******
Cu un titlu de o cruzime suprarealistă, care trimite cu gîndul la unele imagini din filmele lui Buñuel, la tablouri de Salvador Dali sau la manifestele literare dadaiste, Warum das kind in der polenta kocht / De ce fierbe copilul în mămăligă, romanul de debut al Aglajei Veteranyi, editat la "Deutsche Verlags-Anstalt" din Stuttgart (DVA), scris direct în germană, sare dintr-o dată în ochii presei de specialitate şi a mass-mediei din Germania şi Elveţia.
Printr-o congruentă formală, autorii recenziilor recurg la rîndul lor la titluri neobişnuite pentru a atrage atenţia publicului, prin cronici de dimensiuni variabile şi aprecieri diferenţiate, dar dominant pozitive, asupra cărţii tinerei scriitoare: Un număr de scamatorie, Peste tot şi niciunde, Marea pe scaun, De păr, Acasă în străinătate, Un număr de virtuozitate şi umor negru, Suferinţe în manej, Salvaţi copilul din mămăligă!, O copilărie model (am citat în traducere aproximativă titlurile recenziilor apărute în intervalul cîtorva luni, în ziarele "Die Welt", "Frankfurter Allgemeine Zeitung", "Suddeutsche Zeitung", "Stuttgarter Zeitung", "Neue Zurcher Zeitung", "Der Zurcher Oberlander" sau în revista "Der Spiegel"...). La originea succesului unei cărţi s-ar putea afla şi biografia "exotică" a autorului ei. Ipoteza nu tocmai nouă şi doar parţial verificată de realitate, în şi cu anumite condiţii, a fost reactualizată în paginile presei germane de specialitate cu prilejul apariţiei recente a unui grup de autori străini care, stabiliţi în spaţiul germanofon, au debutat strălucit în limba noii lor patrii: un bulgar - Ilija Trojanov, înscris deja pe o traiectorie literară sigură prin mai multe cărţi, o scriitoare originară din Ungaria, Tereza Mora si o alta, originară din România: Aglaja Veteranyi. Toţi trei sînt laureaţii premiului literar "Adelbert von Chamisso", acordat din 1985 încoace de către "Institutele Goethe" unor scriitori care nu sînt originari din Germania, dar care au ales limba germană ca mijloc de expresie literară.
Spre deosebire de colegii săi de "grup", scriitoarea născută în România în 1962 se poate prevala în mod legitim de calificativele exotic şi excentric, aplicate destinului şi romanului ei de debut... Altfel cum s-ar putea explica, între altele, invitarea Aglajei Veterany la unul din cele mai savurate talk-show-uri ale televizunii germane, "Boulevard Bio", al cărui realizator şi protagonist este Alfred Biolek? Printre invitaţii acestui consacrat moderator figurează oameni politici, artişti, actori, scriitori, muzicieni, pictori, vedete ale filmului de ieri şi de azi, ale teatrului, ale vieţii mondene. Audienţa largă a emisiunii a cărei invitată a fost şi Aglaja Veteranyi nu se datorează vulgarităţii, trivialităţii instituite ca norme în prea multe talk-show-uri, ci calităţii informaţiei şi revelaţiilor conţinute în dialogurile pe care Alfred Biolek le poartă cu fiecare dintre interlocutorii săi. Fireşte că apariţia la televiziune a autoarei romanului De ce fierbe copilul în mămăligă? a încurajat vînzarea cărţii în librării, dar la fel de adevărat este că dacă romanul nu ar avea calităţi literare excepţionale, nici autoarea lui nu ar fi apărut în faţa camerelor de luat vederi şi nu ar fi umplut săli la serile de lectură din numeroase oraşe ale Germaniei, Belgiei, Elveţiei...
La o astfel de seară de lectură, la librăria "Bittner" din Koln - un adevărat salon literar, printre ai cărui invitaţi s-au numărat şi regretatul Marin Sorescu, şi Alexandru Vona, Oskar Pastior sau Norman Manea - am făcut cunoştinţă cu Aglaja Veteranyi. O seară cu vînt şi ploaie afară, cu un public foarte numeros, atent şi sensibil, în interiorul librăriei ale cărei rafturi erau acoperite cu mari coli de hîrtie pe care erau reproduse sub forma unor citate, fragmente din textul romanului. Aglaja, care împreună cu partenerul ei Jens Nielsen este şi fondatoarea grupului de teatru experimental "die engelmaschine"/ "masina de fabricat îngeri", a contextualizat dramatic, printr-un experiment teatral, secondată pantomimic de Jens Nielsen, lectura unor pasaje ale romanului. O fizionomie senină, expresivă, o apariţie năstruşnică, o privire directă, o inflexiune a vocii extrem de sensibilă pe parcursul lecturii făcute într-o germană impecabilă - i-au garantat din start Aglajei Veteranyi cu mult mai mult decît succesul scontat de organizatori. Ca de obicei, lectura a fost urmată de dialogul cu publicul în cursul căruia, cu o foarte bine mimată ingenuitate, autoarea nu a ezitat să dea răspuns şi unor întrebări mai delicate... Cea mai naivă şi poate cea mai stînjenitoare a fost însă următoarea: cît adevăr şi cîtă ficţiune conţine romanul De ce fierbe copilul în mămăligă? Deruta cititorului este provocată mai întîi de titlul cărţii. În pofida desemnării explicite, încă de pe copertă, a scrierii drept roman - cartea Aglajei Veteranyi este un poem în proză, în patru secţiuni, un pseudo-"Bildungsroman" sau, dacă vrem, chiar procesul verbal al deconstrucţiei unor iluzii. Lumea este văzută de jos în sus, din perspectiva eului narator, ale cărui reacţii şi trăiri sînt exprimate într-un discurs infantil, oscilînd între "gradul zero al scriiturii" şi o exuberanţă suprarealistă a imaginilor. Copil de circ, eroina cărţii trăieşte spaima permanentă că şi-ar putea pierde mama, "femeia cu părul de otel" al cărei număr de rezistenţă constă în executarea acrobaţiilor sub cupola circului, atîrnată de păr. Pentru a-i risipi frica, sora mai mare îi povesteşte eroinei istoria copilului care fierbe în mămăligă şi căruia mama i-a împlîntat o foarfecă în obraz. Tatăl este clown şi, în timpul liber, cineast amator. Întreaga familie a fugit din România de teama Securităţii, cu speranţa unei vieţi mai sigure, a îmbogăţirii, cu dorinţa de a asigura celor două fiice o carieră artistică de prestigiu, în lumea filmului. Bovaricele aspiraţii sînt măcinate de esenţa corozivă a promiscuitătii familiale, a conflictelor dintre părinţi, a fatalei dezrădăcinări la care sînt condamnaţi artiştii ambulanţi. Cele două surori sînt trimise de părinţi într-un internat, apoi aceştia se despart, mama are un accident după care pune la cale un nou program de acrobaţie, împreună cu noul ei prieten. Între timp, eroina "romanului" ajunge la vîrsta pubertăţii, mama încearcă să o catapulteze într-un spectacol de "varieteu", dar şi acest proiect eşuează, din pricina inadvertenţei dintre vîrsta "minoră" a interpretei şi caracterul licenţios, pornografic al numărului pe care fetiţa trebuia să-l interpreteze...
Reîntoarcerea fetei în Elveţia (unde familia sa se stabilise, în baza unui contract cu circul "Knie") marchează punctul terminus al unei traiectorii de-a lungul căreia se produce şi desprinderea de copilărie. Pe parcursul acestei "deveniri" răsar sporadic imaginile nostalgiei ţinuturilor natale. Ele au îndeobşte un sistem de referinţă olfactiv şi gustativ, acestea fiind componentele primare ale unei identităţi pierdute, regăsite în spaţiul strîmt al rulotei, în mirosul şi gustul mîncărurilor gătite "ca acasă".
Cuprinsul acestui pseudo-roman autobiografic - în fond consemnarea unui dureros proces de deziluzionare - include şi evocarea unor frînturi de viaţă din România socialismului real, amintiri ale părinţilor sau relatări ale rudelor rămase "acolo"...
Prospeţimea, violenţa, cruzimea dar şi delicateţea imaginilor care alcătuiesc mozaicul narativ al scrierii de debut al Aglajei Veteranyi - au atras pe bună dreptate atenţia criticii. Autoarea a fost invitată să participe la concursul literar "Ingeborg Bachmann". Ulterior, la Berlin, a obtinut, aşa cum am semnalat, premiul literar "Chamisso".
Dezinvoltura cu care Aglaja Veteranyi jonglează cu cuvintele şi cu limba germană nu este apanajul unui artificiu formal, ci rezultatul unui anumit mod de a "vedea lumea".
Într-o stare de imponderabilitate între fictiv şi real, discursul literar al autoarei pare a se prelungi şi dincolo de paginile cărţii, în dialogul pe care l-am avut după seara de lectură cu public.
Înregistrat pe bandă, acest interviu este, după mărturisirea Aglajei Veteranyi, primul pe care l-a dat ea în limba română. Stîngăciile de exprimare, căutarea cîte unui cuvînt potrivit în italiană, franceză sau germană, înainte de a-l afla (cu ajutor din afară) în română, conferă pe alocuri un farmec hazliu replicilor tinerei scriitoare. Transcriindu-le, am avut de ales între reproducerea lor în stil indirect, ca răspunsuri date întrebărilor pe care i le-am pus si între transcrierea fidelă, pe viu, a schimbului de idei. Am optat pentru această din urmă variantă şi dintr-un respect, nu doar strict profesional, faţă de autenticitate. Din păcate, inflexiunile de mare sensibilitate ale vocii autoarei, mimica expresivă, gesturile care au însoţit dialogul nostru, întregind un spaţiu de comunicare pe care cuvintele nu-l puteau totdeauna umple, rămîn situate şi poate pe alocuri pierdute, dincolo de barierele textului scris...
R.B.: Aglaja Veteranyi, în cartea pe care aţi scris-o există o intensă tematizare a identitătii, a soartei străinului într-o epocă în care foarte mulţi sînt peste tot acasă şi totodată, niciunde cu adevărat. În paginile romanului dvs. de debut se fac trimiteri foarte frecvente la România. Cum aţi resimţit relaţia dintre limba germană în care v-aţi scris textul şi o sensibilitate, aş spune identitară, străină de limba în care vă exprimaţi?
A.V.: Mama şi tatăl meu au plecat din România în 1967. Noi toţi am plecat cu circul... dar eu voiam să ne întoarcem în ţară. O parte din rudele noastre au rămas acolo, lor nu le plăcea că am plecat, ele voiau ca noi să venim acasă sau să vină ele aici. Eu plîngeam mereu, doream să mă întorc. Dar acuma trăiesc în "Schweiz"...
R.B.:... în Elveţia.
A.V.: Da, în Elveţia (rîde), ştiţi, e primul interviu din viaţa mea pe care-l dau în româneşte, sînt foarte emoţionată. Deci noi trăim în Elveţia, eu scriu în germană, vorbesc germana, citesc în germană şi nu ştiu foarte bine româneşte (mă priveşte întrebător apoi continuă). Eu cred însă că dacă mă duc în România şi stau un pic acolo, pot să scriu şi în româneşte, nu-i aşa? Dacă scriu în germană, ea este (caută cuvîntul)... "fremd", este pentru mine o limbă străină dar şi româna este o limbă străină, aceasta este problema mea interioară. Eu cred însă că noi toţi sîntem în această lume "în străinătate". De aceea cartea pe care am scris-o nu este o "istorie", o poveste despre circ sau despre România, ci o poveste despre oameni în primul rînd.
R.B.: Ideea că toţi sîntem străini în această lume a fost tratată într-un eseu, de Julia Kristeva, dar dumneavoastră aţi afirmat aici în faţa publicului că preferaţi ignoranţa fiindcă ea deschide larg porţile talentului. Despre aceasta, mai tîrziu....Spuneaţi că aţi trăit şi în Spania o vreme. Experienţa aceasta şi-a lăsat amprente asupra dumneavoastră?
A.V.: Am stat în Spania nişte ani, dar noi am călătorit cu circul şi în Africa şi în "England".
R.B.: Anglia...
A.V.: Da, Anglia, şi în Franţa şi în America de Sud. Dar de fapt nu era important unde ne aflam, fiindcă circul era ca un ghetou, nu aveam nici un contact cu oamenii din afară, eu nu am mers la şcoală, eram analfabetă. Şi cînd la 17 ani m-am dus la şcoala de teatru, mi-am dat dintr-odată seama că nu înţelegeam unele lucruri despre care se vorbea în jur. Se vorbea despre continente... eu am călătorit în mai multe ţări, pe mai multe continente, am fost şi în Africa, dar nu ştiam de fapt ce înseamnă un continent. Dar, am început să învăţ. Dacă Spania era importantă pentru mine? Nu pot spune aşa ceva fiindcă eram mult plecată şi în alte ţări. Iar acum trăiesc în Elveţia.
R.B.: Aţi ales Elveţia?
A.V.: Nu am ales eu "specialmente" această ţară. Mama şi tatăl meu, cînd au plecat din România, au avut un contract cu circul "Knie". Tata era cunoscut, el făcuse contractul cu acest circ şi am avut norocul să fim imediat primiţi, să ne dea (caută din nou cuvîntul potrivit)...
R.B.:... azil politic.
A.V.: Da, azil politic! (şi adaugă cu un zîmbet de uşurare) "Giusto"! Pentru mine era normal că dacă trebuia să mă întorc undeva, atunci numai acolo unde aveam actele de identitate... hîrtiile. Asta este situaţia.
R.B.: Vă leagă de Elveţia doar actele de identitate sau poate mai mult, chiar limba germană pe care o vorbiţi impecabil, fără accent, în care scrieţi, în care jucaţi teatru?
A.V.: În principiu, actele, fiindcă mai demult era clar pentru mine că mă întorc în Elveţia din acest motiv. Acum însă, trăiesc de 20 de ani în această ţară, mă leagă şi timpul petrecut aici şi prietenii pe care-i am. Dar desigur, mi-ar plăcea să plec şi în altă ţară, nu trebuie să rămîn numai în Elveţia...
R.B.: V-aţi reîntors în România după 1989?
A.V. (După un oftat prelung): Da, am fost de trei ori înapoi, în România... Prima dată m-am dus la Bucureşti şi am întîlnit-o pe doamna Nora Iuga, care a tradus din textele mele, am stat de vorbă cu ea, pe urmă m-am dus la Iaşi, că mama mea e din Iaşi şi familia mea, tot din Iaşi...
R.B.: Spuneaţi că sînteţi o autodidactă. Care este primul dumneavoastră contact cu literatura? Aţi mărturisit la talk-show-ul "Bulevard Bio" că atunci cînd stati de vorbă cu prietenii de aici, ei spun că nu comunicaţi, ci pur si simplu "poveştiţi". Credeţi că acest har de a poveşti despre care aţi afirmat că şi mama dumneavoastră îl are, v-a fost de ajutor?
A.V.: Cred că el mă ajută. Şi tata era aşa, îi plăcea să zică lucruri care nu erau adevărate (rîde). Poveşti, istorii... Mama este şi ea aşa. Ei îi place să zică (caută din nou cuvîntul)...cum să spun în româneşte, multe "version" ale unei istorii...
R.B.: Mai multe variante...
A.V.: "Giusto", asta e. Pentru mine, aşa ceva înseamnă multă inspiraţie, dar tot din cauza aceasta, contactul cu mama este foarte greu. Dacă vrei să ştii adevărul şi ai atîtea variante, nu este bine. Pentru literatură însă, este foarte bine!
R.B.: În această seară vi s-a pus aici, din public şi întrebarea unde este limita dintre realitate şi ficţiune în cartea dumneavoastră. Credeţi că această limită este importantă?
A.V.: Pentru mine nu este importantă. Eu nu vreau să scriu adevărul, nu scriu o carte de istorie, ci vreau doar să "erzahlen"...
R.B.: Să povestesc.
A.V.:... Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că şi fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie...
R.B.: Dar şi cultură fiindcă vedeţi acum v-am prins asupra faptului. Aţi afirmat aici, în public, că vă plac suprarealiştii şi dadaistii, care de altfel s-au şi întîlnit la cafeneaua "Voltaire" din Zurich, cînd şi-au prezentat manifestul.
A.V. (Rîde cu poftă): Da, îmi plac foarte mult!
R.B.: Deşi aţi trăit prea puţin în ţară, credeţi, aşa cum spun unii, că în spiritualitatea, în mentalitatea românească, există un dat suprarealist, o înclinaţie către absurd?
A.V.: Eu cred că da. Cînd am fost acolo, la rudele mele, pentru mine lucrurile care se întîmplau erau ca la teatru. Dar aceasta este realitatea... Mie îmi place foarte mult Eugen Ionesco şi cînd mă aflu cu familia mea, "par exemple", este ca într-o piesă de Ionesco. Exact aşa. Dar totul este absolut real, nu suprarealist, real! Aceasta îmi place foarte mult, îmi oferă multă inspiraţie. Dar este în aceasta şi foarte multă durere, fiindcă umorul - umor se zice în româneşte? - vine de la suferinţă...
R.B.: Aceasta este de fapt şi condiţia clownului, a circului. Vă simtiţi aproape de lumea filmelor lui Fellini?
A.V. (Faţa i se luminează dintr-o dată şi răspunde cu entuziasm, din toată inima): Da! Foarte mult!
R.B.: Criticii care v-au recenzat pînă acum cartea au observat că există în text şi în subtext expresia, urmele unei permanente frici... De unde vine această frică? Vă daţi seama de ea?
A.V.: Da, eu cred că da; unul din motive este că mama stă agăţată de păr de cupola circului şi fetiţei care vorbeşte în carte îi este tot mereu frică să nu cadă de acolo. De aceea ea "erfindenu"...
R.B.:... inventează...
A.V.:... da, inventează povestea copilului care fierbe în mămăligă, fiindcă atunci îi va fi mai puţin frică de ce i se poate întîmpla mamei...
R.B.: Povestea cu mămăliga este prin urmare un antidot... Sunt însă foarte multe elemente de legătură între dumneavoastră şi mama. Spuneaţi aici că doar cu mama mai vorbiţi româneşte. Ce înseamnă mama pentru dumneavoastră, dincolo de această frică din paginile cărţii?
A.V.: Ah, îmi este foarte greu să explic. Simt faţă de ea o mare atracţie şi... (face semn cu mîna ca şi cum ar respinge pe cineva)...
R.B.:... rezervă...
A.V.: (Aprobă, dînd din cap): Mama mea este o persoană fantastică, cu multă fantezie, absolut excentrică. Uneori este foarte greu de suportat, plină de fantezie şi tristeţe. Ar putea scrie o carte cu materialul acesta. Are un soc de cînd a plecat din România şi cred că nici nu-şi dă seama că de fapt este "gerettet"... Aceasta este problema, integrarea ei nu s-a produs. şi eu sînt plecată, eu m-am integrat dar ea... (mimează gestul cuiva care trage de hăţuri)...
R.B.: Ea trage înapoi...
A.V.: Da, ea trage înapoi.
R.B.: Mama este o figură centrală a romanului în care apar însă şi fiinţe metafizice: îngeri, Dumnezeu, o lume inefabilă. Aţi afirmat într-un interviu publicat în presa germană că vă imaginaţi paradisul şi sub forma plăcerii de a mînca. De altfel, şi în acest roman acordaţi alimentelor o importanţă deosebită.
A.V.: Mama mi-a făcut mereu de mîncare, mîncare românească, iar eu credeam că asta este România, asta este casa, dragostea; mama îmi arată dragostea ei prin mîncare; sarmale, mămăligă... este ceva frumos, nu? Dar ceva care are o anumită putere asupra mea. Cînd nu poate să vorbească, cînd plînge, mama se duce la bucătărie şi face de mîncare. Sora mamei a murit acum o jumătate de an. Mama a mers la ea la spital cu mîncare, tanti Riţa murea şi noi toţi... mîncam. Şi pentru mine, toate lucrurile sînt împreună: mîncarea, plînsul, bucuria, aşa a fost în familia mea, aşa am simţit eu tot mereu...
R.B.: Să ne întoarcem la literatură. În ce limbă aţi început să scrieţi?
A.V.: În germană, eram deja în Elveţia, aveam vreo 17-18 ani. Prima carte pe care am citit-o era un lexicon, un lexicon pentru copii. Învăţam mereu cîte o pagină, "auswendig"...
R.B.: ... pe de rost.
A.V.: Da, pe de rost, şi credeam că atunci cînd voi şti toată cartea pe de rost, atunci sînt inteligentă, pot vorbi cu toţi oamenii, pot să mă separ de familia mea, de mama, de România, de tot... Aveam senzaţia că mor dacă nu mă separ de toate acestea... Primul text l-am scris pe la 20 de ani, iar cînd mi-am scris cartea am vrut s-o intitulez Panflote/Naiul. Dar nimeni nu a vrut s-o publice. Am trimis-o la zece editori, pe urmă au fost 70 care au spus NU! Dar eu mi-am spus că există totuşi ceva în mine care mă face să scriu şi de aceea am scris mai departe. Primele texte au apărut acum 10 ani...
R.B.: Sunteţi fondatoarea aşa-numitului grup literar "wortpumpe"/ "pompa de cuvinte". Ce înseamnă acest grup?
A.V.: E un experiment de literatură şi teatru, din "wortpumpe" s-a ivit "die engelmaschine".
R.B.: Spuneaţi că este greu să ai succes cu prima carte fiindcă pe urmă lumea aşteaptă ca şi a doua să fie la fel de bună. La ce carte scrieţi acum?
A.V.: Pe de-o parte fac teatru şi lecturi din această primă carte. Scriu şi o alta, dar nu pot să vorbesc încă despre ea. Este ca şi cum mă duc într-o casă goală unde încep să stau şi-mi spun: aicea pun un scaun, aicea, un pat... Dar mai întîi trebuie să intru în această casă...
R.B.: V-aţi dori ca prima casă, această primă carte care a avut aşa mare succes, să apară şi în România?
A.V.: Foarte mult, da, foarte mult!
(Prezentare şi interviu de Rodica Binder, Koln, iunie 2000)
Post-scriptum
Cînd intitulasem "Salt mortal de la circ la literatură" cronica romanului de debut al Aglajei Veteranyi, după primirea extrem de favorabilă a acestuia în spaţiul de limbă germană din Apus, şi transcrisesem interviul pe care autoarea mi l-a acordat la Koln, nu puteam bănui că peste scurtă vreme această sintagmă avea să dobîndească tragice inflexiuni premonitorii...
Într-o sumbră zi de februarie a anului 2002 Aglaja Veteranyi s-a decis să întoarcă definitiv spatele acestei lumi. În aceeaşi săptămînă, sub o zodie nefastă, alţi doi scriitori elveţieni, Franz Innerhofer şi Peter Morger, mai puţin promiţători decît atît de talentata prozatoare autodidactă, şi-au pus şi ei capăt vieţii. Dispariţia Aglajei Veteranyi nu a trecut neobservată. Aceleaşi publicaţii care elogiaseră debutul literar al autoarei ce trecea drept marea descoperire a literaturii elveţiene contemporane deplîngeau trecerea ei în nefiinţă.
Prestigiosul Frankfurter Allgemeine Zeitung evoca "surprinzătoarea forţă de sugestie a discursului literar al acestei autodidacte, puterea de convingere a limbajului ei saturat de imagini poetice şi animat de o spumoasă fantezie. Variaţiile pe tema pierderii patriei, a condiţiei de străin, a unei identităţi riscante sînt elaborate riguros din perspectiva unui copil de circ. Înălţate pe creste abrupte şi ascuţite, textele ei sînt permanent ameninţate de prăbuşirea în kitsch. Dar Aglaja Veteranyi ştie să evite cu suveranitate aceste primejdii".
Exigenta revistă Der Spiegel insista, consemnînd decesul tinerei autoare, asupra aceloraşi calităţi ale prozei care i-au adus Aglajei Veteranyi numeroase premii şi distincţii literare: în 1993, Premiul special al concursului de proză scurtă din Zurich, apoi o bursă la Colocviul Literar din Berlin în 1998, Diploma de onoare a cantonului Zurich, un an mai tîrziu. În 2000 Aglaja Veteranyi este laureata distincţiei Kunstpreis Berlin şi, în acelaşi an, a Premiului Chamisso, pentru autori imigranţi.
Revista literară elveţiană a grupului de autori "Netz" publică în anul 2000 portretul scriitoarei, semnat de Felix Epper. Textul începe cu observaţia că despre viaţa Aglajei Veteranyi nu se pot poveşti multe, dar că fiecare întîlnire cu această hipersensibilă şi fantastă, luminoasă fiinţă, rămîne de neuitat. "Simţi, stînd de vorbă cu ea, cum spaţiul din jur se metamorfozează, se umple de cuvinte atunci cînd Aglaja vorbeşte despre primul ei roman, despre moarte şi viaţă, despre pasiunea scrisului..." Schiţa de portret se încheie cu citarea unei mărturisiri făcute de autoare: "Pot scrie atîta vreme cît rămîn vulnerabilă"...
Născută în 1962 la Bucureşti, într-o familie de artişti de circ, Aglaja Veteranyi se stabileşte în cele din urmă în Elveţia unde, în 1993, după ce urmează cursuri de actorie şi canto, întemeiază împreună cu profesorul ei Rene Oberholzer un studio de teatru experimental. Trei ani mai tîrziu, devine, împreună cu tovarăşul ei de viaţă Jens Nielsen, fondatoarea grupului de teatru "Die Engelmaschine". Numeroase texte ale autoarei sînt publicate în antologii literare, în reviste şi ziare încă înainte de apariţia, în 1999, la editura DVA, a primului ei roman De ce fierbe copilul în mămăligă. Aglaja Veteranyi se încumetă şi reuşeşte să transpună scenic fragmente din roman, cum de altfel s-a întîmplat şi la Koln, la librăria Bittner, unde am avut şansa de a o întîlni, de a sta de vorbă cu ea, pentru prima şi pentru ultima oară.
Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă, în excelenta traducere a Norăi Iuga, de care autoarea s-a simţit atît de legată, este prima scriere de anvergură a Aglajei - nu însă şi ultima. Adresîndu-mă editurii DVA, am aflat că, înainte de a ne părăsi, Aglaja Veteranyi a terminat un al doilea roman (despre care pomenea vag şi în interviul reprodus aici). Cartea se intitulează Das Regal der letzten Atemzuge (Raftul cu ultimele suflări) şi este programat să apară în această toamnă, la aceeaşi editură.
(Rodica Binder, Koln, mai 2002)