"Acesta este buricul lumii,
Aici este locul de unde se naşte energia,
Centrul nevralgic al lumii noi,
De aici pleacă toate drumurile noi" (Jovanotti)
De când Irina a descoperit că "vin' la mama să te încalţe" musai e urmat de vreo promenadă, de câteva ori pe zi îşi apucă o ghetuţă de un şiret şi mi-o aduce, ca un a propos fin la gândul că e mai frumos pe-afară decât în casă. Depune ghetuţa la îndemână şi ridică foarte graţioasă un picioruş, ca s-o încalţ şi să pornim la plimbare. Dacă nu ţine cu ghetuţa, aduce alt botoşel sau vreun ciorap, ba încerca mai zilele astea să mă convingă că aş putea să o încalţ cu un cub ori cu o piesă de lego (ce e drept, avea roţi).
Nanny o învaţă numai lucruri bune şi folositoare: cum să ţopăie în pat... cum să dea "na! na!" pisicii, păpuşilor, obiectelor de care se loveşte şi, de ce nu, mamei... cum să legene pe picioare păpuşa-bebeluş primită de la bunicul de ziua ei, cum să mănânce doar dacă are şi-un telefon mobil pe ale cărui butoane să apese ş.a.m.d. Mai nou, după ce se trezeşte din somnurile de peste zi, Irina bălăngăne căpşorul de la stânga la dreapta. "Adică a dormit" îmi traduce Nanny. Azi mă prefăceam că vorbesc cu ea la telefon:
- Alo, Irina, ce mai faci... ziceam eu şi apoi îi puneam ei telefonul la ureche. Tu acuma zici "mama, mama"! Hai, puiule, zi. Mama!
- Mniam mniam.
- Cum mniamniam?
- Adică îţi spune că a păpat, traduce Nanny
- Ahaaaaaa!
Pot spune că deja comunicarea cu Irina este bilaterala. Eu zic ceva, ea bălmăjeşte altceva, uneori le nimereşte, când nu are cuvântul în cap face un gest. Repertoriul de gesturi este foarte variat. Ştie să întrebe unde a dispărut obiectul periculos cu care se juca până când mami l-a făcut invizibil. Ştie să întrebe "ce vrei de la mine" când o strigi, ştie să spună "hai, nu vii" când rămâi în urma ei şi mai ştie să exprime o multitudine de nuanţe de supărare, furie, frustrare - aruncând pe jos, cât colo, ce are la îndemână. A mai învăţat că orice jucărie dotată cu guriţă şi ochi (inclusiv pisicul care tot un fel de jucărie însufleţită este) trebuie să fie hrănită. Aşa se face că într-o dimineaţă, atârnând de un deget de la mâna tatălui ei, Irina se întindea spre Mitz şi încerca să îl convingă să "mănânce" dintr-un con auriu, rostind formula deja consacrată "mniamniam".
Îmi place de fiică-mea că deja e independentă. Pot să o las liniştită printre jucării şi să îmi văd de gătit şi de spălat vase, ori, cu puţin tupeu, pot chiar să mai răspund la un mail în vreme ce ea se joacă, sau îşi prinde diverse degete, în diverse sertare sau trage pisica de coadă sau pune grăunţele pisicii în castronelul cu apă şi apa şi-o toarnă pe hăinuţe, udându-se de la sprâncene până la şosete. Lălăie în voie, ştie că muzica vine din boxe şi când mă apuc eu să-i cânt automat se uită spre ele, parcă în aşteptarea unui acompaniament civilizat.
De mărţişor a nins la Bucureşti ca de Crăciun. Aşa că am profitat de ocazie să o scot la zăpadă, cu sania cumpărată în secret (mamele mai fac de-astea, cumpără lucruri pentru copii fără să mai apuce să le spună şi taţilor). E aşa de frumoasă săniuţa, are şi spătar şi o husă ca de caleaşcă princiară, de la depărtare ai zice că e atlaz... Toată iarna am visat să îmi scot copila la plimbare cu săniuţa cea frumoasă, să mă bucur de bucuria ei la vederea zăpezii şi să-mi umplu sufletul cu imaginea asta de neuitat: Irina îmbujorată, pe fondul alb şi neîntinat al primei zăpezi pe care o vede de când a început să priceapă pe ce lume trăieşte. Zis şi făcut. Miercuri dimineaţă, ora 9, soare, zi luminoasă, zăpada scânteia. Îmbrac copila în costumul de schi, iau sania la spinare şi ies afară, ignorând căscatul ei discret şi semnele explicite că i-ar cam fi foame. Eu vedeam doar feeria din mintea mea şi nimic nu mă putea întoarce din drum.
Aş! Înainte să apuc să ies din casă a plâns atât de tare (nu ştiu dacă de foame şi de somn ori pentru că o strângea costumul de schi) încât taică-său a sărit din pat să vadă cine îi chinuie copilul. Am luat-o pe sus în urlete grozave sperând că la vederea zăpezii se va potoli. E drept că a tăcut vreo 10 secunde. Am pus-o apoi în săniuţă, m-am asigurat că nu cade şi am pornit. După câteva minute vecinii mei de bloc răsăriseră pe la geamuri, foarte interesaţi să afle cine le tulbură cafeaua de dimineaţă. A trebuit să renunţ la feerie. Aşa că am renunţat, gândindu-mă doar că de la atâta urlat în aer rece probabil va răci şi alte nenorociri ne vor paşte.
Irina este buricul pământului meu. Chiar dacă nu se lasă inclusă în feerile mele, chiar dacă vrea lucruri imposible ori greu de imaginat. Se sperie dacă se trezeşte fără punct de sprijin, încă are probleme cu întoarcerile pe loc, dar va reuşi în curând să stea în picioare.
