Motto: “Garfield, look, a mouse!”
“Master, look, a mouse!”
În casa noastră biscuiţii se împart la trei: Irina îi mănâncă la ora 10, cu mere rase şi la ora 18 cu iart, Valu îi roade la cafea şi mi se mai lipeşte şi mie câte unul de degete, când sunt în trecere prin bucătărie. Aşa se face că sunt nelipsiţi din cămară, din bucătărie, din sufragerie, mai ajung şi pe jos, ori pe canapele. Ce să mai, e regatul biscuiţilor...
- Să ştii că aveţi un şoricel în cămară, m-a anunţat Gabi săptămâna trecută.
- Cum să avem şoareci la bloc şi cu ditamai pisicul în casă?
- Îţi jur, l-am văzut cu ochii mei... uită-te şi tu, a ros biscuiţii.... zice şi îmi întinde proba numărul 1: un pachet de petite beurre, abia desfăcut, din care primii biscuiţi păreau să fi fost răzuiţi cu cuţitul.
Ha! Totul până la biscuiţii copilului. Sunt dezolată. Dihania asta păroasă care se pretinde a fi motan, ce păzeşte? Îl iau de ceafă şi îl postez în cămară, apoi îi inchid în nas uşile:
- Acolo să stai până îl prinzi pe nemernic
- Lasă-l, mamă, că mâine vă aduc eu cursă de şoareci, nu mai chinui motanul.
- Nici o cursă... avem pisică. Mai mare ruşinea... Nimic nu mai primeşti de mâncare până nu îl prinzi.
- Ăsta e nobil, nu prinde şoareci.
- Ba să facă bine să prindă
“se pare că avem un şoricel” îi transmit soţului pe messenger.
“ah, şi îi spusesem mamei să nu îţi zică”
“ce ne facem? Ăla se face şobolan!”
“Cum să se facă şobolan din şoricel?”
“Dar cum vroiai să zic, şobolănel? Puii de şoareci se transformă în şobolani, dacă muşcă fata??”
“După logica asta, pui de şoareci se transformă în şobolani, aşa cum puii de şopârlă se transformă în crocodili”
“Lasă teoria, zi ce facem?”
“Ce să facem, transmite-i lui Mitz că avem un şoarece...”
“Da, şi el o să zică: stăpâne, uite, un şoarece...”
*****
Mitz doarme liniştit pe scaunul din bucătărie (cel cu pernuţă, proptit lângă calorifer, să aibă spătarul cald). Habar nu are el de şoareci, probabil visează la lasagna, ca şi fratele său portocaliu mai cunoscut sub numele de Garfield.
Câteva ore mai târziu, Mara, o fetiţă de cinci ani îmi transmite prin mama ei motivele pentru care motanului meu îi lipseşte instinctul de prădător: Pisicile aristocrate nu prind şoricei... Ele îşi împart mâncărica şi stau de vorbă cu ei.
Simplu şi la obiect, Mitz e alb, persan, motan regal, nici vorbă de prins şoareci. În această nouă lumină înţeleg că în curând motanul îl va invita la cină pe prietenul său şi ni-l va prezenta: El e Jerry, amicul meu, daţi-i un biscuite.
A doua zi, Gabica se înfiinţează cu o strachină de lut şi câteva nuci, îmi confiscă tava de cuptor şi amenajează o capcană: atras de jumătatea de nucă, Jerry va vrea să o roadă şi pentru asta va trebui să intre sub strachină. Când va încerca să îşi înfigă dinţişorii în nucă, strachina va cădea peste el şi pe urmă cu tot cu tavă îl luăm şi îi dăm drumul afară, că doar nu o să căsăpim bietul şoarec. Admit în cele din urmă că e posibil ca Jerry să existe şi încep să mă frământ, oare pe unde a intrat în casă? Două zile mai târziu, Mitz îşi recapătă valoarea în ochii mei când îmi arată aşa cum se pricepe, pe unde pătrunsese Jerry în bucătăria mea presărată cu biscuiţi sfărâmaţi de papuci neatenţi: lângă ţeava de gaze sunt două găuri destul de mari, pe unde se pot strecura Jerry şi familia lui flămândă. La fel, în cămară, chiar lângă tocul uşii o altă gaură mi-a fost prezentată ceremonios şi cu mirolăituri pline de reproş “Adică tu chiar ai crezut că eu nu-s bun de nimic, vino să vezi ce am descoperit”...
A trecut o săptămână de când cursa lui Gabi îmi blochează (inutil) accesul în cămară, iar motanul pândeşte cu ochi sticloşi spaţiile de sub aragaz şi chiuvetă. Nici urmă de vinovat...
- Mi-e aşa de milă de el, zice Gabi, îţi dai seama că e terorizat de frică... parcă îl văd înghesuit într-un colţ, cu inimioara bătându-i repede, repede....
Gala Desenelor Animate... Bietul Jerry... Toţi ticăloşii ăştia sunt mici şi înduioşători dar când cresc... dacă muşcă? Totul e conform planului, motanul şi-a recăpătat statutul de animal de pradă, eu sunt mai atentă pe unde las biscuiţii, vom reveni cu amănunte când acest război al nervilor se va termina, sper anul ăsta.
*****
