Mamă bigudiu

Azi Irina împlineşte un an şi două luni. Cu această ocazie şi-a inventat un râs nou: “Heheee!” face când şi când, ori la vreo jucărie ce-i place, ori cu ochii la păpuşile de pe BBC Prime, ori când dă să pună mâna pe Mitz şi fraierul nu apucă să o tulească într-un colţ mai sigur, după canapea. Irina merge singurică pe lângă mobile, mai îndrăzneşte să se aventureze doi - trei paşi fără sprijin, a început a tropoti din picioruşe ca un căluţ, semn că-şi caută echilibrul şi azi mâine mă trezesc alergând după ea, să nu cadă în cap. În vizită la Alexandra, mai harnică la mers deşi mai micuţă decât Irina, am crezut că mor de inimă: Doi paşi, o căzătură. Vă amintiţi? Ăştia mici când pornesc, au tendinţa să o ia la goană, aplecaţi mult în faţă, de ai în permanenţă senzaţia că acuş se proptesc în nas. Sunt fericită că încă nu o văd pe a mea căzând aşa dar ceva îmi spune că nu mai durează mult.

Avem acum o nouă distracţie. Se proţăpeşte lângă marginea canapelei, se apucă de pătură cu ambele mânuţe şi apoi ridică graţioasă un picioruş. Aici începe rolul meu: trebuie să o ajut să urce pe canapea. Ajunsă sus, se repede spre perete şi bate cu pălmuţa de 2-3 ori în spătar (na!na! zice), apoi se aruncă pe burtă şi se dă jos din pat. Şi iar. Şi iar. Şi iar.

I-am cumpărat o perie nouă cu care îmi place să-i răscolesc buclele. Se bagă în mine ca o pisică, îşi lasă căpşorul într-o parte şi mă lasă să o mângâi uşor cu peria. Adio, perie de bebe! Ieri am găsit-o însă strângând drăgăstos sub bărbie (acolo pune tot ce-i place) prima ei zornăitoare cu bile, primită de la Nana. Uitase de iepuraşul gălbior ce îmbrăţişează cercul prin care alearga bilele colorate. Acum îi place.

De curând a învăţat să deschidă uşile noptierelor. Ce de lucruri fascinante şi nemaivăzute se găsesc prin noptierele noastre, habar nu am avut. Într-o zi a găsit o pereche de ochelari de soare. Nu mai văzuse aşa ceva, mi i-a adus şi m-a întrebat (ridică pălmuţa în sus şi se uită mirată) “ăştia ce-or fi”. “Mămico, ăştia-s ochelari de soare. Uite, îi pui la ochi şi pe urmă faci bau!” “Heheee!” “Haide, acum i-ai şi pune-i la loc de unde i-ai scos”. Şi surpriză, i-a luat şi i-a pus pe acelaşi raft unde-i găsise, de unde deduc că trebuie să am mare grijă ce spun în preajma ei, deja înţelege mai mult decât sunt eu dispusă să cred.

Am văzut la TV că rachetele, atunci când o iau în sus, ca să ajungă cât mai departe se descotorosesc de câte o bucată de fierăraie care cade de obicei în ocean, unde devine probabil căsuţă pentru peşti.

Tot aşa şi bebeluşii se desprind de mamele lor, în trepte, renunţând puţin câte puţin la fiecare centimetru de cordon ombilical psihologic, uneori luând prin surprindere fiinţa zăpăcită de oboseală şi de atâta cocktail de adrenalină şi alte substanţe ce-i invadează creierul la fiecare cinci minute.

Fata mamei cea frumoasă şi cuminte mai stătea în braţele mele dimineaţa, pe întuneric, cât păpa singurul biberon de lapte pe care-l mai primeşte ziua. Uneori cu ochii abia mijiţi, trăgând ritmic din biberon, înfăşurată în sacul de dormit şi cu o mânuţă pe mâna mea, ba zgârmând cu unghiuţa unghia mea, ba arătând icoana de pe perete ori cine ştie ce jucărie. Caldă şi cu miros de fursecuri, îi mângâinam fruntea sau cârlionţii aurii din ce în ce mai deşi pe căpşor, o încântare pentru mine. Când termina lăpticul, Irina îmi arăta ursuleţul şi fluturaşii de pe biberon: “ata!” “î” şi după această scurtă conversaţie mi se prelingea din braţe, nerăbdătoare să ajungă la jucării. Zilele trecute am făcut greşeala să o scot din sacul de dormit înainte să ne aşezăm în balansoar pentru prima masă a zilei. Infanta şi-a apucat biberonul, l-a înşurubat în guriţă şi apoi, împingându-mă cu picioarele, s-a dat jos de pe genunchi şi a tăiat-o la jucării, ţocăind hărnicuţă, tot timpul cu spatele, fără să privească înapoi. A mai căzut o bucată de fierăraie. Racheta Irinei ia înălţime şi doar privind în sus, mă ia ameţeala. Stau câteodată şi mă gândesc la mine: tare sentimentală mai sunt de mă agăţ de toate amănuntele astea, ca şi cum ceva în sufletul meu ar vrea să o păstreze pe Irina aşa, mică şi dulce şi parfumată, protejată de toate relele. Şi cine o poate proteja mai bine decât mama? Am toate şansele să ajung una din mamele bigudiu, cele care-şi sufocă odraslele din prea multă dragoste şi ajung să plângă amar când, în legea firii, copiii îşi văd de ale lor. Trebuie să am grijă să nu mă transform în monstrul bigudos.