De când primăvara asta se joacă de-a v-aţi ascuns cu sufletele noastre, experimentăm senzaţii tari şi cucerim noi teritorii. Irina a dat iar de leagănele din parc şi pas de-i mai desprinde mânuţele de pe barele metalice. Numai cu răcnete se dă dusă din scrânciob, deşi are unul şi-acasă, care pasă-mi-te nu mai e bun, pentru că nu ai la cine să te hlizeşti când de sus, când de jos. Pe când cele din parc scârţâie, şi sunt scorojite numai bine să poţi apuca sub unghiuţe câte o coajă de vopsea pe care să o morfoleşti pe ascuns de ochii mamei. Unde mai pui şi că uneori se înghesuie câte trei – patru copilaşi într-un leagăn pentru doi, asta numai aşa, pentru că mamele au ambiţia de a le închide pruncilor gura. Şi dă-i şi luptă-te care să ţină mâna în faţă, peste nasul celuilalt şi care să se dea mai sus şi mai tare, mai mult şi mai în ciuda celorlalţi.
Parcurile sunt locuri unde copiii învaţă să fie cruzi sau buni, să îşi împartă jucăriile şi să-şi aştepte rândul, să îşi apere proprietăţile şi să le utilizeze pe ale celorlalţi. În Sebastian nu există groapă de nisip. Există însă pietricele de diverse forme şi mărimi, bune de luat cu lopăţica şi de pus în găletuşă ori de aruncat drept în ochii nefericitului din faţă. Am spus cuvintele magice: găletuşă şi lopăţică. La Bucureşti fiind plină iarnă, unde să găseşti ustensile de-astea de plajă? Am bătut librăriile vreo trei zile până am reuşit în cele din urmă să-i găsesc o găletuşă mică, mai pe mărimea ei (o să râdeţi, dar şi astea sunt pe numere...). Aşa că ne-am dus în parc doar cu găletuşa, sperând că vom putea lua cu împrumut de la un alt copil o lopăţică.
În prima zi am găsit un tătic amabil cu un băieţel mai bine înzestrat decât noi, care ne-a permis să ne jucăm frumos cu lopăţelele şi formele. Un băiat mai mare a venit şi ne-a furat găletuşa, dar am reuşit să o recuperăm prin intermediul bunicii lui care, foarte amabilă, l-a fugărit prin tot parcul până l-a înhăţat de o aripă şi i-a smuls-o din mână. Irina nu părea să fie deranjată prea tare de evenimentele din jur. Fascinată de pietricele (pe care nu le mai văzuse atât de aproape niciodată) le lua una câte una între degeţelele ei cele mici şi mi le dădea, cu aerul că îmi încredinţa ceva foarte fragil şi foarte preţios, de care trebuia să am grijă mult timp de-acum înainte. La câţiva paşi de noi, doi copii mai mărişori deseneau cu creta colorată pe asfalt, altă minune, din clasa “tot ce străluceşte e de aur”. Interesante şi nemaivăzute erau şi două mingiuţe cu ţepi, către care Irina a întins mânuţele şi pentru care a plâns până când posesoarea (o fetiţă cu doar vreo câteva luni mai mare) s-a îndurat şi i-a permis să le atingă. Trocurile între copii sunt o experienţă fantastică: ei cântăresc cu atenţie fiecare obiect pe care îl schimbă temporar cu alţii şi evident, trebuie să fii atent să nu dispară din raza de vedere. La plecare, tăticul cel amabil a strâns jucărelele şi după ce şi-a instalat cavalerul în cărucior, l-a condus ceremonios până în faţa Irinei să-şi ia la revedere. M-a impresionat plăcut buna educaţie timpurie, mai mult pe mine decât pe pruncuţă, care încă are o mică întârziere în reacţii: tânărul gentilom era deja departe când a catadicsit Irina să îşi fluture degetele în semn de “pa”.
Cu preţul a 10% din salariul soţului - penalizare pentru întârziere, am reuşit a doua zi să îi cumpărăm Irinei lopăţele, greblă, sită, moară de nisip şi forme. Le-a împrăştiat graţioasă prin casă şi apoi am stat să le privim, pentru că afară iar ningea şi nici vorbă de mers după pietricele.
Alte evenimente recente: şi-a prins degeţelele în aparatul video. Nu ştiu exact ce căuta acolo, dar a reuşit. Apoi s-a tăiat la degetul mare într-o dimineaţă (mai nou, în semn de imens răsfăţ, după fiecare linguriţă de mâncare, pretinde să i se dea un obiect din cele aflate în raza ei vizuală. S-a tăiat în curăţătorul de fructe, într-o fracţiune de secundă) şi-a plâns apoi cu lacrimi amare. M-am repezit să o bandajez cu un leucoplast cu Garfield, dar degeţelul ei era mai mic decât lăţimea bandajului aşa că i l-am înfăşurat de vreo patru ori... A adormit suspinând, iar eu m-am simţit vinovată o jumătate de zi pentru că mi-am rănit involuntar odorul.
Sâmbătă dimineaţă am găsit-o cu trei şiraguri de mărgele corect puse după gât, atârnânde până în pământ, se privea cochetă în oglindă. Bucurie mare când a căpătat botoşei noi, cu clopoţei, acum îi vrea doar pe ăia. Dacă o încalţi cu altceva, apucă hotărâtă un botoşel şi ţi-l înmânează, apoi ridică graţioasă un picioruş, să o încalţi.
Mai nou, cea mai iubită şi apreciată jucărie este pisica albastră cu care Nanny o plimbă prin casă. Cocoţată pe pisică, ţinând-o strâns de urechi, Irina călătoreşte prin aer, ca Alladin pe covorul fermecat, hilzindu-se şi chicotind de plăcere. Când Nanny nu e în zonă şi nici mama nu pare dispusă să o plimbe cu pisica, Irina ia ligheanul de rufe, se aşează tacticoasă în el şi aşteaptă ca ligheanul să pornească. Dacă nu porneşte, copila trece pe comandă vocală: a învăţat să ţipe atât de strident încât de oriunde ai fi, te înfiinţezi instant şi o ridici din nou pe invizibila pernă de aer pe care atâta îi place să plutească.
În week-end-ul ăsta victima ei a fost Valu. A aflat şi el ce înseamnă să ţi se taie respiraţia de teamă, mai deunăzi când era să calce pe Irina, şi un cuţit ireal i-a trecut prin stomac. A trebuit să se aşeze şi să fumeze o ţigară ca să-şi revină din şoc.
Irina culege în continuare scame de pe covor şi mi le înmânează ceremonios, la fel de ceremonios cum se şi piaptănă ori se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă. Îşi cere dreptul la plimbare, se duce la uşa de la intrare şi se ridică pe vârfuri ca să ajungă la cheie ori bate cu pălmuţele să-i deschizi. Când îi e foame merge în 4 labe până în bucătărie, îşi ia baveţica şi mi-o dă să i-o pun la gât, semn că e cazul să nu mă mai moşmondesc atâta şi să-i dau copilului să mănânce. De când şi-a luat propria lingură în mâini, fiecare masă e un mic coşmar: ai zice că explodează o bombă cu supă prin bucătărie. Tragedia cea mai mare a fost când cu spanacul cel verde pe care şi l-a pus în păr şi mi l-a lipit şi mie, generoasă, pe frunte. Şi ca să punem capac evoluţiilor, ieri soţul mi-a dezlipit tacticos de pe spate nişte post-it-uri verzi în formă de săgeată, pe care Irina le seamănă peste tot prin casă.
Cât despre Mitz, s-a obişnuit cu ideea că din când în când, de unde nu te aştepţi, răsare o creatură ciudată care doreşte să-i pună un degeţel pe nas ori să-l scobească puţin în ochi. În asemenea situaţii, a înţeles că e mai înţelept să se ascundă sub pat decât să încremenească pe loc. Uneori, aceeaşi creatură sălbatică îl trage de coadă şi pentru asta este foarte foarte nemulţumit. Există însă şi ceva bun în toată situaţia asta: creatura îi face rost zilnic de apă proaspătă (apucă bine castronelul pisicii şi încearcă să şi-l toarne în cap, ori pur şi simplu varsă apa pe jos) şi printre degete îi scapă des chestii destul de gustoase, cum ar fi bucăţelele de cremwurst.
În schimbul acestor minore servicii Mitz a învăţat-o pe Irina cum se deschid toate uşile din casă. Acum e peste tot şi nicăieri, vehementă şi vorbăreaţă, gata să se desprindă de fusta mamei dar atârnând încă puţin, aşa... de dragul vremurilor de odinioară.