Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crime la Elsinore


Horia Gârbea

29.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Horia Gârbea
Crime la Elsinore
Editura Cartea Românească, 2006



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în Bucureşti. Este doctor în ingineria construcţiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului din Bucureşti. A debutat în 1982 cu poezie. După revoluţia din 1989 a avut o activitate intensă de publicist si autor de literatură.

A publicat poezie, proză, teatru, critică literară si teatrală, eseuri. În total 12 piese reprezentate în ţară ca şi în Anglia şi Franţa. A tradus în română şi a adaptat pentru scenă piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P. Cehov, Niccolò Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux, Shakespeare etc.

A publicat douăzeci de volume de literatură. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naţionale în 1998. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999. Premiul Academiei Române pe 2001. Rubrici permanente în reviste literare naţionale şi la publicaţii teatrale: Scena, Drama.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme;i show-uri pentru televiziune. Este dramaturgul teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. A reprezentat România la festivaluri internaţionale de teatru şi literatură.

Horia Gârbea a publicat la Editura LiterNet volumul Raţă cu portocale.

*****



Precizări:
1. Identificarea faptelor, a persoanelor sau a instituţiilor din textul ce urmează cu unele din realitate este abuzivă, ilegală şi samavolnică. Orice interpretare care ar atribui autorului intenţia de a oglindi întîmplări similare cu realitatea culturală şi politică va fi respinsă cu indignare şi dispreţ. Persoanele ce se vor simţi lezate de eventuala comparare cu personajele din text sînt îndreptăţite să protesteze public şi vor beneficia de sprijinul şi simpatia autorului.

2. Pentru a risipi orice ambiguitate, autorul textului de mai jos declară că are cea mai înaltă consideraţie pentru instituţiile publice, municipale şi de cultură, pentru cele teatrale în special, şi că va consacra o activitate neobosită slujirii lor devotate. Oricare afirmaţie contrară este neavenită.

3. Textul nu este recomandat persoanelor sub 12, 16 şi 18 ani şi nici celor cu sensibilitate deosebită. Acestea, dacă vor citi în continuare, pot sări anumite capitole sau chiar întregul text fără ca lucrul acesta să le dăuneze.

Autorul

Welcome, my gracious lord; welcome, dread queen;
Welcome, ye warlike Goths; welcome, Lucius;
And welcome, all: although the cheer be poor,
'Twill fill your stomachs; please you eat of it.
.

William ShakespeareOpriţi dricul!
Mortul vrea să bea un Ci-Co.
Un Ci-Co dacă ar bea,
Mortul poate-ar învia!

Folclor


1

Mulţi ani mai tîrziu, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească ziua îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să cunoască prima tîrfă. Simţea mirosul ei de parfum, nu din cel mai prost, dar nici bun, un parfum totuşi scump, leşios într-un fel. Încercă să-şi amintească mai departe, dar porniră focurile de puşcă şi îl văzu pe tovarăşul său răpunînd un ofiţer cu o lovitură de baionetă, pe soldaţii din pluton trecînd de partea lui şi trebui să strige:
— Lichidaţi răniţii! Fiecare ins viu este un duşman în viaţă. Voi duce treizeci şi două de războaie civile şi voi fi mereu în fruntea voastră.

Printr-un truc simplu şi spectaculos, pereţii albi ai micului patio se pătaseră de sînge şi în nisipul de jos se formaseră bălţi lipicioase. Eroul o înhăţă pe maică-sa, care i se agăţase de umăr, şi, schimonosindu-se către ea, holbîndu-şi ochii, îi zbieră în faţă:
Nu-mi mai spune Aurelito, baborniţa dracu'! Sînt colonelul Aureliano Buendia.

La replica asta zguduitoare, jumătate din public începu să rîdă şi să aplaude, urmată pe loc de cealaltă jumătate. Colonelul Buendia, care se obişnuise cu reacţia asta inexplicabilă, se mai strîmbă o dată, acum mîrîind, la sărmana lui mamă şi iscă un nou val de satisfacţie. Apoi rămase încremenit, aşteptînd liniştirea publicului şi sorbindu-şi succesul.

Unul dintre răniţi, care se oprise şi el din cauza aplauzelor, începu să se tîrască din nou prin bălţile de gelatină colorată cu vopsea pentru ouă de Paşte şi ajunse la distanţa potrivită pentru ca învingătorul să-i dea, în trecere, o cizmă în cap. Spasmul final îi ieşi mai bine decît săptămîna trecută. Fumul se răspîndea în sală, atras de gurile de ventilaţie, şi cîteva doamne tuşiră mai mult din autosugestie. Mama colonelului căzuse în genunchi şi îi îmbrăţişase coapsa încercînd să-l reţină. Să nu plece, adică, la o nouă luptă. Iar el ridică bărbia şi privi în gol, aşteptînd căderea cortinei şi înţelegînd că mirosul acela care-i declanşase amintirile venea de jos, din primele rînduri de scaune.

Cortina coborî după indicaţie, "nu prea repede", şi un spectator strănută zgomotos. Aplauzele porniră iar, ca şi cum strănutul ar fi fost un semnal aşteptat de toţi.

Din punct de vedere tehnic, superficial, Iacint Manoil era un actor potrivit pentru rolul lui Aureliano Buendia, cel care comandase treizeci şi două de războaie civile, ieşind învins de fiecare dată. Şi el jucase în peste treizeci de piese şi fusese inevitabil zdrobit.

Era un ins spătos şi necomplicat care, dacă n-ar fi purtat acest prenume imbecil, cadorisit de sora mai mare a maică-sii, căreia maică-sa nu-i ieşea din cuvînt, nu s-ar fi remarcat prin nimic. Nu era un aristocrat, fireşte, dar burghezia ultimelor trei generaţii lustruise neamul lor şi, prin contrast cu necioplirea generală, părea a fi nobil, nobleţea dîmboviţeană. Adică un amestec de lecturi pospăite, snobism şi inteligenţă nativă soră cu prostia, sub care o femeie ce ar fi stat mai mult pe-aproape ar fi ajuns să cunoască şi o mîrlănie rece, de serviciu.

În rolul lui Buendia, Iacint ajunsese din întîmplare, din cauză că titularul, un actor mult mai talentat, îşi pierduse minţile întru Hristos şi se dusese la schit, sub pretext că meseria îl făcea să păcătuiască. Era, în principiu, un adevăr indiscutabil: actoria şi păcatul mergeau mînă în mînă spre străfundul iadului. De-ar fi numai obligaţia de a juca duminica şi în zilele de post roluri cu totul neconvenabile mîntuirii.

Dar cel mai greu păcat ce-l apăsa pe Manoil şi pe care-l simţise şi predecesorul era acela că nu avuseseră puterea şi răbdarea să citească romanul dramatizat în care urmau să joace.

Iacint nu înţelegea absolut nimic din caracterul lui Aureliano Buendia, adormea după două pagini, mereu aceleaşi. Nici nu-şi dădea seama că romanul nu poate fi transformat mulţumitor în piesă de teatru. Învăţase doar replicile scenariului. Singura lui consolare era că nici regizorul, care şi dramatizase opera columbianului, nu înţelesese mai mult. Sărea în ochi că Ivan Cosma nu are habar de literatură. Se încăpăţîna totuşi să dramatizeze tot ce-i cădea sub mînă. Nu ca să ia drepturile de adaptare, mizerabile, ci ca nu cumva, colaborînd cu un literat, acela să ghicească şi să spună mai departe că el, marele Cosma, superelogiatul şi arhipremiatul, este incult şi agramat. Socoteală eronată: cine trebuia să ştie aflase.

Cosma nu pricepea decît romanele poliţiste, din care citise teancuri întregi. Pe Shakespeare, niciodată, şi nici n-avea de gînd. Secretul lui era spectaculos şi inavuabil. Cînd voia să pună un Shakespeare, parcurgea atent capitolul respectiv din Povestiri după piesele lui Shakespeare de Lamb, într-o ediţie ilustrată pentru copii. Odată prinsă acţiunea, o reprezenta ca pe un scenariu de film poliţist în care intercala, pentru derutarea adversarilor, fragmente alese absolut la întîmplare din Moliere sau Euripide.

Brambureala ar fi fost reperată urgent într-o stagiune cu spectacole multe şi dese. Şi aici însă, mintea superregizorului, ascuţită în Agatha Christie şi Edgar Wallace, găsise un tertip. Îşi stabilise cartierul general artistic la Călăraşi. Nu era departe de capitala orgoliilor neostoite, dar era în afara rutelor comerciale şi artistice, iar localnicii nu se interesau de teatru. Acolo îşi monta uriaşele făcături, convocînd, în scene grandioase, orchestra simfonică de amatori, echipe de gimnastică ritmică şi zeci de dansatoare folclorice deghizate ad-hoc în duhuri bune, cu voaluri albe, şi rele, cu voaluri negre, ca să nu încapă confuzie.

Ţinea pe lîngă el un coregraf bătrîn şi extraordinar de beţiv, nea Sasu, care avea talentul să mişte ritmic gloatele de zîne cu bust proeminent într-o agitaţie de pînzeturi donate generos de fabrica locală şi într-un fum de-l tăiai cu cuţitul. De altfel, specialităţile lui Cosma erau fumul şi stroboscoapele. De la piesele lui, spectatorii ieşeau leşinaţi de clipiciul luminos, împleticiţi şi gata să vomite. Creaţia lui se adresa plexului, diafragmei, ombilicului şi, la o adică, acelor resorturi care, la spectatorii masculi, puteau uneori să prilejuiască o erecţie cît de mediocră.

De aceea făcuse pe dracu în patru să doteze Călăraşiul nu cu o maşină de fum obişnuită, de teatru, ci cu un agregat fumigen profesional, casat de infanteria armatei a II-a, cu care se simula ceaţa toxică la aplicaţiile militare.

Tot de la oaste, că avea un văr colonel, împrumuta măşti de gaze cu purtătorii lor cu tot. Astfel, la Macbeth, stilizat cu adaosuri din Beaumarchais, un pluton de infanterişti şarjase cu masca pe figură dinspre scenă către sală, avînd în mîna dreaptă o sabie şi în cea stîngă un puiet de fag din pădurea cu pricina. Spectatorii călărăşeni, neobişnuiţi cu modalitatea estetică a teatrului, dăduseră să fugă, călcîndu-i în picioare pe criticii teatrali care, înţelegînd metafora, stătuseră pe loc în calea lor.

Se crease o busculadă grozavă şi, din cauza fumului care nu înceta să se reverse în chip de ceaţă britanică, Malcom şi Macduff, în loc să-l înhaţe pe Macbeth, îl luaseră pe un profesor de gimnastică din public. Nevasta ăluia începuse să urle, iar răzbunătorii, neînţelegînd de ce uzurpatorul se lasă dus atît de greu, îl înjuraseră şoptit de morţii mă-sii.

Printr-un accident nefericit, profesoraşul îşi înmormîntase născătoarea cu o lună în urmă şi venise la teatru în silă, convins de rude că trebuie să se mai destindă după atîta stres. La auzul trivialităţii, el se smuci şi îi dădu un cap în gură lui Macduff. Dacă n-ar fi avut masca pe faţă, scoţianul de ocazie şi-ar fi adunat dinţii de pe mochetă. Noroc că actorul din rolul lui Macbeth venise în fugă, îl îmbrîncise pe gimnast şi îi luase locul în braţele învingătorilor săi.

În urbe nu se puteau juca mai mult de cinci spectacole cu aceeaşi piesă. La primul, veneau rudele actorilor, prietenii şi clasele terminale de la liceul textil. La al doilea, notabilităţile oraşului, comersanţii privatizaţi şi aceleaşi clase de la liceul textil. La al treilea, erau aduşi în autobuze critici, actori bucureşteni, operatori de la televiziuni, iar sala era umplută cu amatori de autografe de la aceştia.

Regizorul chema automat şi un mare iubitor de teatru şi de Ballantines, funcţionar trei la Consulatul Cubei, pe care-l prezenta prefectului şi primarului drept ambasadorul Argentinei. Culmea, individul, după cîteva pahare de whisky, chiar credea că este. Juca rolul acesta dificil mult mai bine decît orice profesionist din trupă.

Mai erau posibile două reprezentaţii, la care însă grosul era format tot din cei ce mai văzuseră piesa, de cîte un grup de jandarmi şi aceleaşi infatigabile fete de la liceul textil. Veneau şi acelea dintre ele care dăţile anterioare fuseseră ţinute departe de complicaţiile consecutive unui avort.

Astfel, montarea îşi trăia traiul inferior-dunărean, criticii, ameţiţi de fum şi seduşi de recepţia somptuoasă de după spectacol, scriau de bine sau, în cel mai rău caz, povesteau piesa. Tehnica lui Cosma era să facă distribuţii uriaşe, în capul cărora plasa cîteva vedete bucureştene. Numai înşirarea lor, cu cîteva cuvinte despre fiecare, ocupa optzeci la sută din spaţiul unei cronici teatrale standard. Adăugînd şi floricelele de stil despre atmosfera patriarhală şi malul înflorit al Borcei pe care amerizase lebăda de pe Avon, nu mai era loc de alte consideraţii.

Venirea la Bucureşti era pregătită din vreme. Tămîia era aprinsă în cădelniţe pentru sfinţirea monumentului teatral, cu o zi înainte, prin conferinţe de presă. Soboare de ziarişti aghesmuiau cu scurte semnale sosirea. Actorii împrumutaţi făceau atmosferă în teatrele lor de provenienţă. La spectacol erau mobilizaţi toţi finii şi verişorii. Mătuşile bucureştene ale histrionilor erau dotate cu buchete de garoafe, iar amicii politici îşi aduceau filialele partinice. Domnul Muşilă, un cumnat al coregrafului Sasu, şef la salubritate, avea grijă să trimită coşuri de flori din partea celor şase primării de sector, regretînd amarnic vremea cînd Bucureştii aveau opt arondismente. Tot el cumpăra toate biletele disponibile la casă şi le împărţea funcţionarilor, cu ordin straşnic să vină cu întreaga familie. Absenţii urmau să pieardă leafa pe trei luni.

Acest Muşilă, a cărui fiică dădea neîncetat examen la universitatea de făcut actriţe, era într-adevăr nepreţuit. Pentru că damblaua lui Cosma era să aibă buluc de lume pe strapontine şi pe trepte, Muşilă mobiliza douăzeci de şoferi graşi de autogunoieră cu nevestele aferente şi proporţionale. Îi băga în sală pe la intrarea actorilor, cu dispoziţii clare să ocupe culoarele de acces. Sub comanda lui Cosma, teatrul naţional din Călăraşi filma spectacolul cu două camere. Cu una prindea viermuiala de pe scenă, şi cu alta înghionteala din sala supraaglomerată. Prin mixarea celor două pelicule, se realizau casetele de prezentare pentru festivaluri.

La conferinţa de presă se anunţa că, îndată după reprezentaţia prin care ochii uimiţi ai Capitalei aveau să ia act de o nouă capodoperă, vor începe repetiţii în vederea unor turnee internaţionale.

Acesta era un mesaj codificat, dar uşor de priceput. El dădea startul într-o competiţie a elogiilor. Criticii teatrali profesionişti sau de ocazie se întreceau în epitete, căutau să arunce cît mai departe metaforele şi comparaţiile ca la o reuniune atletică. Primul sau, cu puţin noroc, primii doi clasaţi în acest turnir al linguşelii aveau să fie alipiţi trupei în următorul tur internaţional, pe principiul că unde mănîncă patruzeci, mănîncă şi patruzeci şi doi.

Odată purtaţi prin lume, atîrnaţi de carul de luptă al invincibilului Cosma, ei aveau să trimită, via fax, vestea izbînzilor lui artistice, prin decuparea citatelor favorabile din diverse publicaţii obscure. Rîndurile respective se prezentau muiate într-un butoi de sirop personal. Cei mai harnici dintre aceşti condeieri se pricepeau să inventeze, dacă era nevoie, nu numai articole, ci şi ziare care nu apăruseră niciodată. Nimeni din spaţiul carpatin n-ar fi bănuit că nu există nici un Journal des Arts în Quebec şi nici poveste să apară vreun săptămînal numit Teatro Oggi în Reggio Calabria.

Era evident că mulţi cetăţeni spanioli din Bilbao se puteau numi Jorge Valdez, dar în mod sigur nici unul dintre ei nu se îndeletnicea cu teatrul, necum să mai şi scrie că montarea lui Cosma "îl răscolise în acel colţ al inimii unde pînă atunci nu fusese loc decît pentru Peter Brook". De altfel, bieţii cititori din ţară nu ştiau nimic despre felul cum se scria despre teatru în privilegiatul spaţiu al celor douăsprezece steluţe galbene.

Fanii teatrali nu aveau cum să ştie că, de pildă, numai în Lombardia apăreau vreo douăzeci şi două de publicaţii de teatru, dar ele, la un loc, nu tipăreau mai mult de o mie de bucăţi pe lună. Umblînd din chioşc în chioşc o săptămînă, n-ai fi putut să zăreşti niciuna. Se distribuiau prin abonament cîtorva contese nebune, actorilor pensionaţi, crescători de pisici, şi unor potenţiali sponsori.

Asta nu însemna că marile cotidiene îl ignorau pe Cosma. Aşa, de pildă, Le Figaro dedicase spectacolului său cu opt actori şi două sute de figuranţi şase rînduri în pagina 26 şi o fotografie de cinci centimetri pătraţi. În Evening Standard, în suplimentul de sîmbătă pentru grădinărit, creşterea iepurilor de casă şi alte activităţi de umplut timpul liber, avusese chiar o optime de coloană şi o fotografie color cît un timbru fiscal. Articolul şi poza fuseseră mărite cu un supercopiator care făcea bannere publicitare. Uriaşa copie ocupa un perete întreg al Teatrului Naţional din Călăraşi, fiind luminată de nouă reflectoare. Nici nu se putea citi, literele erau cît capul de om.

Fapta cea mai de seamă a geniului său era însă aceea de a-l fi găbjit şi recondiţionat pe Sasu, coregraful, omul din umbră, niciodată pomenit în articole critice. Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea nici un fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cît mai mult whisky amestecat cu Martini alb. Turneele lungi, acoperite de foi xeroxate cu cronici imaginare, îl lăsau mai rece decît cubul de gheaţă cu care-şi garnisea trăscăul de lux. De porniri erotice fusese iertat de două decenii. Bînd, pe atunci, exclusiv "Săniuţă" şi "Doi ochi albaştri" impotenţa i se instalase trainic de la mijlocul deceniului opt al acelui secol sinistru ce-a fost al douăzecilea.
— Comunismul m-a castrat, zicea. Şi ce bine mi-a făcut!

Acum se putea dedica exclusiv pasiunii pentru mixtura fericirii sale. El meşteşugea totul impecabil, fără să-l mai întrebe pe Cosma. Pe care, de fapt, îl dispreţuia pentru motivul omenesc că nu ştia ce şi cît să bea. Le ordona zecilor de iobagi şi, mai ales, iobage ale scenei în ce ritm şi în ce pas să are scena. Criticii de teatru rămîneau înmărmuriţi.

Explicaţia era foarte simplă. Sasu realizase sute de spectacole de balet revoluţionar pentru diferite prilejuri în care ochiul iubiţilor conducători trebuia flatat. El mişca masele, flutura steagurile, dezvelea coapsele. Şi pe atunci era doar "mîna a doua", discret, anonim.

Bieţilor hermeneuţi teatrali li se întipăriseră atît de adînc pe cortex mişcările istorice, tematice, reglate de Sasu, încît acum, după cucerirea libertăţii, subconştientul lor cîinos-pavlovian încă le recunoştea cu exces de salivaţie. De-aici jubilaţia vecină cu orgasmul ce se vădea în ejaculare de laude nemăsurate. Pe care le colecta Cosma. Lui Sasu îi revenea numai combinaţia de alcooluri, şi nici că-i trebuia mai mult.

În ceea ce-l privea pe Iacint, el intrase la teatru din întîmplare. Meditatorul care-l pregătea pentru fioroasa admitere era, ca atîţia alţii din breasla lui, om de legătură pentru un şmecher de membru al comisiei. Cu cîteva săptămîni înainte de examenul fatal, omul din juriu se prezenta la lecţie ca să vadă candidaţii. Aceştia trebuiau să-i pună în plic un avans consistent pentru a fi preţăluiţi şi a li se prezice viitorul: unii puteau fi susţinuţi în sesiunea curentă şi urmau să dea restul sumei după fericita afişare a listelor. Alţii "mai trebuiau lucraţi" vreo cîţiva ani şi, deci, scăpau numai cu arvuna.

Tocînd banii destinaţi marelui moment, lui Iacint, care nu-şi dădea şanse, nu-i rămăsese decît să înhaţe două sticle preţioase din colecţia de tării a lui taică-su şi să le ofere maestrului. Deşi, valoric, ele nu împlineau tariful legiuit, tartorul intrărilor, care nu de bani ducea lipsă, ci de un trăscău mai fin, îl ţinuse minte. Astfel, profitînd şi de răzgîndirea unui favorit, Iacint se trezise în rîndurile studenţilor.

La concursul pentru ocuparea postului, Iacint fusese din nou norocos. Aici preţul era fixat din vreme, printr-un interpus, un fel de slugă a directorului, aparent bleg-unsuros, dar iute la muşcătură ca vipera. Cînd auzise suma, actoraşului i se muiaseră picioarele: iar n-avea banii. Îi veni însă o idee simplă şi eficientă. Îl luă deoparte pe ticălos şi, împărţind bănuţii, cîţi avea, în două, îi dădu jumătate dintre ei. Îl convinse apoi să dijmuiască plicurile celorlalţi şi să adauge la al lui Iacint pînă la echilibru. Apoi să ia asupra lui vina de-a fi transmis greşit cifra.

Tipul prinsese mişcarea din zbor şi, astfel, Iacint, căruia-i cădeau cuvintele din gură precum cojile de seminţe, se trezi reuşit la concurs, alături de cei ale căror punguţe fuseseră ciugulite. Alţi doi colegi, mai cu experienţă şi de vreo zece ori mai buni, care se prezentaseră, ca fraierii, doar cu talentul, fură felicitaţi călduros de întreaga comisie, dar rămaseră, fireşte, mofluji.

Ei au avut destine diferite. Primul mai încercase de trei ori, şi-apoi îşi pusese ştreangul de gît. Al doilea se cărase în Germania, însurîndu-se cu o nemţoaică bogată. Se îngrăşase şi, la petreceri, făcea deliciul oaspeţilor, prezentîndu-le, între tort şi cafele, numărul de pantomimă cu care fusese respins la prima şi ultima lui tentativă de a pătrunde într-un teatru de elită.

2

Cînd Camil Deleanu află că trebuie să se ducă la teatru, se gîndi la început c-o să-şi piardă minţile. Mai fusese la teatru, ştia cum este. Nevastă-sa, Despina, îl ducea destul de rar pentru frecvenţa presupusă a intelectualului mediu. Dar lui i se părea că ajunge acolo mult prea des. Va sta claustrat, pe un scaun de pluş, în întuneric, lîngă babe care oftau melodramatic şi-şi făceau vînt cu caietele-program, rîgîind uneori fără nici un rost. Va trebui să vadă hoarde de tineri desculţi, cu cagule negre, tropăind pe o podea prost vopsită. Uneori se auzeau urlete surde, infecte, şi oameni în toată firea se tîrau printre anvelope reformate şi cîrpe muiate în vopsea. Chestia asta se numea de obicei Antigona, şi tăvăleala dura cître trei-patru ore. Aerul, şi aşa închis, din sală începea deodată să pută a transpiraţie de alcoolic.

Alteori, bărbaţi falnici, înveşmîntaţi în uniforme fanteziste, dar prăfuite şi prost cusute, se rostogoleau hohotind, ciuguliţi de bărzoi. Zburdau pe lîngă poalele albe ale unor pretinse ingenue, ce aveau însă pe mutrişoare stigmatul păcatului. Voci piţigăiate pronunţau numele franţuzeşti şi englezeşti stîlcindu-le oribil, ca matroanele de Calea Rahovei. Apărea apoi cîte o babă supraponderală cu rictus de vrăjitoare, pe care toate ziarele o numeau "doamnă a teatrului". Tineretul, numai unghii şi colţi, îi pîndea zi de zi necrologul. Dar ea se fasolea netulburată, străbătînd scena cu salturi mici, cochete. Cînd una începuse, odată, nu se ştie de ce, să sară coarda, lui Camil Deleanu îi venise să vomite şi fugise afară, călcînd pe picioare tot rîndul.

Dar asta încă nu era nimic. Foarte des, partea masculină a distribuţiei era pusă de regizori să dea dovadă de trăiri abisale şi se pornea pe plîns. Ştiind că le este pus în discuţie nu doar salariul de merit, ci şi turneul de la Paris, nenorociţii lăcrimau de-a binelea. Gîndul că nevestele vor afla cum, din cauza lipsei de patos, au fost penalizaţi pe trei luni îi făcea să izbucnească în lacrimi atît de autentice, încît femeile din sală, care aveau şi ele bărbaţi concediaţi şi copii căzuţi multiplu la examene, boceau de le sărea cămaşa. Rimelul ajungea să le spoiască bărbia. La plecare îl întindeau spre urechi cu batiste minuscule şi rigide, de semănau cu "femeia cu barbă" de la circ.

Camil Deleanu nu suporta însă vederea unor bărbaţi care dădeau apă la şoareci, pielea i se încreţea şi fiori lungi se răsuceau de la ceafă spre antebraţe. Nu avea nimic de făcut. Legitima sa consoartă îl programa la teatru aşa cum l-ar fi anunţat un dentist sadic că în ziua de joi, la ora cutare, îi va smulge, fără anestezie, măseaua. Nenorocitul ştia prea bine că femeii nu-i plăcea teatrul. Se ducea din obligaţie, ca la şcoală. Era o profesoară model. Fusese şi o şcolăriţă model, care plîngea trei ore dacă ajungea în clasă cu vreo temă nefăcută. Acum, adultă, dacă o colegă ar fi întrebat-o cum i s-a părut Visul unei nopţi de vară sau ultimul Hamlet iar ea ar fi trebuit să răspundă că nu l-a văzut, s-ar fi roşit la faţă şi ar fi fost gata să bîzîie, ca pe vremea cînd nu-i intra în cap teorema lui Pitagora.

Uneori, bietul creştin se simţea răzbunat pe nevastă şi pe toată haita ei de snobi. Asta se-ntîmpla cînd pe scenă actorii erau puşi, din raţiuni de modernitate şi nonconformism, să defileze despuiaţi. După revoluţie se dăduse drumul la goliciuni. O piesă în care personajele ar fi fost înţolite ar fi stîrnit o strîmbătură lungă de la toată suflarea teatrală.

Deleanu, inginer trăit pe şantiere, om falnic şi iubitor de rotunjimi muiereşti, răbda şi el destul de greu mascarada. Penisuri strîmbe, sîni scofîlciţi în treizeci de ani de succese discutabile, fese femeieşti cît cupola Mitropoliei, pîntece care fuseseră sărutate cu deliciu pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar acum încercau să se ascundă sub faldurile în cădere liberă ale ţîţelor, se arătau spectatorilor. Stîrneau nu excitaţia pe care şi-o visau, ci oroare şi ilaritate de ineditul anatomiei, ca într-un vagon de circ ambulant, în faţa borcanelor cu foetuşi multicefali.

Despina şi amicii ei îndrăgostiţi platonic de artă îndurau fără să-şi ferească privirea. "Naturalia non turpia", voiau să zică buzele lor strînse în faţa unor picioare care nici în X nu erau, ci în Y sau chiar în Omega. De fapt, se zguduiau în sinea lor, dar cum să plece, să-i vadă lumea că nu sînt racordaţi la estetic? Camil îi observa cu satisfacţie răutăcioasă. Odată însă, nu mai putuse nici el. O hoaşcă pe trei sferturi dezintegrată şi optzeci la sută nudă, începuse să ţopăie grotesc, cu cearcănele înnodate de colţurile gurii, şi să-şi arate, cu de la ea putere, un fund cu pielea ca de gîscă. Bietul om îşi aminti icoana tinereţii ei blonde de-acum un sfert de veac şi trebui să-şi şteargă o lacrimă cu batista. Vecinul de scaun, un cunoscut, bătrînel cinic care făcea absurd pe amorezul, prinsese faza şi îi dăduse un cot, şoptind:
— Aşa, aşa! Catharsis!

Toate erau cum erau la teatru, dar pînă la răcnete. De cînd îşi irosise tinereţea printre screpere, buldo-excavatoare şi răpăieli de picamăre care construiau socialismul prin metoda demolării, Camil nu mai răbda zgomotul violent. Mai ales urletul omenesc, prin care, de fapt, histrionii coborau bucuroşi în zoologie, îl îngrozea. Odată, în tinereţea constructoare, fusese marcat de un asemenea zbieret. Un tractor pe şenile fusese agăţat să tragă o macara din nămol. Cablul era pus în două. Maistrul îi potrivise personal capetele pe un cîrlig, în prezenţa inginerului, şi apoi strigase poruncitor la mecanic:
Dă-i drumu', Ioane!

Ion eliberase brusc ambreiajul, coarda dublă de oţel se întinsese, făcîndu-se una, şi cîte patru degete de la fiecare mînă, uitate pe sîrme, căzuseră retezate în noroi. Atunci urlase maistrul exact ca un animal spintecat sau ca Timon din Atena, la teatru, cînd se văzuse trădat de amici.
— Ce i-aş tăia eu ăstuia un coi, să aibă de ce să ţipe, gîndea Deleanu cînd, timp de patru acte, auzea răgetele scenice şi vedea, de fiecare dată, degete ciuntite în sos de noroi cu sînge. Parcă ar fi fost ieri.

Joia asta n-avea cum să scape. Trebuia să meargă. Să suporte piesa. Nevastă-sa ar fi fost dezonorată să fie văzută singură în lojă. Cînd se mai întîmpla, minţea cu stîngacie, inventîndu-i bolile cele mai oribile care-l ţineau, împotriva voinţei lui, departe de sanctuarul artei.

Urmau să vadă o piesă de Shakespeare. Ea îl iubea pe englez. Era aceeaşi dragoste lipsită de conţinut pe care babele o închină sfîntului Sisoe. El îl detesta. Din cauză că odată, la un Hamlet din cei peste douăzeci pe care fusese obligat să-i vadă, un actor întinsese degetul acuzator spre public şi nimerise, întîmplător, cu arătătorul în pieptul lui Camil. Apoi strigase de se crăpase tencuiala versul clasic:
Ce-i pasă lui de Hecuba?!

Lui Camil, evident, nu-i păsa. Dar se-ntîmplase iar ca blestemaţii de amici din "cercul" lor, la fel de sastisiţi şi căraţi acolo tot de neveste, să vadă în replică unul dintre puţinele momente de destindere ce li se oferea la teatru. Ani de zile, întîlnindu-l, îi puneau o amprentă unsuroasă pe cravată şi-l chestionau cu tîlc:
Ce-ţi pasă ţie de Hecuba?

Astfel, anunţat că joi era zi de suferinţă, Deleanu găsi unica replică prin care mai putea, cît de cît, să se răzbune:
— Tot e bine că nu-i vineri...

Auzind fraza şi intonaţia, Despina se crispă, precum Othello, sub povara bănuielii:
— Dar ce e vineri?
— Vorbisem să mă întîlnesc cu Sandu, zise imprecis bărbatul.
— Şi cu Bubi?
— Nu ştiu dacă vine şi el, minţi inutil măgarul ei soţ.

Amatoarea de piese oftă lung şi cu înţeles, cum auzise odată, de la o Vetă, în O noapte furtunoasă. Dar nu îndrăzni să pronunţe cuvinte. Preţul trebuia plătit.

Se întîmpla, nu foarte des, dar mai ales după o seară de teatru urmată de nesărate discuţii în grup pe cîte o terasă uitată deschisă. Camil, a doua zi după supliciu, "îşi lua lumea în cap". Se întîlnea cu Sandu, profesorul de sport, spaima diviziei B la rugby, cu inutilul Bubi şi, uneori, cu alţi vreo doi. Se adunau pe la şase seara şi, împreună, sfidînd, după opinia teatralistei şi a nevestelor celorlalţi, orice bun-simţ, porneau în grup "la treabă".

După cum erau priviţi din prag, şi uneori conduşi pînă la el sau chiar cîţiva paşi mai mult, cu ochi umezi de reproş, s-ar fi zis că merg să violeze eleve de şcoală primară. Ori să joace cărţi pe sume care nu puteau fi pierdute fără sinucidere, sau să pună bombe în tramvai. Cînd erau mai mici, copiii împricinaţilor, crescuţi de mame în cultul urii faţă de manifestarea asta, credeau că taţii lor se duc să ucidă şi voiau să stea treji pînă după miezul nopţii, să-i vadă venind acasă plini de sînge.

De fapt, ei, săracii, nu mergeau nici măcar să se îmbete. Pur şi simplu voiau să mai discute "de-ale lor", adică amintiri dezlînate, vechi poveşti de pe vremea cînd jucau fotbal şi rugby în echipe de amatori sau tenis, pe cîte-o ladă de bere băută apoi în patru pe ştrand. Mai învîrteau politica, mai povesteau, care aveau mici afaceri, şmecherii de doi bani.

În timpul vorbirii însă, şi asta le îngrozea pe nevestele lor, care nu erau nici vesele, nici din Windsor, mîncau. Prinzînd puţin cheag, îşi permiteau să se adune la "Castravetele de mare", local peste media fineţei. Tot acolo veneau, ironie, şi actorii mai cuprinşi la minte şi la pungă. Dar Camil şi amicii lui ignorau amănuntul. Patronul "Castravetelui" îl ştia bine pe Sandu, cu care jucase pe linia de trei sferturi, împărţind după meci ligheanul şi prosopul în vestiare neîncălzite. Nu le lua mai ieftin, dar punea un băiat să-i servească bine şi ordona să nu li se boteze băutura.

Plăcerea asta inocentă li se părea soţiilor, niciodată admise la locul de desfătare, un ultragiu, o ticăloşie, aproape un adulter. Vorbeau despre "Castravete" ca despre o rivală tînără cu sîni mari, şi despre patronul lui, ştiut din vedere, precum de un codoş odios. De ce se purtau astfel era, la prima vedere, greu de spus.

Era poate onoarea lor de gospodine, invidia pentru misterioşii bucătari ai cîrciumii. Mîncarea gătită de ele era înghiţită în grabă, cu nasul în televizor sau în gazetă. Cealalată era "cea bună", îngăduită rar şi lăudată apoi zile-n şir. Mai era apoi suspiciunea faţă de cele discutate acolo, în lăcaşul de taină, în lipsa lor şi, cine ştie, împotriva lor. Ştiind că ele îşi bîrfesc bărbaţii, presupuneau că şi ei fac la fel.

Desigur, nici cheltuiala ocazionată de escapadă nu le făcea plăcere doamnelor. Biletele de teatru şi berea de după erau o parte infimă din nota de la "Castravete". Şi totuşi, nimeni, oricît de hapsîn, nu le-ar fi dat uşor dreptate cînd începeau să lăcrimeze, invocau crize de fiere şi ulcer sau scarlatine de copii şi şedinţe cu părinţii, ca să-i facă pe infractori să-şi amîne întîlnirea. S-o amîne, căci de renunţat la ea nu putea fi vorba.

Nu, nimeni n-ar fi aprobat căderea colţurilor gurii, şi-aşa căzute, doar la auzul cuvîntului "castravete". Poate doar cineva care ar fi văzut în ce constă masa băieţilor.

Porneau la drumul anevoios care urma cu icre negre şi treceau tîrziu mai departe, după cîteva ţuici. Veneau la rînd pateurile în aspic şi ficaţii de gîscă hepatică, umflaţi peste poate, la vederea cărora Sandu chicotea de plăcere ca un copil în faţa primului trenuleţ electric. Era numai încălzirea, pînă se cocea plăcinta, specialitatea casei. Plăcintă mare, cu brînză de trei feluri şi verdeţuri, la care se turnau vinurile, începînd, ca la carte, cu cele seci. Numai la "Castravete" se făcea asemenea dezmăţ de plăcintă.

Ai fi crezut că aluatul cald le punea capac. Dar, antrenaţi şi avînd timpul de partea lor, abia se prindeau în joc, pentru că urma la rînd peştele. Nepricepuţii care veneau la cîrciuma cu pricina se repezeau la fructe de mare, pui de baltă şi crustacee. Mîncau cu oroare diverse orătănii jegoase care se tîrau pe fundul mării, crezînd că fac o cură de rafinament. După o jumătate de oră, erau buni de adunat cu făraşul, cu buzunarele golite şi burţile stricate.

Camil şi-ai lui nu că s-ar fi scîrbit de homari şi creveţi, dar nu voiau să se încurce cu mizilicuri. Lor le trebuia pana de somn, preluată de la un exemplar zdravăn, de care se ştie că trebuie momit cu hoit de cîine mort de trei zile. Le era pe măsură numai păstruga pe grătar, cu felia groasă cît cartea de telefon, şi fileul de somon, de-ai fi zis, dacă nu era roz, că e cotlet de porc de două sute de kile. Ştiucă umplută încercau rar, dar încercau.

Peste peşte se trecea greu şi nici ei, cît erau de hîrşiţi, dacă n-ar fi fost vinul sec, ales anume, n-ar fi făcut faţă.

Cînd se curăţa masa pentru friptură, era deja tîrziu. Locanta se umplea de curve. Beau suc de portocale două cîte două şi, după ce că fustele mulate abia le treceau de buci, mai şi puneau picior peste picior. La "Castravetele de mare" nu veneau răsuflături de Griviţa sau paraşute de Banu Manta, de care se zicea că au acţiuni la fabricile de antibiotice ori că le scrie pe cur "penicilină". Se adunau dame finuţe, de familie. Multe aveau harapul lor şi ieşeau numai aşa, să facă un ban cinstit de ţigări şi-o bîrfă cu colegele.

Băgau priviri pe foştii sportivi şi lingeau buza paharului. Aş! Cît ar fi fost de pizdoase, bărbaţii noştri nu le băgau în seamă. Sosea purcelul de lapte, cerut c-o săptămînă înainte. Atunci se mai punea şi patronul la masa lor să bea un Cabernet cu ei şi să mai schimbe o vorbă. Om era şi el, săracul.

Cînd nu era purcel, se îndestulau cu medalion de căprioară sau un iepuroi mai dolofan. Orişicît, ideea era să meargă un vin roşu mai greu, că asta îi punea pe butuci şi pe ei. De fier să fi fost!

Pe la desert, îi răzbea oboseala. Două cafele ţepene îi mai aduceau în simţiri cît să n-adoarmă cu nasul în clătite. Că n-ar fi mîncat profiterol, precum coardele minore. Şampanie nu îngăduiau. Ziceau să nu le facă rău, că au stomacuri delicate. Un chelner le propusese whisky, şi Camil, trecut puţin cu băutura, îi scuturase o scamă inexistentă de pe rever:
— Ce crezi tu, măi, puţă, că noi sîntem născuţi la bloc, ca tine?

Cînd nu era coniac franţuzesc, tot un Cotnari era bun să încoroneze opera.

Se ridicau mulţumiţi. Îi lua o abureală, dar nu s-ar fi clătinat unul, nici cît podul Brooklyn sub vînt. Ameţeala se vedea numai în banii mulţi pe care-i lăsau chelnerilor, ca oamenii care vor să le fie de bine şi se gîndesc că viaţa-i oricum mai scurtă decît ar trebui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer