- Dă-mi şi mie puţină banană, a zis vânzătorul de ţigări lângă a cărui măsuţă ne oprisem.
Irina a zâmbit galeş şi mi s-a aruncat în braţe, angelică, presând banana de haina mea, spre marea satisfacţie a publicului spectator:
- Uite cât e de dulce... cum se lipeşte de mami a ei...
- Doamnă, să-i descântaţi când ajungeţi acasă, că prea ne-am mirat de ea.
- Aşa am să fac!
În fiecare zi facem cumpărăturile împreună: pâine, lapte, mărunţişuri de genul ăsta, care pot fi atârnate de mânerul căruciorului fără să-l dezechilibreze prea tare. Magazinul ale cărui cliente fidele suntem e chiar vis-à-vis de blocul nostru. Pentru că nu prea e loc de intrat cu căruciorul, de obicei o las afară, cu băiatul de la legume-fructe, care e de fiecare dată bucuros să o amuze pe Irina câteva minute.
- Ce faci gândacule, ai pornit la plimbare? Hai, stai cu mine, să cumpere mami ce-i trebuie. Lugu, lugu, lugu...
Ieri îi gâdila pălmuţa cu mult entuziasm şi fetiţa încerca la rândul ei să-şi scoată ghetuţa, să-i arate cum a învăţat-o tati să se gândile singură la talpă. Nu prea reuşea, dar hlizeala era bilaterală, chit că vânzătorul de legume nu ştia el exact ce se întâmplă. Fetiţa zâmbea cu toţi cei 8 dinţi, trecătorii stăteau să se mire, cavalerul Irinei o privea vrăjit, gata s-o ia în braţe şi să o învârte niţel prin aer, sau să o mai plimbe cu căruciorul, cum nu o dată s-a întâmplat, de-mi sărea inima când mă uitam pe geam şi n-o mai vedeam la intrare.
În blocul de-alături, la parter, un bătrânel singur şi veşnic îmbrăcat într-o pijama cu dungi, stă cu orele la geamul bucătăriei şi priveşte porumbeii pe care-i hrăneşte cu pâine uscată. De curând a descoperit-o pe Irina, şi acum nu se mai satură să-i trimită bezele şi să-i facă semne cu mâna, printre gratiile montate la geam, să-l apere de hoţi. Cum o vede, înfloreşte. Pitica se agaţă de gard şi stă şi-i zâmbeşte, chiuie, îi arată tot ce ştie, tropoteşte din picioruşe, dă să se cocoaţe peste bară şi nu se mai dă dusă din faţa ferestrei bătrânului. Azi dimineaţă mi-a explicat prin semne că e singur, că nu poate vorbi şi că are şi el undeva o fată şi doi nepoţi care nu-l prea vizitează. Are haine dar îi e greu să se îmbrace singur ca să iasă afară. Aşa că aşteaptă la geam, să vadă porumbeii, copiii, căţeii... În spectacolul lumii acestui bătrân, Irina pare să fie guest star... N-am mai văzut pe nimeni oprindu-se să primească bezelele de dincolo de gratiile bătrâneţii lui. Mă gândesc să-l întreb dacă nu ar vrea o pâine sau ceva dulce, îmi pare rău de singurătatea lui. De Paşte o să-i ducem ouă roşii şi nişte cozonac. Până atunci îl vizităm zilnic, eu şi Irina sau Irina şi bona, stăm câteva minute la ferestra lui, să admirăm porumbeii care zboara suuuuus (copila ridică mânuţele spre cer) şi căţeii care trec pe lângă noi.
Sâmbăta trecută, pe la ora 19.30, am avut o conversaţie cu Irina. M-a luat de mână şi m-a dus la ea în cameră, lângă măsuţa pe care o schimb. Mi-a arătat că voia sus, probabil că se simţea udă şi voia un pampers curat. În vreme ce-o schimbam, a continuat discuţia. Cu puţină bunăvoinţă pot spune că Irina mi-a zis: “Mami, sunt udă, schimbă-mă. De fapt, ştii ce, mie mi-e cam somn... Dacă mă gândesc bine, mi-e şi foame. Dar întâi trebuie să mă speli”....De fapt, discuţia a fost cam aşa:
- Aaa! Aaa!
- Ţi-e somn, puiule?
- Aaa! Aaa! repetă ea legănându-şi căpşorul.
- Păi, stai, mamă, că trebuie întâi să ne spălăm, pe urmă îţi dă mama să papi şi abia după aia dormi.
- Niam, niam!
- Da, mămico, dar întâi facem baie cu api-api.
- Api-api! a zis şi a început să-şi frece mânuţele cu mult entuziasm.
Nu m-a crezut domnul soţ când i-am povestit, aşa că domnişoara a mai făcut o demonstraţie de arta conversaţiei.
Duminică dimineaţa, pe când se chinuia să-i dea ceva să mănânce, sperând că în felul ăsta mai apuc eu câteva minute de somn, Valu nu reuşea şi pace să o facă să deschidă gura. Fetiţa arăta cu degetul spre bufet şi nu voia sub nici o formă să mănânce, nici măcar când am încercat eu să o hrănesc. A luat-o în braţe, în cele din urmă, “Hai, Irina, arată-mi ce vrei, că nu pricep!”. Irina nu dorea să mănânce pentru că tati nu-i pusese baveţica. Şi fără baveţică, nu se poate! I-a pus baveţica, a dat să o aşeze la loc în scaun. Copila tot răcnea. A tras sertarul de tacâmuri şi din multele şi coloratele furculiţe, linguriţe şi alte ustensile de mâncat, domnişoara noastră a ales o anume linguriţă, verde ca şi castronelul, cu care a catadicsit în cele din urmă să mănânce. Ne-am privit sideraţi şi am înţeles că nu e de glumă: dacă tot am instituit ritualuri, apăi să facem bine să le respectăm.
Seara, Irina m-a luat de mână şi m-a dus în baie, mi-a arătat cădiţa şi mi-a dat de înţeles că ar cam fi timpul să ne pregătim de culcare.
Încet, încet, prinţesa îşi impune propriile standarde şi propriul program, deşi ne place să credem că pâinea şi cuţitul încă sunt la noi. Azi avem program de parc, să vedem ce minuni se mai întâmplă şi pe-acolo...