24 picioare drepte rupte, 3 mâini, nenumăraţi genunchi învineţiţi, dosuri dureroase. 600 de căciuli, 78 de fulare, 46 de mănuşi. Acesta ar fi bilanţul pentru captura lui M., numai pe timp de o lună, din câteva gheţuşuri fabricate din apă minerală.
Aşa l-am cunoscut şi eu. Văzând de la o fereastră frecvenţa surprinzător de mare de trecători care cad în acelaşi loc, pe mica bucată de trotuar îngheţat, m-am apucat să fotografiez scenele, recunosc, caraghioase de la distanţă.
Ar trebui acum să povestesc şi morala acestei întâmplări, să spun despre M. că peste ani l-a ajuns necazul, că a plătit pentru toate oasele rupte, pentru toate căciulile furate. Nu, nu pot să spun asta pentru că n-ar fi adevărat. Din câte ştiu eu, după ce a trecut la tranzacţii financiare dubioase, a ajuns foarte bine. E sănătos, are o nevastă frumoasă, fost manechin, şi doi copii talentaţi la muzică. Băiatul cântă la clarinet, fetiţa la contrabas. Şi-a cumpărat o vilă în Franţa, cu piscină şi ponei, are conturi în Elveţia.
Pentru că nu aude tocmai bine cu urechea stângă, cu un aer posomorât B. vorbeşte mai tare decât şi-ar fi închipuit. Şi la seminarii şi pe stradă. În dormitor nu, acolo tace când este doar cu Vasile. Acesta din urmă, când fereastra este uitată deschisă, parcă ar murmura ceva în sinea lui, mai ales când bate vântul afară. Scoate un şuşotit persistent, de neînţeles, ca de papagal bolnav care n-a învăţat să vorbească şi totuşi chirăie plictisit în surdină în colivia sa. Nu e zgomot de clămpănit de oase sau de maxilare lovite de curent, ci o mormăială şi chirlăială confuză, care nu poate fi descrisă prin viu grai. Cel puţin eu nu pot, deşi am auzit cu urechile mele. Mai degrabă evidenţiază tăcerea din micul dormitor studenţesc, decât să o spargă. Dar să-l lăsăm pe Vasile să se odihnească în pace.
La un moment dat se strânseseră sute de căciuli. Imprudent, Traficantul îşi ţinea marfa furată în camere invadate de rozătoare. Flămânde. Nota în registru cu o acreală funcţionărească de contabil plătit de stat. Se putea să mai fi scăpat din vedere o virgulă, o mică zecimală, însă când trăgea linia totul se regla într-un talmeş balmeş fără noimă aparent corect, din care toată lumea credea că a câştigat, deşi în fond n-aş băga mâna în foc pentru asta. În mod normal nu vedea chipurile celor prădaţi, ci doar pete cenuşii de carton. Totuşi, uneori în timp ce-şi număra bucăţile, îşi aducea aminte de două urechi înduioşătoare cu smocuri de păr, sub un fes bleu, un nas borcănat ce fusese lipit de faţa celui cu căciulă de ski, două buze rujate anapoda pe chipul domnişoare cu fular roz, cea din Metrou, un neg cu păr – căciula gri, demodată, mirositoare a naftalină, riduri adânci la pălăria care în mod sigur nu ţinea de frig, nasul aristocratic, înroşit de ger, în mod cert aparţinea de o ridicolă căciulă portocalie cu dungi verzi, pe care puţini ar avea curajul s-o poarte pe stradă. Zeci de perechi de ochelari pe chipuri anonime.
Şi de ţipete îşi mai aduce aminte. Ascuţite, uimite, indignate, isterice, hilare, vesele, stridente, bâlbâite, însă mai mult de tăceri nedumirite. Astea îi plăceau cel mai mult. Tăcerile. Le prefera de departe strigătelor, icnetelor furioase, pufniturilor pe nas, interjecţiilor stânjenitoare şi înjurăturilor de mahala. De fapt e firesc, nu?
Căciula din blană de iepure năpârlit fusese pe capul doamnei cu ochi limpezi, de un albastru spălăcit. Traficantul nu ştie, însă o zi după furt, bătrâna cu capul gol a răcit. Neavând rude care să-i aducă medicamente, se ducea singură la farmacie. Într-o zi de luni a călcat-o tramvaiul în timp ce se întorcea cu siropul de tuse în pungă. Fulguia încet, ca într-o doară. Mici punctişoare albe ce zăboveau un pic în aer înainte de a se topi pe asfalt, pe capetele trecătorilor, pe vatman şi trupul bătrânei. Văzuţi de sus, de la etajul 10, toţi păreau puncte negre, ceva mai mari decât nişte greieri.