Nici prea plin şi nici prea gol / Perna

De fiecare dată cînd mă aflu la Tîrgul de Carte de la Leipzig mă tem că ar putea ieşi la iveală. Că ar ieşi la iveală, mda, că sufăr de, cum să spun, această boală. Nu-ţi poţi da seama de asta cînd mă priveşti, am 1,90 m înălţime, statură atletică şi nu port haine nici prea scumpe nici prea ieftine - pe scurt: nu ies în evidenţă. Şi totuşi. Deja de unsprezece ani îmi cîştig existenţa ca scriitoare liber profesionistă şi o parte considerabilă din venitul meu îmi revine din lecturi publice. Numai la ultimul Tîrg de Carte am avut patru. Poate că este această nelinişte de stup de albine, acest zumzet de voci în atmosferă, care, atunci cînd iau microfonul şi-mi deschid cartea, mă... labilizează. Ştiu... cuvîntul nu există în dicţionar; - îmi lipsea însă. Mă refer la faptul că nu există nici un verb care să poată exprima cu adevărat procesul de a-ţi-pierde-controlul. Să înnebuneşti, astea sunt doar mai degrabă "relaţii ordonate" din punct de vedere adjectival, eu mă refer la însăşi lipsa de putere, privire generală şi orientare. Ca un fel de nisip care-ţi curge printre degete... Nici stabil, nici labil, nici despuiat, nici îmbrăcat, nici stăpîn, nici slugă în propria casă. Toate acestea nu explică nimic şi în nici un caz starea mea. Pentru că eu mă aflu de fiecare dată la nivelul apei, acolo unde paharul nu este nici prea plin şi nici prea gol, tocmai acolo unde este greu să iei decizii, cuvintele nu-şi mai au rostul, unde îţi lipseşte încrederea de sine uriaşă, de care ai nevoie ca să te afirmi în această meserie numită literatură. Acolo unde nivelul apei este cuprins de un tremur uşor şi începi să citeşti, oprindu-te din cînd în cînd. Iar apoi te opreşti definitiv.

Mi-am bătut deja capul, cînd şi unde va izbucni. Este straniu că poţi asocia ceva liniştit ca tăcerea cu verbul "a izbucni". Poate că asta demonstrează caracterul adeseori rebel al tăcerii. Mie, de-altfel, mi se întîmplă de fiecare dată, ca, în timp ce stau în faţa tuturor, sorbind din paharul meu de apă minerală şi citind, să cad într-un "vîrtej de ridiculitate" aparte şi de nedescris. Da, un vîrtej de ridiculitate debordand, sclipitor şi umed ca transpiraţia.

În timpul lecturii din ultima mea "operă" încep să mă privesc din depărtare şi atunci resimt toate speranţele mele, ambiţia mea scriitoricească, dorinţa mea de "a persevera" dintre toţi ceilalţi care la rîndul lor doresc să "persevereze", ca fiind nişte prostii indescriptibile. Resimt faţă de cărţile mele aceeaşi milă ca şi faţă de condamnaţii foarte tineri dar care deja sunt pierduţi, şi îmi dau seama că vocea mea scade în intensitate, iar eu doar molfăi, şoptesc, pînă cînd amuţesc definitiv.

În acelaşi timp, deasupra mea se întinde cerul Tîrgului de Carte care-mi pune întrebări, la care n-am nici un răspuns. În timp ce citesc din ce în ce mai încet, mă chinuie întrebări de genul: "Cum vor trăi oamenii peste 20.000 de ani? Oare nano-tehnologia va face ca descoperirea şi extragerea de materie primă să fie de prisos? Ce înseamnă asta pentru ţările care pe moment sunt bogate în materii prime şi pentru afacerile de export? Oare bărbaţii şi femeile se vor cupla în continuare? Cum se vor naşte atunci copiii?" sau "Cine era omul sau creatura asemănătoare omului, care a realizat primele picturi rupestre? Cum arăta el exact sau ea, cum era felul lui sau al ei, pe cine iubea această creatură, dacă iubea pe cineva, s-a considerat a fi un pictor bun, a fost mulţumit de realizarea sa... oare ce visa noaptea?"

În aceste clipe mă interesează orice, doar prezentul nu. Nici măcar persoana care stă în faţa tuturor, cu picioarele depărtate şi - ridicîndu-şi din cînd în cînd cu grijă privirea de pe rîndurile din faţa lui - consideră că trebuie să-şi prezintă ultima apariţie editorială cu o zarvă de nedescris.

Între timp am constatat că există anumite cuvinte care mă aruncă din existenţa mea în cadrul stupului: este vorba despre cuvinte pe care le voi folosi pe viitor în cărţile mele cu o atenţie deosebită sau cărora le voi frînge puterea punîndu-le în ghilimele sau aşezîndu-le la sfîrşitul propoziţiei.

Sunt cuvinte normale, cuvinte precum pîine integrală sau biscuiţi de la magazinul Aldi, precum piatră cubică sau hîrtie igienică, cuvinte ca "acum", "şi" sau "încă", toate gonind zilnic cu sutele prin arterele de propoziţii, aplecate adînc şi înfofolite în paltoane lungi şi gri. Sînt totuşi importante, sînt cuvinte care arată un moment şi o continuitate, ştiu asta, şi nu sunt trecute nici în dicţionar. Însă dumneavoastră ştiţi la ce mă refer. Da, spuneţi-mi pur şi simplu ce credeţi despre mine atunci cînd mă aflu acolo sus şi-mi ţin cărticica în mîini precum un pocal sfînt. Nu trebuie să mă menajaţi doar fiindcă sînt scriitoare. Această breaslă nu se va transforma într-o castă preoţească, nu va fi ordinul de mîine al celor care va explica mersul lumii. Noi nu suntem nici nebunii înţelepţi - în ciuda faptului că, deseori, în timpul lecturii, privim spre cerul Tîrgului de Carte. Poate că aceste reproşuri, venite dintr-o minte sănătoasă, m-ar aduce înapoi la realitate şi ar aprinde în mine scînteia unui spirit lucid, dacă mi-aţi spune ce idioată sunt...

Însă: acest fapt nu se întîmplă de fiecare dată. Cîteodată cuvintele de genul "acum", "mîine", "veşnic" şi "atunci" îmi ies de pe limbă cu o mare uşurinţă - nu ştiu de ce. Oare fondul sonor, mulţimea de oameni, durata lecturii mele publice, sentimentul meu de satisfacţie cu privire la ultima mea "operă", de fiecare dată diferit, pot fi hotărîtoare şi mă zăpăceşte - nu ştiu asta. În orice caz, ea apare cel mai des în timpul Tîrgului de Carte - această izbucnire.

(Traducere din limba germană: Radu-Mihai Alexe)

"Atunci m-am îndrăgostit de tine", a spus ea - la fel de serioasă şi de matură, cu coloana ei cambrată prea mult, uimitor de demnă chiar şi în şortul ei cu un imprimeu atît de trăznit. Dar asta n-a fost tot.

"Ştiu că ai o prietenă stabilă. Dar de asta mi se fîlfîie. Nu vreau să forţez pe nimeni. Vreau doar să-ţi fiu aproape! Mai ales după ceea ce s-a întîmplat săptămîna trecută! Sunt destul de răvăşită. Dar uneori atunci rişti să faci cu totul altfel de lucruri. Scuză-mă, dar tu m-ai întrebat!" Acest amestec de insolenţă şi politeţe l-a lăsat pe David perplex. S-a simţit brusc inferior Corinei. Ştia că ea abia aştepta ca s-o sărute, dar la dracu, de ce ar fi făcut-o? Ce-şi închipuia? Oh, cît era de irezistibilă, cum stătea aici, atît de severă şi totodată atît de sinceră... Îşi ridică o mînă ca s-o treacă pe linia adîncită a coloanei ei vertebrale pînă în punctul unde din cauza încordării se forma cifoza lombară... această cifoză lombară copilăresc-feminină îi plăcea cel mai mult la ea... David îşi ridică mîna şi şi-o retrase în momentul următor, mai bătu doar cu degetele un ritm neauzit pe propria-i coapsă.

Acum trebuie să-i dezvăluie unele amănunte din viaţa lui taică-su. Numai asta ar fi smuls-o pe Corina din ale ei. Cînd David se gîndea la Paul simţea un fel de remuşcare că-şi pierdea vremea aici cu o tînără oarecare, în loc să continue să lucreze. E drept că era sfîrşit de săptămînă, dar, în definitiv, Paul lucra foarte des sîmbăta şi duminica. David ştia că nimic nu-l rodea pe taică-su mai rău decît faptul că nici unul din cei trei fii ai săi nu pusese pe picioare ceva care să fie demn de respect în ochii lui. Dimpotrivă: cu cît mai tînăr, cu atît mai rău. Cînd te afli pe scenă eşti mereu un pic cineva, aici el era un fel de matador local. Dar magazinul de baloane al lui Bennie, care a dat faliment după doi ani şi caraghioasa "Gangster-Galerie" (după vorbele lui Paul), şi în general viaţa lui la Berlin? Altă planetă pentru tata. Ce să mai vorbim de Tommy! Şi asta îl rosese cel mai mult pe Paul, pentru că Tommy făcuse un bac trăznet şi cîştigase un purcoi de premii caraghioase.

Cele două fiice ale lui, pe care Paul le-ar fi acceptat fără probleme ca gospodine (ceea ce probabil că şi erau printre altele, în joacă), aveau, în schimb, fiecare un job serios, cîştigau bine şi în plus mai aveau şi bărbaţi cu venituri barosane. Surorile lui cîştigau cu siguranţă lejer de trei-patru ori mai mult decît el...

"Atunci, hai să-ţi spun ceva despre mine", începu David. Curbura din spinarea Corinei se adînci mai mult, fata luă o poziţie de aşteptare împăcată cu sine şi-l privi tandră şi curioasă.
"Dacă am să-ţi spun asta ai să te gîndeşti poate la teorii ezoterice, dar uneori există coincidenţe ciudate - în orice caz 'motivele particulare' de care aminteam adineauri se referă tot la părinţii mei - mai precis la tata. Ce să spun? Nu mai voia să trăiască. Asta a fost acum două săptămîni. Mai mult de atît nu vreau să-ţi explic. Dar de atunci abia de mai dorm şi vin în fiecare zi aici, ca să-mi scot gîndurile din cap. Da, ca să-mi scot minţile din cap, chiar aşa."

David era mulţumit cu începutul poveştii lui autentice, cum o găsea el. Numai timpul acţiunii ar fi trebuit să-l plaseze la o dată anterioară, deoarece nu ar fi suportat ca toată tensiunea să se adune în acea zi, în faţa Corinei. Oricum ea era primul om cu care vorbea despre moartea tatălui lui.
"Asta s-a întîmplat chiar acum?" întrebă Corina impresionată.

David dădu din cap fără s-o privească. Nu voia să apese prea tare pe bănuiala afinităţilor elective.
"Şi ce-i cu noi?" insistă Corina.

Abia acum se simţi provocat.
"Ce să fie cu noi? Crezi că-mi amintesc cine cînd unde a hotărît această opţiune? Doar nu poţi să-ţi închipui cu adevărat că în ultimele trei luni m-am gîndit la tine!"

Corina nu răspunse nimic, atunci văzu el cum umerii ei se lasă în faţă, coloana nu se mai adînceşte misterioasă între omoplaţii ei înguşti, frumoşi, ci iese în evidenţă osoasă ca un şir muntos în miniatură între ei.

I s-a părut că plînge, dar acum, cînd şi-a întors privirea spre el, ochii ei erau uscaţi. A fost chiar puţin decepţionat.
"Îmi pare rău că te-am împovărat cu chestia asta", spuse ea. Şi continuă: "Dar e o coincidenţă ciudată cu taţii noştri. Nu că i-aş fi dorit cuiva să fi trăit ceva la fel de îngrozitor ca mine. Dar... asta e chiar... într-un fel... consolator."

David dădu din cap. Nu-i trecea prin minte nici un răspuns potrivit; nu mai voia să ştie nimic despre tatăl ei.
"Mergem?" întrebă el.

Cînd se ridicară simţi o imensă uşurare. Se îndreptară împreună tăcuţi spre drumul principal, care era încă plin de oameni. Parcă se înţeleseseră simultan între ei să-i aţină calea lui David cu genţi de plaje, saltele pneumatice, prosoape, veste pentru înot şi termosuri sub braţ. Cîteva mame bronzate, pe jumătate goale, tocmai îşi împingeau înspre ei cărucioarele de copii, viu colorate.
"Şi ai copii?" întrebă Corina fără nici o legătură.
"Nu, şi tu?" întrebă David ferindu-se din calea unui cărucior cu gemeni semănînd cu un tanc.

În clipa următoare îi trecu prin minte cît de idioată fusese întrebarea lui; ea abia împlinise douăzeci de ani.
"Unul", răspunse ea, "locuieşte la taică-su. Eu mă ocup de el numai la sfîrşitul săptămînii."

David se opri şi o privi lung. Pînă şi la capitolul ăsta îl întrecuse.
"Cum, ai deja un copil?"
"Yap!"
"Şi de ce locuieşte la tatăl lui?"
"Pentru că el a vrut neapărat să-l aibă şi eu nu. E nebun după copii. Cu noua lui prietenă a făcut imediat încă doi!"
"Şi cîţi ani are?" întrebă David fără să-şi ascundă curiozitatea.
"E de vîrsta ta!" Corina nu-şi putu reţine o uşoară grimasă triumfătoare.

Cînd stăteau faţă în faţă pe stradă,în staţia de autobuz, intenţionat nu se oferi să o lase undeva cu maşina. Înainte ca ea să poată să-l întrebe de o eventuală întîlnire viitoare, spuse repede "Tschüs", făcu stînga împrejur şi se îndreptă în direcţia locului de parcare.

Nu se simţea în largul lui la gîndul să se ducă singur acasă. Dacă Ellen ar fi fost aici! Ar fi putut să se culce cu ea şi ea nu i-ar fi luat-o în nume de rău dacă azi ar fi făcut-o mai mult pentru el decît pentru ea. În loc de asta avea să telefoneze acasă, să vorbească cu mama lui şi cu surorile şi să suporte, fireşte, unele reproşuri. Încetini un pic pasul, în cele din urmă se opri şi se întoarse. Întîlni privirea Corinei. Îl urmărise cîţiva paşi şi îl privea absent. Din nou se simţi prins asupra faptului. Încă odată.

Se hotărî să nu se ducă la ea, ci s-o lase pe ea să vină la el. Ea se apropie de el cu o privire sigură pe sine. În sfîrşit stăteau faţă în faţă. El se gîndea la gura mare a lui Ellen, la umerii ei, la forma sfîrcurilor.
"Nu mergem să mîncăm ceva?" întrebă Corina în tăcerea aceea.
"Mai bine nu", răspunse David încet.
"Încă odată în jurul lacului, o scurtă plimbare în final?"
"Din partea mea..."

Chiar în timp ce spunea asta, David se înfurie pe sine. În acest moment ar fi putut să spună, fără să se formalizeze, "nu". Mai înainte, cînd ea vorbise de moartea tatălui ei, ar fi fost într-adevăr nepoliticos să plece. Pe urmă însă a rămas în scenă ca un cur. Cine ştie pe cîţi i-o mai fi cunoscut?

Tăcuţi o cotiră pe poteca pe care o apucaseră înainte. Dar de data asta intrară mai adînc în pădure, pînă ajunseră la cîteva mese şi bănci acoperite, amplasate acolo special pentru drumeţi. Corina îşi luă Sweatshirt-ul pe care şi-l legase peste şolduri şi şi-l puse sub cap în loc de pernă, pe bancă. Pe urmă se întinse. În timp ce făcea toate astea nu-l pierdea din ochi pe David. Nu cumva să creadă că o să mă seducă, se gîndi David. În plus mai era şi prea mică şi subţire. Mult prea subţire. Incontestabil.

Deoarece nu avea nici un chef să ia loc pe bancă alături de ea, îşi întinse din nou batista şi se aşeză pe iarbă. Ea se lăsă imediat să alunece lîngă el, şi-şi agită pantofii de gimnastică prin faţa nasului lui. Ce erotic.
"Nu-mi scoţi pantofii?"
"Nu."
"Atunci nici nu mai trebuie să te întreb dacă..." - din nou cotcodăceala ei de puştoaică - "îmi scoţi şosetele?"

La început David nu răspunse nimic. Îşi scoase handy-ul din buzunar şi începu să scrie un SMS pentru Ellen.

Corina îl privea neclintită.

Abia cînd piuitul care anunţa că mesajul fusese primit se stinse, spuse ceva - în orice caz nu ceea ce şi-ar fi dorit David. Ce şi-ar fi dorit el, ar fi fost să-l întrebe cui îi trimisese SMS-ul, iar răspunsul lui ar fi fost: "Tovarăşei mele de viaţă."
"Acum te simţi mai bine?"

David o apucă pe Corinna de picioare, o ridică în sus şi o scutură violent. Corina căzu pe jumătate, se lovi cu capul de peretele cabanei, atîrna strîmb între bancă şi pămînt, în cele din urmă alunecă de tot.

Cînd, după prima spaimă stîrnită de reacţia lui necontrolată, David se convinse că nu i se întîmplase nimic, se hotărî să fie mai dur.
"Îmi pare rău, madame, cineva mă aşteaptă acasă, cum v-am mai spus, motivele mele particulare se refereau la tatăl meu sătul de viaţă, în rest îmi merge excepţional şi acum mă duc! Nu mai am nici un chef de maimuţăreala asta."

Să nu fi zis ultima propoziţie! Propoziţia asta în plus! Înainte Corina îl privise speriată pe bune, dar după "maimuţăreală" începu să rîdă şi-i întinse, ca să-l tachineze, un pantof de gimnastică sub nas. "Hai, scoate-mi odată pantofii de gimnastică!"

Era întinsă pe pămînt şi dădea din picioare prin aer.
"Nu te mai prosti. Eu vorbesc cît se poate de serios. Am plecat."

Îşi dădea perfect de bine seama cît de ridicol era spectacolul pe care îl oferea.
"Eu nu plec", declară Corina, făcîndu-i în ciudă.
"Atunci ai să rămîi singură aici", spuse David şi se gîndi cu oarecare satisfacţie că uneori vorbea la fel cu Jonas şi Janina. Ieşi de sub acoperiş afară pe drumul pădurii.

Se îndepărtase exact o sută de metri: apoi se întoarse şi se sperie: ea nu mai era acolo.
"Corina?"
"Corina?"

Nici un răspuns. David rămase cu privirea aţintită pe banca pe care o lăsase întinsă, cu puţin timp în urmă. Un fir lung de păr blond se ridică în aer din scîndura întunecată. Unde era? David nu putea să vadă în desişul pădurii decît pe o distanţă de cîţiva metri; îşi strînse pleoapele şi privi fix întunericul adînc dintre copaci. Undeva, în depărtare, auzi un fel de schelălăit şi o chemare. Ecoul avu asupra lui efectul unei împunsături. Orice ecou pe care-l auzea trezea în el un dor ciudat, o nostalgie dureroasă după ceva îndepărtat. Şi încă o dată schelălăitul acela crud şi sunetul ecoului la fel de crud, de părăsit... şi apoi din nou această linişte apăsătoare.

Oare în ce cimitir va fi îngropat Pau? Imaginîndu-şi că în viitor va trebui să se ducă la un mormînt ca să poată fi mai aproape de tatăl său, pe Victor îl podidiră lacrimile.
"Corina? Corina! Corina?"

Îi era indiferent ce nume striga, putea să fie oricare. Fermecat asculta ecoul ca pe un fel de mîngîiere acustică. Striga şi asculta, în timp ce se lupta cu lacrimile.

Faptul că ea, Corina, era deja mamă, îl lăsase perplex. Confuz, mergea împleticindu-se printre primii copaci. "Corina, m-am întors, unde - eşti - fir-ar să fie?" strigă el şi se enervă pe accentul velş care îi ieşea din gură.

De data asta Corina răspunse veselă: "A-i£-¥i-i£-ci în pădure, adun ceva!"
"Cum, ce?" strigă el ca un bezmetic, dar bucuros să o audă. Tăcuse probabil ca să-l neliniştească de-a binelea.

La o distanţă de aproximativ treizeci de metri Corina apăru dintre doi molizi mari. Ţinea ceva în mîini. David aşteptă pînă cînd Corina se opri în faţa lui.
"Pentru perna mea", îi explică satisfăcută, cu un semiton mai jos.
"Pernă?" repetă el ca un idiot.

Privi bucata mare de muşchi din mîinile ei murdare.
"Vreau să înnoptez aici!"
"Dar - ce?"
"De ce nu!" rosti Corina plictisită şi se îndreptă spre cabană. Fără să stea pe gînduri se întinse ca şi înainte pe bancă, doar că-şi aşeză capul pe bucata de muşchi.

David nu prea ştia ce trebuia să facă. S-o fi lăsat totuşi singură? Dar, cine ştie dacă după aceea nu ar fi făcut acelaşi lucru ca şi tatăl ei. Oare avusese şi el păr blond-roşcat? Arăta ca o zînă, părul ei lung era împrăştiat în formă de raze pe muşchiul verde sclipitor. O clipă nu făcu decît s-o privească, pur şi simplu. "Azi ai ajuns destul de departe, nu?" o întrebă după aceea.
"Deocamdată n-am obţinut nimic de la tine..."

Înserarea se lăsase repede, David avu impresia că simţea răcoarea bruscă dintre trunchiurile copacilor pînă aici. Nici ţînţarii nu mai dansau prin aer. Încă de copil îi fusese frică de pădure. Ani în şir îl dusese tata la şcoală. Pînă cînd hotărî, de pe o zi pe alta, că David era destul de mare ca să meargă singur la şcoală. Dar iarna, era încă întuneric, cînd David trebuia să plece de acasă. Ce liniştitor era să ştie că Paul stătea la fereastra luminată şi-l urmărea încă multă vreme cu privirea. David se întorcea des şi de fiecare dată se speria de cît de repede se micşora obrazul lui Paul. Numai în fantezia lui obrazul lumina imens şi uşor, de parcă ar fi fost din aer, ca un lampion, vizibil doar pentru el, deasupra drumului mărginit de copaci ce ducea la staţia de autobuz. Odată cu apropierea autobuzului şi cu zgomotul roţilor scrîşnitoare se desprindea cu totul de imaginea lăsată în urma lui. Atunci Paul era cu el, îl ascunsese adînc, poate în buzunarul de la piept, lîngă pacheţelul de gumă de mestecat şi creionul minuscul, poate chiar între piele şi flanelă, acolo unde de obicei se adună perle de sudoare, acolo undeva deasupra inimii. Cînd îl avea aici cu el, nu mai trebuia să-l vadă sau să-l audă. Era pur şi simplu aici - invizibil, cam ca Dumnezeu - , cel puţin aşa cum îl descrisese atunci noul lor profesor de religie.
"Te gîndeşti şi tu la el?"

Vocea Corinei nu mai suna ademenitoare, ci tristă.
"Cam aşa ceva", îi răspunse David şoptit.
"Pe undeva pe aici, prin această pădure mergea tata, pe drumul ăsta, înspre casa nouă. Poate în vîrfurile molizilor încă mai atîrnă ultimele lui gînduri şi cînd plouă, pot să le prind cu mîinile. De fapt cînd plouă îmi merge cel mai bine", spuse ea încet.
"Nu îmi place cînd mă simt atins aşa din senin de ceva ud", răspunse David. "Nu-mi place ploaia. Dar azi nu va ploua. Cerul n-o să-ţi facă pe plac. Azi nu. Azi nu-ţi iese pasienţa. Nu trebuie să te agăţi de lucrurile astea, chiar şi în deşert poţi să-i fii aproape."
"N-ai decît să pleci liniştit, dacă vrei să fii singur. Eu dorm aici, mie nu mi-e frică... nu mi-e frică decît de mine şi atunci există locuri mai periculoase pentru mine decît ăsta", şopti Corina.
"Vrei să plec?" întrebă David.
"Nu."
"Şi ce te faci, dacă e numai pentru acum, pentru acest moment?"
"Nu se acceptă", spuse Corina, dar în vocea ei suna ceva a resemnare.

David se aşeză la picioarele ei şi începu să-i scoată pantofii de gimnastică. În timp ce făcea asta mîinile îi tremurau atît de tare încît i-a trebuit mult timp să-şi ducă treaba la capăt. O auzi pe Corina rîzînd încetişor de el. Cînd privirea lui se plimbă pe trupul ei, ochii li se întîlniră. Sîntem complet duşi. Pentru o clipă simţi dorinţa să meargă cu ea mînă în mînă la şcoală. Aveau să se întoarcă încă o dată şi să facă cu mîna în direcţia şirului de ferestre din depărtare, în care se mai puteau recunoaşte nişte chipuri ca nişte scheme. Pe urmă ar fi stat în autobuz alături; verde-albastru-verde va goni peisajul pe lîngă ei, peisajul căruia îi vor aparţine, fireşte, în întregime. Fereastra luminată puternic, braţul lui Paul fluturînd, autobuzul galben şi priveliştea deluroasă, mărginită de brazi, nu i se păruseră niciodată mai fireşti ca atunci.

Se întinse cu grijă deasupra Corinei şi începu s-o sărute. Nu avea sentimentul că se află în propriul lui trup, de fapt se afla încă în pădure, îi striga numele şi ciulea urechile tînjind să-şi audă ecoul, în timp ce altul se ţinea de prostii.

David putea să-i simtă coastele, umerii ăştia de fetiţă, braţe de fetiţă, oasele şoldurilor! Ellen era o femeie în toată regula cu sîni mari şi coapse moi, o femeie în care puteai să te scufunzi. În care ar fi putut să moară mulţumit. Întotdeauna a preferat femeile cu forme rotunde poate pentru că el însuşi era atît de aţos şi subţirel - ca Paul. Trecu cu degetele pe şira spinării Corinei, pipăi fiecare vertebră, cît era de subţire, ce straniu mirosea - a deodorant pentru fete - , tot ce venea de la ea îi era străin, se potrivea, în înstrăinarea lui, acestei zile ciudate, în care fără îndoială nimic nu ar fi putut să-l facă fericit.

Mîngîie umerii colţuroşi ai Corinei, gîtul ei, micul măr al lui Adam. Aici pielea îi era moale. Pentru o secundă îi trecuse prin cap, că de fapt o dată, o singură dată, i-ar fi plăcut să omoare pe cineva - poate în luptă corp la corp... într-un fel foarte fizic... dar bineînţeles nu în realitate. Doamne fereşte, nu, doar cu posibilitatea absurdă de a putea anula imediat totul. Se gîndea la Ellen şi la mirosul ei, pe care îl asocia, de ani de zile, invariabil, cu "femeie goală" şi cu "dormit împreună" şi care îi lipsea acum. O strînse pe Corina atît de tare în braţe încît fata scoase un sunet speriat. Lui David îi dădură lacrimile, îşi muşcă buzele, i se făcu brusc frică să se oprească... încercă să se concentreze asupra părţii inferioare a trupului său.

Nu era uşor să te culci cu Corina şi de altfel nici nu se aşteptase la altceva. Un sex necomplicat era după părerea lui - despre asta discutase deja de multe ori cu prietenii - un dar rarissim şi probabil posibil numai în relaţiile stabile. Corina îl privea exact în momentele în care lui nu-i făcea plăcere să fie privit, cel puţin nu aşa insistent, îl scărpina după urechi, ceea ce nu-i plăcuse niciodată şi se comporta cu membrul lui într-un mod pe care el îl resimţea lipsit de respect, ba chiar cu totul neerotic.

Cînd se aşeză totuşi pe el şi-l privi provocător, îi trecu pentru o clipă prin minte că ar fi fost păcat să nu fi înnodat cu Corina o adevărată relaţie erotică. Şi cu Ellen durase mult pînă cînd a fost în stare să-şi dea drumul.

Cînd Corina tocmai îşi lăsase sfîrcurile să se plimbe în voie pe obrazul lui, îi sună mobilul. Ştia că era un SMS de la Ellen. Corina ştia şi ea probabil, dar nu lăsă să se observe nimic. Totuşi David simţi cum acest salut de la distanţă îl scoase complet din fire; ştia că acum nu va mai fi în stare să se concentreze decît asupra Corinei şi nu asupra lor amîndoi. Reuşi în orice caz să o aducă la punctul culminant. Ea îi murmurase chiar că îl iubeşte. Cînd el nu se mai mişcă, mîngîindu-i doar cu mare grijă sînii, ea îl întrebă: "Ce-i cu tine?"
"Nimic."
"Cum - nimic?"

David ura discuţiile în pat, nu purtase niciodată o asemenea conversaţie care să nu fi fost penibilă. "Eu nu mai vreau."
"Ce - cum - nu mai...?"

Tăcură un timp. Pe urmă ea înţelese: "Ai făcut asta numai pentru mine?"
"Putem să mergem acum?" ripostă David iritat.

Corina începu să plîngă. Plîngea fără oprire de parcă ar fi pierdut orice rafinament, şi i s-ar fi terminat toate trucurile. David se ridică şi-şi trase pantalonii. Corina plîngea în continuare în timp ce-şi fixa bretelele-Spaghetti şi se vîra în şortul ei. Printre sughiţurile ei, David se hotărî să-i pună şosetele şi pantofii de gimnastică. De data asta mîinile nu-i mai tremurau.

Acum, cînd Corina îşi înscenase înfrîngerea atît de pasional, David avea chiar sentimentul că de fapt nici nu o înşelase pe Ellen, pentru că refuzase să împartă ultima intimitate cu Corina. El înţelegea al naibii de bine că fata asta, Corina, era chiar furioasă pe el. Nu o înşelase pe Ellen, ci pe ea...

Cînd au ajuns pe stradă, a mai condus-o pe Corina pînă în staţia de autobuz. Nu vorbeau unul cu celălalt. Autobuzul sosi imediat. David o sărută scurt pe gură şi plecă spre locul de parcare, fără să se întoarcă. Înainte de a porni motorul citi SMS-ul lui Ellen. Rămase o clipă nemişcat, cu ochii închişi. În cele din urmă David scoase din compartimentul pentru mănuşi o sticlă mică de votcă. Apoi îi răspunse lui Ellen. Era prima oară cînd anunţa o moarte prin SMS.

(Fragment din romanul "Der längste Tag des Jahres"
(Cea mai lungă zi a anului), apărut la Editura Aufbau în 2006
Traducere din limba germană: Nora Iuga)