Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sacrul. Punct şi de la capăt


Augustin Ioan

01.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-una din emisiunile sale recente, care se transmite şi la noi, Jay Leno pomenea despre catastrofele provocate de uragane în SUA, adăugând, jumătate în glumă, jumătate în serios: "grozav moment ne-am găsit să îl scoatem pe Dumnezeu din jurământul de credinţă (pledge of allegiance)". Parafrazând (mai puţin umorul), ar trebui să observăm că aici, în redescoperirea sacrului ca temă frecventabilă intelectual, e vorba despre o realitate atât de acut prezentă împrejurul nostru, încât nu este un moment potrivit să o ignorăm. E adevărat că ne amintim de ea în momente-limită şi acestea, pe care le trăim cu toţii, dezlănţuite, par să invite la revizitarea unei teme pe care luminismul şi modernitatea ce i-a urmat păreau că au reuşit să o evacueze dintre temele "serioase" de investigaţie academică. Dar...

Când te uiţi înapoi, în istorie, un lucru impresionant se întâmplă cu privire la aşezări: oamenii s-au sedentarizat pe locuri total diferite, pe locuri ne-asemenea, pe locuri de ruptură, pe locuri catastrofice (în sensul postulat de teoria eponimă), dar care, în acelaşi timp (sau tocmai de aceea) sunt şi locurile cu adevărat prielnice vieţii. În raport cu pădurea nesfârşită, poiana e un astfel de loc - unde poţi să-ţi tragi sufletul, găseşti apă, găseşti soare şi răgaz ocrotit... În raport cu deşertul, oaza este un astfel de loc de popas.

În sensul acesta, al întâlnirii cu alteritatea radicală, cu celălalt integral diferit, e vorba despre sacru. Şi aceasta este o temă pe care, dacă o cauţi cu atenţie, o găseşti în aproape toate tratatele de arhitectură, ba chiar şi în cărţi de filosofie, care se referă la problema aşezării. De pildă, am citit Politica lui Aristotel ca pe manual de urbanism: este o lectură legitimă, cel puţin după revizitarea traducerilor canonice de către Indra Kagis McEwen în Socrate\'s Ancestor. El vorbeşte, în primul rând, despre aşezarea într-un loc de epifanie, adică un loc unde s-a arătat zeul, adică un loc de ruptură, care devine centrul oraşului; în al doilea rând, el spune că există foarte multe aşezări ridicate de semeni, dar cetăţi, oraşe sunt numai acelea care îngăduie prezenţa celuilalt, a străinului, în interiorul lor. Aici, în cetate, în înfruntarea cu celălalt se practică "domesticirea sacrului", astfel încât întâlnirea abruptă cu el să nu mai fie atât de înfricoşătoare, barbarii să nu mai bolborosească limbi de neînţeles. Experienţa urbană a sacrului, a alterităţii, este un antrenament, dacă vreţi, pentru acceptarea a ceea ce este, altfel, incomprehensibil. E deîndată de observat, în logica fondatoare de aşezări a lui Aristotel, că, spre pildă, purificarea etnică - la care am asistat neputincioşi în anii nouăzeci ai Iugoslaviei şi ai Africii negre - este o astfel de insuportabilă experienţă a alterităţii, unde religia a fost mult prea des invocată spre a acoperi spaima convieţuirii cu celălalt.

Atunci când vorbesc despre sacru, nu am în vedere numai dimensiunea religioasă. Aceasta e doar una dintre ele. Orice nu este de pe lumea asta, cum ar suna în româna vulgară definiţia dată de Rudolf Otto sacrului (das Ganz Andere, alteritatea radicală), dar care irumpe în / din ea sau este, o vreme, până la revelare, "camuflat" în ea (cu o sintagmă a lui Mircea Eliade din Sacrul şi profanul) intră sub specia sacrului. Monstruosul, incomprehensibilul în stare absolută, în sensurile în care ni s-au vădit la 11 septembrie 2001, aparţin sacrului, de unde şi dificultăţile de decodare ale evenimentului. Fireşte, când s-a vorbit depre drama aceea, blasfematoriu, ca despre o operă de artă, nu era vorba doar despre prostia cu ifose a cutărui avangardist, ci se dovedea că eram, suntem, în dificultăţi de interpretare grave în ceea ce priveşte lucrurile care s-au petrecut. Repetarea evenimentului la Madrid (gara Atocha, în 2004) sau la Londra (în "crucea" simbolică, voiau asasinii, a staţiilor de metrou atacate în 2005) îi reduce primului aura sacră şi banalizează răul, fără a dedramatiza consecinţele acestuia. Dar, de asemenea, vom putea înţelege, tot sub semnul sacrului, de ce urmaşii victimelor cer să nu se construiască pe amprenta celor două turnuri (amprentă care va deveni memorial); de ce s-a cerut ca deasupra şi dedesubtul locului WTC din NY sa nu se zboare şi, respectiv, să nu traverseze metrourile, ca printr-un tunel-tabú de spaţiu sacru care pleacă din străfundurile pământului şi se duce în stră-înălţimile abisale ale cerului.

E vorba despre alteritatea radicală şi despre practica convieţuirii cu ea. E o invitaţie la toleranţă. E în ultimă instanţă o invitaţie la democraţie şi la articularea de comunităţi moleculare - oameni diferiţi, care se strâng împreună. E un mesaj care merită repetat, iarăşi şi iarăşi. Mai ales astăzi, când până şi clima pare că nu ne mai vrea. Aceasta este mica prelegere pe care mi-ar fi plăcut să o ţin studenţilor mei de la masterul de Arhitectură vernaculară şi spaţiu sacru al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti, atât celor abia reuşiţi în primul an, cât şi celor trecuţi în cel de-al doilea, dacă ar fi existat o întâlnire formală de deschidere a anului universitar. Dar cum nu sunt, vorba lui Caragiale, unul dintre acei profesori, am preferat această formulă, a adresării către toţi cei care pot fi, la un asemenea moment, serioşi o clipă, spre a asculta neliniştea istoriei, în centrul căreia, ca în ochiul unui uragan, suntem localizaţi noi, mult prea calmii, naivii şi autiştii începători de mileniu.

Unii dintre studenţii cei noi au venit atraşi de numele câtorva dintre profesorii care predau aici şi care sunt neasemenea celor întâlniţi pe parcursul anilor de facultate. Alţii au venit din lipsă de alternative intelectuale reale la facultăţile absolvite, mai cu seamă cei de la teologie. Mulţi simt că tema este răpită de prădători pentru care raptul este deja instituţionalizat în "canoane" şi în "formule consacrate". Mi-este greu, în acest moment, să ştiu câţi vor fi venit în căutarea genuină a alterităţii - deopotrivă academică şi tematică. De asemenea, privind în urmă la cele patru promoţii de până acum, nu realizez câţi au venit pentru răspunsuri şi câţi au plecat cu întrebări - căci asta ar trebui să fie buna finalizare a unui program de introducere în cercetare. Dar, pe tăişul subţire dintre lumea academică, cu micile sale ritualuri liniştitoare pe de o parte şi lumea sălbatică şi deja violentă (după prea multă ignorare) a marilor întrebări despre lume, merită făcută, cu orice risc, puţină echilibristică. Chiar neliniştitoare, cum este aceasta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer