Sporii

Şi-a amintit imediat de ea. Îi descoperise din întîmplare numele pe afişul unui spectacol de operă. Turneu în oraşul natal. Fuseseră vecini, se jucaseră împreună, de cele mai multe ori doar ei doi, fiindcă alţi copii din vecini o necăjeau deseori. Din cauza ochilor, din cauza acelui fel de a privi. La început rîdeau doar de ea, apoi au început să rîdă şi de el. Lui însă îi plăcuseră întotdeauna ochii aceia meridionali. Din familia ei era singura care avea ochii aceştia, părinţii şi ceilalţi fraţi îi aveau de altă culoare, dacă amintirea nu-l înşeală. Sînt zece ani de-atunci.

I s-a părut, citindu-i numele în dimineaţa aceea, că dintotdeauna căutase numai şi numai ochii aceştia. Dimineaţă caldă, primele zile de primăvară; a intrat fără să stea pe gînduri în prima florărie şi i-a comandat un buchet de flori încă înainte de a şti dacă mai găseşte bilete.

O să-i facă surpriza de-a o vizita în cabină după spectacol. Florile vor fi ajuns înaintea lui. E în căutarea ochilor ei. Avea să-i regăsească diseară.

Cu un an în urmă n-ar fi îndrăznit. Şomerul, apoi muncitorul necalificat nu s-ar fi dus la operă. Nici comis-voiajorul cu pantofi scîlciaţi care îşi oferea marfa prin sate. Nici cel care lăuda detergenţi, ustensile de bucătărie şi bigudiuri, care mai de care mai ingenioase, în faţa magazinelor universale. Nici în jumătatea de an cît fusese ajutor de electrician la cablurile pentru cartierul nou de peste canal, de lîngă poligon, n-ar fi vrut să dea ochii cu prietena lui din copilărie.

Mirosul acela, tencuiala proaspătă, mănunchiurile de cabluri. Pe măsură ce lucrul avansează, munceşte mai încet. Au rămas cinci case, apoi trei şi tot n-are nici cea mai vagă idee despre felul în care-şi va cîştiga existenţa după asta. A rămas doar un etaj, apoi rămîn doar prizele şi comutatoarele din dormitor şi e din nou şomer. Pusese ultimul cablu, îşi strîngea sculele şi abia atunci îi vine ideea de-a se duce ca voluntar în armată. Cineva care se pricepe la cabluri electrice are o şansă, poate învăţa să se ocupe de cablurile de comunicaţii.

L-au luat imediat. A primit, în locul pantofilor scîlciaţi de care îi era ruşine, o pereche de cizme din piele. Experienţa de electrician chiar i-a folosit. Şi vederea ageră. Dar cel mai mult i-a folosit faptul că a vorbit despre experienţa lui de zbor. Se simţise atras încă de la şaisprezece ani de planorism, la douăzeci şi cinci era la fel de pasionat ca în prima zi, zborul lin, felul în care luneca nebăgat în seamă peste pămînturi l-au prins şi nu l-au mai lăsat. Liniştea din cabină, pe care n-o poate turbura nici măcar foşnetul oricît de puternic al aerului.

Se uită în jur. Sala e plină de soldaţi, ofiţerii stau în loji. Ar fi vrut să vină şi el în uniformă. Dar, oricît de ciudat i se pare uneori chiar lui: nu trebuie să se ştie că e unul de-al lor. Nici o vorbuliţă despre Aviaţia militară, nici măcar o aluzie nu sînt permise, căci Germania n-are voie să aibă avioane militare, n-au trecut şaptesprezece ani de la încheierea războiului.

La puţină vreme după sosirea lui la trupă, în ianuarie, el şi alţi cîţiva camarazi au fost chemaţi la comandantul companiei - numai tehnicieni, dintre care doar el avea experienţă de zbor. Li s-a adus la cunoştinţă că aviaţia militară avea să se reînfiinţeze şi că fuseseră aleşi să contribuie la alcătuirea ei.

Ministrul Reich-ului pentru Aviaţie nu mai vrea să se supună dictatului învingătorilor, dar deocamdată e mai bine ca asta să rămînă un secret. La întîi februarie au părăsit oficial armata şi li s-a cerut să-şi predea uniformele. De-atunci nu se obişnuise încă să umble în civil.

În auz îi mai stăruie cuvintele comandantului, răbdare, mai aveţi răbdare, nu curînd, foarte curînd vom reveni la lumina zilei. E unul dintre primii care ştiu secretul. Comandantul de companie şi Ministrul Aviaţiei se pot bizui pe discreţia lui absolută. Nici un camarad, nici un ofiţer necunoscut, nimeni pe lume nu va afla nimic, nici cel mai vag detaliu.

Ce fel de om ar fi dacă n-ar şti să ţină un secret? Cine nu are tăria de a ţine un secret se dovedeşte slab în toate. Cel care trădează încrederea, cel care se dovedeşte nedemn de taina care i se încredinţează, pierde respectul celorlalţi şi îşi pierde în cele din urmă respectul faţă de sine. Trebuie să te poţi privi în oglindă. Secretul e secret.

De la începutul primăverii trasează curbe elegante, inocente, deasupra oraşului. Se antrenează în zbor planat, zbor în formaţie, în ieşirea din formaţie şi urmărire. Oamenii se uită în sus la avioanele care fac litere pe cer. Primul bastonaş apare la un picaj, urmează cîrlige, puncte, bucle, un zbor de joasă altitudine subliniază o reclamă oarecare. Civilii nu bănuiesc nimic.

Şi prietena lui din copilărie stă poate cu prietenii din ansamblu şi se uită în sus, la el. Îşi umbreşte cu mîna ochii meridionali, urmăreşte caligrafia cu arătătorul. Prietenele încearcă să ghicească, dar ea ştie deja:
- Astăzi are să scrie "Persil".

Trebuie să te uiţi atent, să citeşti repede, scrisul e doar abur. Îşi pierde repede conturul, se risipeşte în aer, rămîn doar dîre de ceaţă care dispar curînd cu totul. Pilotul avionului e prietenul ei din copilărie, dar ea n-are de unde să ştie. Nu ştie nimic despre faptul că a devenit pilot. Se pierduseră deja din vedere cînd s-a apucat de planorism.

Cîştigă bine, în costumul nou de seară şi o cămaşă curată se poate arăta în lume. Şi-n plus, are ce n-au mulţi alţi spectatori: un secret.

Ofiţerii din lojă. Cum stau aşezaţi, cum vorbesc, cum se uită prin sală înainte de-a se stinge lumina. Cum îşi dau cu răceală importanţă faţă de civili. Răbdare.

Gulerele tari, nasturii lucitori. Răbdare. În curînd va putea şi el să iasă în uniformă. Şi va fi o uniformă cum nu s-a mai văzut. Nu cenuşie, cenuşiul acela anost, îşi închipuie. Albastră cum e cerul trebuie să fie uniforma asta, un albastru întunecat ca al secretului care o înconjoară.

Primul gong. Se uită la caietul-program. Al doilea gong. Într-una din fotografii a descoperit-o pe prietena lui din copilărie. Al treilea gong, luminile se sting, îşi scoate binoclul de teatru din toc. Se pricepe la muzica clasică, de pe discuri şi de la radio, ştie pe dinafară opera din program, notă cu notă, deşi n-a mai fost la Operă în viaţa lui. Cu toate astea, se simte imediat în largul lui. Pare să mînuiască micul binoclu cu dezinvoltură, deşi un binoclu de cîmp e mult mai mare şi mai greu.

Caută cu nerăbdare ochii aceia meridionali încă de la uvertură. Cineva din faţa lui îşi drege glasul. Reglează claritatea, mai şterge o dată lentilele. Cei din jur îi aruncă priviri piezişe. Habar n-au cine e. Are să se obişnuiască, are să înveţe să nu mai atragă atenţia, să nu facă zgomot. Cortina se ridică.

Apare o femeie. Ea trebuie să fie.

Cum se ajunge la cabinele artiştilor nu ştie. N-ar fi trebuit să rămînă aşezat în pauză, ar fi trebuit să caute. Aşteaptă pe scări, îi lasă pe ofiţeri să treacă, ei trebuie să ştie cum se ajunge în spatele scenei, ar putea să-i întrebe cum se ajunge la cabine.

Îi vede pe ofiţeri dispărînd pe o uşă din foaier. Ar fi trebuit să intre în vorbă cu ei, dar cum? Un civil timid vrea să-şi prezinte omagiile vestitei soprane. Orice ar fi zis ar fi sunat ridicol în faţa acestor ofiţeri.

Ştie, stau pe hol în faţa cabinelor şi îşi aprind o ţigară, aşteaptă ca soprana să se schimbe şi să se demachieze, să se pregătească de primire. Nu mai e fetiţa din vecini. Nimeni, nici un ofiţer nu şi-ar permite vreo ironie la adresa ochilor ei meridionali.

A vrut să-i facă o surpriză. Poate nici nu l-ar mai recunoaşte. Traversează deja Piaţa Operei. Înainte nu se gîndise nici o clipă că s-ar putea ca ea să aibă deja întîlnire cu altcineva. Se îndreaptă spre staţia de tramvai şi îşi dă seama că buchetul de flori a ajuns în garderoba ei. Şi ea nu ştie de la cine e.


Spre seară, pe colină se lasă liniştea. Soarele apune dincolo de coşul fabricii din vale şi strigătele copiilor se împuţinează, de parcă la sfîrşitul zilei propria lor larmă ar începe să-i sperie. Nu se mai aud chiote de luptă şi nume strigate, chemările răzleţe rămîn fără răspuns, ecoul li se pierde. Se aud de acum numai ciocîrliile şi mierlele, paşii pe pietriş şi prin iarbă. Înserarea îi strînge laolaltă pe copii. Unii vin de pe cîmp, unde au călcat în picioare porumbul necopt, alţii au ajuns pînă în vale ori s-au aventurat chiar pînă pe dealul celălalt. Acasă vin însă cu toţii pe acelaşi drum, fie că se împacă unii cu alţii sau nu. Unii se strîng în grupe şi merg agale, alţii se grăbesc la cină fără să mai privească în jur.

Cînd copiii ajung pe Behelfsstrasse, caldarîmul scapără, soarele prinde fragmente de sticlă în pietriş, sînt pete de lumină şi pe pajişti, pete de ulei sau cioburi de oglindă sparte de dimineaţă şi, mai ales, culoarea sticlei verzi.

Asta e ora la care vin sporii. Spori le spunem fiindcă asta trebuie să fie, spori de mucegai, nu sînt nici ţînţari, nici fluturi, nici seminţe, nici pînze de păianjen. Mucegai trebuie să fie ceea ce se împrăştie pe colină ca nişte ghemotoace alburii, uşoare, care se destramă de îndată ce le prindem din zbor ca să le vedem de-aproape. Lasă în urmă o peliculă vîscoasă, lipicioasă, puţin aspră. Nu ştie nimeni dacă sporii apar doar la apus sau dacă plutesc tot timpul în aer şi lumina piezişă e doar cea care le dezvăluie prezenţa.

N-am auzit niciodată ca sporii să fi ajuns vreodată în vale sau pe colinele din jur. La început sînt numai puncte lăptoase, dar, cînd soarele coboară pînă la ultimul coş de fabrică, sporii învăluie stîlpii de telefon de pe pantă. Plutesc spre noi pe deasupra miriştii, peste maşinile agricole, peste gardul păşunii, ca o pală de ceaţă uneori atît de deasă, încît copiii aproape că nu se mai zăresc între ei.

În case se aprind luminile. Zilele sînt mai lungi, în curînd soarele nici nu se va mai apropia de coşurile caselor. Ne încheiem la haine, ne băgăm mîinile în buzunare. Rămînem afară mai mult decît toţi ceilalţi copii, cînd ei s-au aşezat deja la cină noi mai stăm încă.

În cîte-o seară, în vreme ce sporii dispar cu încetul, se lasă o aromă dulceagă. Adie în urma lor peste cîmpii şi nu ştim de unde vine. Nu e o aromă caldă şi dulceagă, nu e ceva între duhoare şi parfum, are mai degrabă ceva liniştitor în răcoarea serii, de parcă, după neastîmpărul şi arşiţa zilei, ar vrea să ne domolească înainte de plecarea spre casă. Altor copii nu le-am spus nimic despre asta. Îmi place la ceilalţi că ştiu şi ei să ţină un secret.

Afară de noi patru, nimeni n-a simţit aroma asta care vine cine ştie de unde, peste cîmpii, tainică şi aspră.

Noi patru avem aceiaşi ochi. Despre ochii noştri trebuie să se fi vorbit încă de cînd eram mici. Nici cînd am intrat la şcoală lumea nu se putea abţine să observe cu glas tare: "Aveţi ochi identici!"

Punctul negru, marginea căpruie, albul. De parcă am fi fost spanioli. Se tot holbau la noi. Voiam să ne ferim, dar nu se putea, trebuia să le întoarcem privirea.
Alţii spuneau: "Mai degrabă italieni".

Eu şi ceilalţi trei avem ochii aceştia meridionali, şi-afară de noi doar tatăl ei şi mama mea, care sînt fraţi. Probabil că lumea crede că sîntem copii adoptivi, cînd ies eu în oraş cu tatăl meu sau ceilalţi cu mama lor. Părinţii noştri nu sînt nici spanioli nici italieni. De unde avem atunci cu toţii aceiaşi ochi meridionali?

Lumea ne măsoară pe furiş, nu ni se mai uită nimeni drept în ochi, nici maistrul, nici profesorii, nici vînzătoarele. De parcă le-ar fi teamă că tot ce putem face cu ochii noştri e să ţinem oamenii şi lucrurile sub observaţie. De parcă am vrea să furăm ceva de la cei care nu sunt atenţi la propriile lor lucruri. De parcă i-am urmări. De parcă n-am fi demni de încredere.

Poate doar din cauza asta ne atrag grădinile părăsite şi curţile fabricilor, acolo ne putem vedea în linişte de joaca noastră de-a exploratorii. În excursiile peste cîmp ochii noştri îşi văd de treaba lor, fără teama că ne urmăreşte sau ni se bagă cineva în suflet. În locurile pustii ochii noştri meridionali n-au pe cine provoca să se ia de noi.

Cînd copiii din vecini strigă după mine cuvinte pe care le-au învăţat în vacanţa din Italia, cînd se leagă de mine din pricina ochilor mei, nu există scăpare.
"Ce tot caşti ochii aşa la noi?"

N-am cum să-mi închid pur-şi-simplu ochii, trebuie să pot întrezări pericolul la timp. I-am observat atent pe copiii din vecini, mi-am pregătit chiar replici, despre urechile clăpăuge sau despre obrajii întotdeauna roşii sau despre coşurile de pe fruntea celui mai tare dintre ei. Îmi tot spun că va pleca în curînd la altă şcoală şi-atunci o să apară poate mai rar pe-aici. Îmi tot spun că de mai mult nu-s în stare copiii ăştia. Părinţii mei sînt de părere că ei vorbesc prostii, spun ce prind şi ei de la părinţi. Dacă adulţii şi-ar ţine gura, copiii lor ar fi şi ei mai potoliţi.

Nimeni nu-i poate reduce la tăcere pe vecini. Copiii tot nu se mai plictisesc de prostiile pe care le spun şi sînt mai numeroşi ca noi. Cel mai tare dintre ei a rămas repetent, aşa că încă un an de-acum înainte nu se va schimba nimic.

Dacă sînt însă cu Nora, Carl şi Paulina, e altceva. Nu mai e nevoie de furie, de frică, de priviri ferite. Cînd ne uităm unii la alţii ne uităm în ochi pe care îi ştim şi din oglindă. Altminteri nu semănăm între noi, poate numai dacă ajungi să ne cunoşti mai îndeaproape. Cît de diferite ne sînt trăsăturile feţei devine şi mai clar dacă ne ieşim din sărite, fiecare cu expresia lui pînă şi ochii sînt foarte diferiţi atunci.

La furie, lui Carl i se îngustează ochii, de parcă ar lua ceva anume sau pe cineva în cătare şi al vrea să-l distrugă. Pentru ca în secunda următoare să înceapă să lovească sălbatic în oricine nimereşte, să ţipe cu ochii atît de căscaţi, încît aproape nu i se mai văd pleoapele.

Paulina e altfel. Ochii îi devin imobili, nu mai clipeşte, pleoapele îi rămîn nemişcate. Ştiu că e furioasă dacă nu clinteşte. Am observat-o atent, muşchii din colţul ochilor, de la rădăcina nasului, încremenesc, genele sînt ca rama unei ferestre din care s-a retras. De parcă n-am fi de aceeaşi vîrstă, de parcă n-ar fi ea cea mai mică dintre cei trei.

Cu ochii Norei nu mi-e clar ce se întîmplă, şi asta mă frămîntă fiindcă s-ar putea foarte bine ca peste patru ani, din cine ştie ce cauză, s-ajung să am şi eu aceeaşi privire. Carl şi Paulina la fel, cînd vor avea şaisprezece ani.

Nora nu se înfurie, e mai degrabă dezamăgită. În privire îi scapără chiar o undă de amărăciune cînd se supără. Cred că numai cineva care o viaţă întreagă a căutat ceva fără să găsească poate să aibă o asemenea expresie.

Într-o după-amiază însorită, în care sîntem singuri în casă, găsim ceva la care nu s-a mai uitat nimeni înaintea noastră sau cel puţin nu s-a mai uitat de mult cineva. Nora a căutat în bibliotecă o carte de telefon şi a tras din spatele ei un album cu fotografii.

Nu unul dintre albumele acelea pătrate cu coperţi din plastic umflate şi cu foi pe care pozele stau prinse între cartonul lipicios şi ţipla care le protejează.

Albumul din carton negru şi gros nu conţine fotografii cu noi, nici fotografii făcute de părinţi în vacanţe, nu sînt instantanee în care să ne vedem prinşi în poziţii pe care nu ni le recunoaştem, cu expresii care parcă nu ne-ar aparţine.

Nu ne place să ne vedem în poze, dar sîntem deseori luaţi prin surprindere, nu apucăm să mai întoarcem capul, să ne acoperim destul de repede obrazul cu mîinile; sau rămînem pur şi simplu înlemniţi. Noi patru, fotografii mişcate în care ne curge nasul şi avem hanoracele descheiate, intrînd în casă cu mîinile la spate, ca să nu se vadă că ne-am rupt mîneca într-o bătaie cu ceilalţi copii. Avem praf sau funingine pe obraji, nu rîdem, avem ochii larg deschişi, cu pupilele roşii de la bliţ.

Paulina şi eu, pe cînd eram în clasele mici, stînd în automobilul parcat cu o expresie de parcă am fi fost prinşi asupra faptului. Poate ne dădusem seama că se apropia cineva cu aparatul de fotografiat. Nora şi Carl la un foc de tabără, desigur de pe timpul, scurt, cînd au fost la cercetaşi; cu gurile deschise într-o strîmbătură, fiindcă trebuiau să cînte. Deja din fotografie e limpede că nu aveau de gînd să rămînă prea multă vreme în organizaţia de tineret. Dacă pozele de felul ăsta n-ar fi în albumele noastre de familie, nimeni n-ar putea face vreo legătură între personajele din ele şi noi.

Pe terasă am fi avut mai multă lumină dar ne-am retras pe canapea să ne uităm la fotografiile necunoscute. Stăm strînşi unul într-altul, Nora ţine albumul pe genunchi, doar ea l-a descoperit. Pozele sînt apărate de o foaie translucidă cu model în formă de pînză de păianjen. Vedem fotografiile mai întîi ca printr-un strat de patină, ca printr-un voal, neclare, tragem apoi foaia de pergament de-o parte, dezvelim conture şi contraste. Fotografiile sînt la fel de vechi ca şi albumul, au margini albe şi zimţate; sînt acolo şi nişte comentarii pe care pînă şi Nora le poate descifra doar cu greu.

La început, imaginile nu ne spun nimic, sînt scenele pe care le fotografiază orice familie. Una dintre siluete atrage însă imediat atenţia, un tînăr necunoscut, cu foarte multe portrete, pe diferite fonduri şi în diferite locuri din lume, dar mereu în uniformă.

În vacanţă, faţa e neclară, bărbatul stă pe o cărare de nisip, în spate se văd tufişuri şi un gard de uluci, unde o fi asta? După cîteva pagini, o pădure de brazi în zăpadă, ţelul vreunei excursii, Nora nu e sigură. Eu descopăr urme în zăpadă şi, la marginea fotografiei, în depărtare, o patrulă pe schiuri. Carl ne atrage atenţia asupra decoraţiilor de pe costumele albe de iarnă, n-are cum să fie o excursie.

Mai sînt şi alţi tineri soldaţi în imagine afară de bărbatul necunoscut. Într-o serie de fotografii de pe Nürburgring se văd maşini de curse trecînd linia de sosire şi o întreagă echipă adunată într-o fotografie de grup. Apoi Crescătoria de animale cu blană Maria Laach, Deutsches Eck, Compania a opta, Nora desluşeşte literele cîte una şi ne dăm seama în cele din urmă că pînă şi în excursii erau îmbrăcaţi în uniformă.

Curtea unei cazărmi, două şiruri de soldaţi la apel, între ele cinci bărbaţi, patru pe loc repaos şi al cincilea salutînd în poziţie de drepţi. Deşi e fotografiat de la distanţă, îl recunoaştem pe bărbatul din celelalte imagini. Cui i-ar veni ideea să fotografieze o asemenea scenă? Bărbatul în uniformă va fi rugat pe cineva să îi facă o poză, ca amintire.

De-a lungul anilor are din ce în ce mai multe decoraţii la piept. Dacă am fi amestecat pozele din greşeală, le-am fi putut aranja în ordine după decoraţii, după metalul ieftin şi lucios care reflectă soarele sau fulgerul lămpii cu magneziu.

Apoi albumul se întrerupe, deşi mai sînt pagini goale pe care se văd încă locurile unde au fost alte fotografii şi colţarele în care erau prinse, cu un portret în care bărbatul apare, pentru prima oară, cu o cască de oţel.

Bărbatul trebuie să aibă între timp cam vîrsta bătrînilor care locuiesc aici, lîngă noi, pe colină. Ne vine în minte un vecin anume, pe care l-am poreclit "omul cu porumbei" fiindcă are în pod un stol de porumbei. Nu vorbeşte cu nimeni, poate vorbeşte numai cu păsările, cînd, o dată la cîteva săptămîni, se duce la vreun concurs de porumbei călători. Altminteri stă şi tace lîngă gardul grădinii lui, ţine uneori o armă sub braţ de parcă noi am avea intenţia să ne dăm la porumbeii lui.

Bărbatul din album nu are armă în nici o fotografie. E cineva pe care nu l-am văzut niciodată dar am înţeles imediat cine e: trebuie să fie bunicul nostru. Faţa e greu de recunoscut, trăsăturile sînt neclare, un zîmbet care abia se vede, poate doar ochii mijiţi, poate colţurile gurii care tresar în contralumină. Într-unele fotografii cozorocul şepcii îi umbreşte ochii, dar cu toate astea ne e limpede că acest tînăr ofiţer nu are ochi meridionali. Cu siguranţă aşadar că de la bunica noastră i-am moştenit.

După portretul cu cască de oţel mai sînt şi cîteva fotografii răzleţe, lăsate la întîmplare printre pagini, ca şi cum ar fi urmat să fie puse cîndva la locul lor. Spre sfîrşitul albumului negru, hîrtia pergament cu model în formă de pînză de păianjen acoperă pagini goale, fotografiilor nu le-a mai venit niciodată rîndul să fie prinse în album.

În aceste fotografii bunicul nostru nu se vede, nici măcar umbra lui nu apare în imagine. Cel la ale cărui poze ne-am uitat pînă acum este aici el însuşi fotograful, vedem acum cu ochii lui, ne uităm împreună cu el prin vizorul aparatului de fotografiat.

Şi abia din aceste imagini se vede că umbla întotdeauna cu aparatul la el, că fotografia conştiincios fiecare motiv care i se părea important, indiferent de circumstanţe. Cînd sună alarma, îşi ia aparatul cu el în adăpostul antiaerian.

De îndată ce se face ziuă, încadrează o uşă dublă distrusă, flancată de ferestre căscate şi, pînă aproape de înălţimea lor, o grămadă de moloz scurs de la etajele de deasupra.

Bărbatul cel tînăr stă pe stradă, noi ne înghesuim pe canapea şi cu toate acestea privim împreună cu el. Lumina nu e bună, e prea devreme dimineaţa.

Sau este poate praful ruinelor care pluteşte în aer. În plus, fotografia e cam neclară, un alt indiciu de praf. Pe spate, o notiţă: "22-23 octombrie, după bombardament". Cu alt creion, alături: "Apartamentul nostru, parter stînga".

Sau poate i-a tremurat mîna cînd a apăsat pe declanşator. Noptiera pe care aparatul stătea întotdeauna la îndemînă e îngropată sub ruine. Cum de-i vine cuiva să facă o poză după ce totul i-a fost distrus? Cum poate cineva, se întreabă Paulina, să fotografieze a doua zi după bombardament ce-a mai rămas din propria lui casă? Asta nu mai e privirea noastră, cu ochii aceştia nu putem privi.

Într-una dintre poze nu ne e clar care este motivul pe care a vrut să îl prindă. Anul este 1944, comentariul spune: "Cunoscuţi în vizită", dar în imagine nu e nici un om. Colţul cu canapeaua, un pumnal atîrnat de perete, poate o armă de paradă. De abajurul ecosez al lămpii cu picior atîrnă un avion de jucărie. Nu ne dăm seama dacă pe fotograf l-a interesat atmosfera încăperii, pumnalul de paradă sau avionul.

Noi ştim modelul din magazinele cu jucării, poate am şi avut unul cîndva, am putea să ne uităm, toate lucrurile acelea zac încă prin pivniţă. Mai demult ne petreceam după-amieze întregi de iarnă lipind piesele una după alta, în ordinea lor. Iar a doua zi dimineaţa ne apucam deja înainte de micul dejun să vopsim avioanele cu pensule subţiri, de parcă am fi avut la dispoziţie toată viaţa numai pentru asta. De parcă din tot viitorul nostru doar asta ne-ar fi interesat.

De la o zi la alta s-a isprăvit, totul a rămas numai trecut îndepărtat, despre care nimeni nu trebuie să mai afle. Am pus toate avioanele pe jumătate terminate în cutii, cu pensule, vopsele şi lipici cu tot, pentru a le putea uita cît mai repede.

Jucării. Dar în fotografii nu apărea nici un copil. Fotograful va fi montat chiar el avionul, aplecat săptămîni de-a rîndul cu pasiune asupra jocului, în orice seară liberă va fi reluat lucrul după ce punea camuflajul la ferestre, cu perdelele trase, lucrează cu o pilă de unghii şi o pensetă la lumina unei veioze pînă cînd în sfîrşit îşi poate agăţa jucăria în camera lui.

În toiul războiului aerian, micul bombardier pluteşte pe deasupra canapelei, deasupra solniţei, deasupra mileului. Casa e întreagă, oamenii stau împreună în jurul mesei şi, de fiecare dată cînd vreunul ridică numai puţin fruntea, are în faţa ochilor ceea ce s-a putea întîmpla chiar în noaptea următoare. Poate casa, mileul, avionul de jucărie nu vor mai exista.

Am înţelege probabil mai bine această imagine dacă am avea timp să o privim o vreme în voie, dar se aud paşi pe terasă şi o strecurăm repede între foile din carton negru şi abia apucăm să punem albumul înapoi în raft, în locul unde ar fi trebuit să stea o carte de telefon.

(Fragment din romanul "Spione"
(Spionii), apărut la Editura DuMont în 2000
Traducere din limba germană: Vlad Arghir)