabă, gândindu-se că are să se descurce el cumva.
- Aşa! Iei dirigenţia clasei a VII-a E, îl tutuise doamna Istrate în clipa următoare. Ai grijă, sunt câţiva copii cu mari probleme de disciplină. Vezi cum îi ţii în frâu. Poate te ocupi să faci şi un cor sau un grup vocal. Cancelaria e la capătul holului, pe dreapta. Începi azi. Du-te şi ia-ţi orarul. A! Era să uit! Să nu care cumva să nu îţi faci planuri de lecţie. Cu detalii cât mai multe. Aici trebuie respectate regulamentele. Asta dacă vrei să n-avem conflicte.

Începuse – în sfârşit! - lucrul, predând cu mare entuziasm doimea şi pătrimea cu punct urmată de optime, contratimpul şi sincopa, măsurile de două şi trei pătrimi, la clasele cinci-opt ale şcolii generale numărul şase.

0 comentarii

Publicitate

Sus