Ice Age 2 / Epoca de gheaţă 2 / Dezgheţul

Soarele dogoritor scânteia mângâind gheţarul de un alb imaculat şi apa se prelingea pe pantele sale în mici cascade aproape albăstrui. În valea de la poale, un grup gălăgios de pui de animale se scălda voios în micuţele bazine. În fiecare vară, animalele se adunau în această vale. Pantele gheţarului erau cele mai bune tobogane acvatice care puteau fi găsite pe o arie de mulţi kilometri pătraţi.

Sus, deasupra capetelor mulţimii, folosindu-şi gheruţele în chip de pioleţi de alpinist, o veveriţă preistorică, aruncând priviri speriate, escalada gheţarul. Până la urmă, îşi înfipse dinţii în streaşina gheţarului şi se săltă apoi cu tot corpul pe acoperişul muntelui de gheaţă, pentru a-şi înhăţa premiul: o ghindă pe care-o îngropase acolo cu vreo câteva luni în urmă. Pac! Scoase ghinda din gheaţă. Din gaura rămasă, apa ţâşni şi-o stropi drept în ochi. Micuţul Scrat îşi vârî un deget în gaură, ca să astupe ţâşnitoarea.

Pârrrrrr! Pac! Din gheţar ţâşni un alt jet de apă. Şi încă unul! Vai, ce-a făcut? Scrat se luptă cu disperare să astupe jeturile. Încercă să-şi folosească şi botul ca dop, dar apa-i năvăli în gură, şi-l umplu, şi-l umplu, şi-l umplu de ajunse umflat ca o geamandură. Vâjjjjj! Forţa apei îl azvârli de pe gheţar, făcându-l să zboare peste capetele celorlalte animale ca un balon ce se dezumflă. Dar nimeni dintre cei de jos nu-l observă pe Scrat zburând. Cu atât mai puţin Sid leneşul, care încerca din răsputeri să-i mai potolească pe puii de animale, care tocmai fuseseră lăsaţi să zburde-n voie şi să se bucure de libertatea taberei de vară.

Doi pui de furnicar gălăgioşi se alergau unul pe altul de-a lungul plajei, călcând în picioare castelul de nisip construit de un pui de castor. Micuţul castor începu să plângă.

Sid băgă de seamă că una dintre cele mai drăguţe leneşe din întreaga vale tocmai privea în direcţia lui. Încercând să joace rolul unui adevărat supraveghetor, îşi duse la gură fluierul dintr-o cochilie de melc şi fluieră.
— N-ai voie să fugi, James! îi atrase el atenţia. Regulile taberei!
— Las-o baltă, leneşule! strigă James.
Îndesatul pui de furnicar trecu pe lângă Sid în cea mai mare viteză şi plonjă ca o ghiulea în piscina celor mici.
— Las-o baltă, domnule, îl corectă Sid şi aruncă o ocheadă spre leneşa cea drăguţă.
Chestie de respect, îi explică el.

Dar ea îşi dădu ochii peste cap cu dispreţ, îi întoarse spatele şi se îndepărtă fără grabă.

Pierzându-şi complet cumpătul, Sid începu să latre tot felul de ordine:
— Jared, de-abia ai mâncat! Mai aşteaptă o oră! Hector, nu, nu, nu, n-ai voie să faci pipi aici. Bine, acolo e foarte bine... Ashley, nu te mai scobi în naaaaaaaaaaa... O ceată de năzdrăvani îl înşfăcase de coadă şi, până să-şi dea seama, se trezi legănându-se, agăţat cu capul în jos, de o creangă.
— Ura! Piñata! strigară micuţii.

Cineva îi arse o lovitură zdravănă cu un băţ gros.
— Staţi aşa! strigă Sid. Trebuia să fiţi legaţi la ochi!
— Nu eşti tu în măsură să stabileşti regulile, replică pe un ton tăios o fetiţă castor.
— Hei, e rândul meu să-l scutur de bomboane pe leneş! strigă James.
— Ba e rândul meu! Ba al meu! ţipară ceilalţi pui. Jap! Jap! Jap!
— Aaaaaaaaauuuuuuuuuuu! ţipă Sid, prăbuşindu-se la pământ cu o bufnitură surdă.
— Oh, dar n-ai nicio bombonică înăuntru, se plânse fetiţa castor.
— Nici măcar una mică! scânci Sid.
— Haideţi să-l îngropăm! strigă o altă voce.
— Uuuuuurrrrrraaaaaa!

Câţiva pui de gliptodont săpară o groapă în pământ, iar ceilalţi îl târâră pe Sid înăuntru.

Buf! Buf! Buf! Puii bătătoriră ţărâna din jurul trupului lui Sid şi începură să-i ţopăie pe cap.
— Au, au, au! ţipă el.

Deodată, lui James îi veni o altă idee:
— Să dăm foc muşuroiului de furnici!
— Uuuuuurrrrrraaaaaa!

Dar o voce tunătoare le întrerupse uralele sălbatice.
— Ce se-ntâmplă aici?

Puii rămaseră locului, ca îngheţaţi.
— Şi cum de sunteţi atât de cruzi? adăugă o altă voce, şi mai înfricoşătoare.

Făcând ochii mari şi cele mai nevinovate mutriţe cu putinţă, puii se uitară în sus, la cele două creaturi uriaşe care tocmai sosiseră. Erau Manfred, mamutul, împreună cu Diego, fiorosul tigru cu colţii-sabie, bunii prieteni ai lui Sid.
— Manny! Diego! strigă Sid, uşurat. Dragii mei malaci fioroşi! N-aţi vrea să-i daţi o mână de ajutor unui leneş la ananghie?

Manny îşi puse în funcţiune trompa elefantină şi îl trase afară din groapă pe Sid.
— Uite! exclamă Sid, în timp ce-şi scutura ţărâna de pe blana-i verzuie. Mi-am deschis tabăra mea: Campo del Sid! Sună frumos, nu? Înseamnă Tabăra lui Sid.
— Felicitări, mârâi Diego. Acum, eşti un prost pe două limbi.
— Şşşt! Nu în faţa lor! şopti Sid. Băieţii ăştia mă adoră. Nu-i aşa, Billy?
— Nu mă face să te înghit, replică micuţul rinocer.
— Ha, copilării! strigă Sid. Că de-aia sunt copii!
— Ţi-am spus eu, Sid. N-ai pregătirea să conduci o tabără de vară, observă Manny.
— Ei, na! De când îţi trebuie pregătire să ai grijă de copii? se îmbufnă Sid. Pe urmă, copiii ăştia mă admiră. Sunt un model de comportament pentru ei. În timp ce rostea aceste cuvinte, doi pui de castor îi înfăşurară picioarele cu un vrej de viţă şi apoi îl împinseră grămadă la pământ.
— Da, da, văd, spuse Diego.
— Voi nu mă credeţi în stare de nimic. Dar, ştiţi, sunt şi eu membru cu drepturi egale al turmei ăsteia. Aşa că, băieţi, ar trebui să începeţi să mă trataţi cu respect! zise Sid, întorcându-le spatele şi îndepărtându-se ţopăind, cu picioarele încă legate. Manny şi Diego aruncară o privire peste umăr spre răutăcioasa ceată a celor mici.
— Hei! Vreţi să ne jucăm de-a pironitul cozii de mamut? strigă fetiţa castor.
— Daaaaaa!

Hopa! Manny şi Diego schimbară între ei o privire îngrijorată.
— Sid, am glumit. Vino înapoi! îl chemară ei.

Dar Sid era deja la jumătatea drumului spre parcul acvatic. Izbutise să se lepede de vrejul de viţă şi acum, cutezător, se năpustea ca o furtună spre cel mai înalt, mai şerpuit şi înşelător dintre toboganele acvatice ale văii. În timp ce Sid îşi făcea curaj pentru anevoioasa escaladare a gheţarului, Manny şi Diego izbuteau, în sfârşit, să restabilească un pic ordinea în tabăra de vară. Manny se hotărâse să le spună puilor o poveste despre un mic burro şi mămica lui. Cu toţii îl ascultară, fermecaţi.
—... Şi uite-aşa, în cele din urmă, micuţul burro ajunse la mămica lui. Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, încheie el. Puii izbucniră în urale şi aplaudară. Diego îi făcu lui Manny un semn din cap, aprobator. Dar disciplina nu rezistă prea mult. Puii începură să se foiască şi să-şi ridice mâinile, dornici să pună întrebări.
— De ce s-a dus micuţul burro acasă? De ce n-a rămas cu iepuraşii? întrebă unul dintre băieţii castor.
— Pentru că-şi dorea să stea cu familia lui, îi răspunse Manny.
— Eu cred c-ar fi trebuit să plece cu fetiţa burro. Ar fi fost o poveste de dragoste mai frumoasă, declară o pasăre.
— Bine, atunci, când o să spui tu povestea, asta o să facă micuţul tău burro, se învoi Manny.
— Burro este un peiorativ, interveni Oscar, gliptodontul. Din punct de vedere ştiinţific, este cunoscut ca măgar sălbatic.
— Nu, zău!
— Prea bine, declară Manny. Măgăruşul sălbatic s-a întors acasă la mama lui, măgăriţa sălbatică.

Puii se tăvăliră de râs.

Manny se răsti la ei:
— Uite, de-aia i-am zis eu burro!
— Nu s-ar putea ca burro să aibă o problemă cu păscutul? întrebă un tânăr rinocer. Asta l-ar face mai natural.
— Aiurea, ar fi plictisitor, comentă unul dintre furnicari.
— N-ar fi deloc plauzibil, declară un băiat castor.
— Burros obişnuiesc să-şi mănânce puii? se interesă Billy.
— Nu e o încheiere satisfăcătoare, se plânse fetiţa castor.
— Uneori, vomit, declară hodoronc-tronc o altă fetiţă.

Manny îşi pierdu răbdarea.
— Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! răcni el. Mai satisfăcător decât atât nu se poate! O familie mare şi fericită! Aşa cum se cuvine să fie.

Micuţa pasăre îşi înălţă capul şi se holbă la el.
— Păi, şi-atunci, unde e familia ta mare şi fericită?

Întrebarea îl izbi pe Manny ca o tonă de cărămizi. Rămase fără grai, pierdut în propriile sale gânduri triste.
— Păi, şi-atunci, tigrul cel flămând îi înfulecă pe copiii cei obraznici! urlă Diego, sărindu-i în ajutor lui Manny.

Se prefăcu că se repede la pui şi-i goni imediat de-acolo.
— Te simţi bine, prietene? îl întrebă el, când cei mici dispărură.

Uriaşul mamut ridică din umeri, văzând îngrijorarea prietenului său.
— Sigur. De ce nu?
— Credeam că...
— Ora de poveşti s-a terminat. Sfârşit! strigă Manny.

Se întoarse cu spatele şi plecă.


Tot ceea ce-şi dorea Manny era să aibă parte de puţină singurătate, să se gândească. Dar foarte curând, spre mirarea lor, el şi Diego auziră un zgomot ciudat, un bubuit înfundat, venind din depărtare. Înainte să-şi dea seama, sute de animale speriate începură să-şi strângă lucrurile şi să se grăbească să iasă din parcul acvatic.
— Unde se duce toată lumea? întrebă Diego.
— Vine sfârşitul lumii! ţipă un tapir, tropăind grăbit pe lângă ei.
— Ce tot vorbeşti acolo? strigă Manny.
— Tony cel Iute spune că apele or să înece întreaga lume! urlă tapirul.

Tony cel Iute era un tatu nu prea demn de încredere, foarte bun de gură. Manny şi Diego îl găsiră pe un podium pentru licitaţii, în faţa unei mulţimi de animale. La picioarele lui era un maldăr de trestii, aparent nefolositoare.
— Fraţilor, ţin în mâna mea un dispozitiv atât de puternic, încât poate trage tot aerul din cer, declară el, ridicând una dintre acele tulpini subţiri, goale pe dinăuntru ca nişte ţevi.

O nevastă de furnicar îl asculta cu atenţie.
— Aveţi branhii, doamnă? o întrebă Tony cel Iute.

Ea clătină din cap în semn că "nu".
— Prin urmare, nu puteţi să respiraţi sub apă, nu-i aşa?
— Mm-nu.
— Ah-ha! Atunci, daţi-i voie asistentului meu, aici de faţă, să vă facă o demonstraţie.

Tony cel Iute îi întinse trestia tovarăşului său, un gliptodont încet la minte, pe nume Stu.

Stu îşi înfipse obiectul în nas.
— Hei, simt mirosul oceanului! declară el.

Tony cel Iute îi smulse trestia din mână, enervat.
— Ce tot faci? Pe-asta nu mai pot s-o vând acum! strigă el. Trebuie să tragi aerul pe gură, idiotule!

Îi îndesă trestia în gură lui Stu şi îl vârî cu capul într-o băltoacă.

Apoi, Tony cel Iute se întoarse din nou cu faţa spre mulţime şi-şi continuă prezentarea.
— Prin urmare, datorită formei sale atrăgătoare şi a construcţiei robuste, veţi avea aer din belşug pentru epocile care vor veni...

Manny se apropie, îl culese pe dubiosul tatu cu trompa şi-l scutură straşnic.
— Hei! făcu Tony cel Iute.
— De ce-i sperii pe toţi cu poveştile tale despre sfârşitul lumii? îl interogă Manny.

Tony cel Iute râse prosteşte spre mulţime. După care, se încruntă la Manny şi-i şopti:
— Încerc să-mi câştig şi eu existenţa, amice.

Apoi se strânse ca o minge şi se rostogoli ceva mai departe.
— Asta face parte din buletinul meu meteorologic, explică el. Prognoza pentru următoarele cinci zile anunţă o groaznică inundaţie, urmată de sfârşitul lumii... cu uşoare perspective de înseninare parţială spre sfârşitul săptămânii.

Animalele deveniră din ce în ce mai îngrijorate.
— Nu-l luaţi în seamă, le sfătui Manny. Tony cel Iute şi-ar vinde şi propria mamă pentru o boabă de strugure.
— Zici că ai struguri? Adică... vreau să spun... nu, n-aş face una ca asta! strigă Tony cel Iute, prefăcându-se indignat.
— Dar n-ai auzit? Gheaţa se topeşte! strigă un furnicar.
— Vezi pământul ăsta? îl întrebă Manny. E acoperit cu gheaţă. Acum o mie de ani, era acoperit cu gheaţă. Peste o mie de ani, tot cu gheaţă va fi acoperit!

Unul dintre furnicarii mai bătrâni făcu un pas în faţă.
— Ia ascultă, amice, nu c-aş vrea să-ţi pun la îndoială instinctul tău de supravieţuire sau mai ştiu eu ce, dar nu cumva mamuţii au cam dispărut de pe faţa pământului?
— Ce tot vorbeşti acolo? îl întrebă Manny.
— Vorbesc despre faptul că tu eşti ultimul rămas din specia ta, replică furnicarul.
— Ah, îţi miroase gura a furnici, ripostă Manny, încercând să pună capăt discuţiei.

Furnicarul îşi strâmbă nasul spre gură, încercând să vadă dacă era adevărat, apoi, stingherit, se făcu mic. Într-adevăr, îi mirosea gura a furnici!
— Chiar şi-aşa, stărui el, încercând să-şi recapete demnitatea, dar când ai văzut tu ultima oară un mamut?
— Nu-l băga în seamă, Manny, zise Diego.
— Mamuţii n-au cum să dispară, declară Manny. Sunt cele mai mari fiinţe de pe Pământ!
— Zău? Şi dinozaurii? întrebă una dintre mamele castor.
— Dinozaurii şi-o luaseră prea mult în cap, mormăi Manny. Îşi făcuseră duşmani.

Deodată, un mic mamifer cu înfăţişare ciudată arătă către gheţar şi strigă:
— Ia uite, coboară un idiot pe Eviscerator!

Cu toţii îşi ridicară privirile spre primejdiosul gheţar, cu excepţia lui Manny.
— Te rog, spune-mi că nu e idiotul nostru, zise el către Diego, cu jale în glas.

Sus de tot, în vârful scânteietorului gheţar, mica făptură cu blană, foarte cunoscută celor doi prieteni, făcea semne cu braţele deasupra capului, strigând:
— Număr până la trei şi sar! Unu... doi...
— Sid! Stai nemişcat, nici să nu clipeşti! Venim la tine! urlă Manny.
— Sari! Sari! Sari! scandă mulţimea răutăcioasă.
— Sari tu, sari, bombăni Diego.

Manny îi aruncă o privire ucigătoare.
— Scuze, zise Diego împăciuitor.

Între timp, Manny şi Diego ajunseseră în vârf. Sid stătea acolo, împietrit, numărând în continuare:
—... Doi şi trei miimi... doi şi patru miimi...
— Sid! Ce naiba faci!? Dă-te jos de-acolo! strigă Manny.
— Nici gând! ţipă Sid. O să fiu primul care coboară pe Eviscerator. Atunci, băieţi, va trebui să-ncepeţi să-mi arătaţi puţin respect.
— Dacă sari de-acolo, singurul respect de care-o să ai parte o să fie cel pentru morţi, îl avertiză Manny.
— Ei, nici chiar aşa, interveni Diego. Nu e el atât de prost. Sid se ghemui, gata de start.
— E-adevărat că m-am mai şi înşelat uneori, adăugă Diego.
— Geronimo! strigă Sid, plonjând în aceeaşi clipă pe pantă în jos.

Manny întinse trompa peste buza prăpastiei de gheaţă şi-l prinse pe Sid din zbor. Dar când îl prinse, Manny îşi pierdu echilibrul şi se împletici câţiva paşi la stânga, alţi câţiva la dreapta, apoi se împiedică, dând peste Diego, zvârlindu-l cât colo şi expediindu-l târâş pe o pojghiţă umedă de gheaţă. După care, Manny căzu, la rândul lui. Buf! Chiar peste Sid!
— Nu pot... nu pot să... respir, gâfâi Sid, extrăgându-şi capul de sub trupul uriaş al lui Manny. Am impresia că mi-a sărit splina de la locul ei. În timp ce se ridicau în picioare, îşi dădură seama de faptul că se prăbuşiseră pe un lac întins, îngheţat. Dar gheaţa era foarte subţire. Pe măsură ce Diego venea spre ei, sub labele lui începeau să se formeze crăpături, oriunde păşea. Putea chiar să vadă bulele de aer circulând aproape de suprafaţa îngheţată. Gheaţa ceda! Diego făcu un salt disperat, cu gândul să ajungă undeva în siguranţă. În clipa în care o ultimă crăpătură plesni şi pârâi în spatele lui, ateriză lângă Manny şi se apucă strâns de trompa mamutului ca de un trunchi de copac.
— Diego, gemu Manny, trage-ţi... înapoi... ghearele!

Diego se lăsă să cadă la pământ, încă răsuflând precipitat.
— Oh, ai dreptate... scuză-mă...
— Dacă nu te-aş fi cunoscut mai bine, Diego, aş fi crezut că ţi-e frică de apă, îl tachină Sid.

Diego îl înşfăcă pe leneş de beregată şi-l privi în ochi, ameninţător.
— Da, da, noroc că te cunosc mai bine, chiţăi Sid.

Sid se grăbi să se pitească după Manny. Mamutul se uita lung la vasta întindere de gheaţă, cu o expresie de mare uimire întipărită pe chip. Întregul lac începuse să se dezgheţe! Iar muntele de gheaţă pe care stăteau ei era singurul lucru care mai ţinea apa să nu se reverse.

Cei trei prieteni se întoarseră şi priviră de-a lungul văii lor. Toţi gheţarii imenşi care înconjurau valea aveau lacuri în spatele lor, întocmai ca şi cel pe care se aflau.
— Tony cel Iute avea dreptate, constată Manny. Totul se topeşte. Totul o să fie inundat.

Privi către puii care se întorseseră la hârjoneala lor, în parcul acvatic de la poale. Haideţi, trebuie să-i avertizăm!
— Poate izbutim să evoluăm repede în vietăţi acvatice, sugeră Sid.
— Asta-i genial, Sid, zise Diego ironic.
— Spune-mi mai bine... Foca-Sid!

În timp ce traversau îngustul pod de gheaţă, Sid desprinse cu uşurinţă o bucăţică din el.
— Mamă, ce porcărie mai e şi podul ăsta... Nu pot să cred că trăiesc aici.

Trrrrosc! Gheaţa începu să se prăbuşească!

Diego şi Manny îi aruncară lui Sid câteva priviri acuzatoare.
— Ei, ce?

Înainte să-i poată răspunde, întregul pod de gheaţă se dărâmă sub picioarele lor, făcându-i să zboare vrând-nevrând pe panta înspăimântătorului Eviscerator. Şi, în timp ce mamiferele se prăbuşeau în pâlnia de gheaţă, Tony cel Iute îşi continua, la poale, demonstraţiile şi licitaţiile.
— Să lăsăm trestiile! S-au demodat deja! Vă prezint acum o găselniţă nemaipomenită pe care am numit-o barcă! Este atât de flotabilă, încât chiar pluteşte pe apă! ţipă el. Manny, Sid şi Diego trecură razant pe deasupra unui bazin, ca trei pietre săltăreţe, apoi se izbiră — Buf! Trosc! Zbang! — de podiumul lui Tony.

Tony cel Iute se făcu imediat ghem, apărându-se.
— Vedeţi? strigă el, desfăcându-se încet-încet, după ce văzu că ei nu se mai mişcă. Exact cum vă spuneam! Bolovani uriaşi din lavă îmblănită, de mărimea mamuţilor, pică din cer!
— Oh, şterge-o şi trage aer pe gură printr-o trestie! strigă un bătrân castor morocănos.
— Hei, Tony cel Iute! îl tachină tapirul. Te căutau şerpii. Vor să le dai înapoi unsoarea!

Nimeni nu-l mai credea acum pe Tony cel Iute! Manny regreta faptul că le convinsese pe celelalte animale că nu au de ce să se teamă.
— Trebuie să-l ascultaţi! strigă el. Are dreptate în legătură cu potopul.
— Zău...? Adică, da. Am, declară Tony cel Iute.
— Ia stai puţin! Ai zis că n-o să fie niciun potop. Acum de ce-ar trebui să te credem? întrebă un elan sceptic.
— Pentru că noi am văzut ce se-ntâmplă acolo, sus! strigă Manny. Digurile or să se sfărâme! Întreaga vale va fi inundată! Mulţimea îi râse în nas.
— Treaba cu inundaţia e foarte adevărată. Şi-o să se-ntâmple foarte repede chiar, se auzi o voce de deasupra.

Mulţimea privi de jur împrejur, să vadă de unde venea vocea. Sursa era un vultur, cocoţat pe creanga unui copac.
— Uitaţi-vă în jur. Sunteţi într-un bazin. Şi bazinul ăsta o să se umple în cea mai mare viteză. Nu există nicio cale de ieşire.

Mulţimea începu să intre în panică. Murmure uşoare începură să se audă, pe măsură ce animalele se întorceau unele spre altele, cu ochi speriaţi. Vulturul întrerupse această agitaţie cu tonul lui liniştitor:
— Numai dacă... nu veţi reuşi să ajungeţi până în capătul văii. Acolo se află o arcă. Ea vă poate salva. Şi este una adevărată, am văzut-o cu ochii mei, adăugă vulturul.

Mulţimea scoase un suspin de uşurare şi se destinse. Un furnicar bătrân chiar se aşeză pe un buştean.
— Dar aţi face mai bine să vă grăbiţi, continuă vulturul. Valea se preschimbă într-o fiară sălbatică. Sloiurile se topesc, stâncile se prăbuşesc, pietrele se rostogolesc. Peste trei zile: buuum!

Animalele înghiţiră în sec.
— Sunt şi veşti bune, totuşi.

Animalele se uitară la vultur pline de speranţe.
— Cu cât muriţi mai mulţi, cu atât mă ospătez eu mai bine!

Animalele se cutremurară de spaimă.
— N-am spus c-ar fi veşti bune pentru voi, zise vulturul în zeflemea, bătând din aripile sale mari şi urâte şi părăsind în zbor valea.
— Tii, e o plăcere să ai unul ca el în gaşcă, zise Sid, pe un ton sarcastic.
— Bine, l-aţi auzit pe vulturul ăsta îngrozitor. S-o ştergem de-aici! ordonă Manny.

---

Notă:

Ice Age 2 © 2006 Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Corint Junior, parte componentă a Grupului Editorial CORINT.

Ice Age 2 the Meltdown TM & © 2006 Twentieth Century Fox Film Corporation. All rights reserved.